Memoriile muntelui .Copilaria VII *”

 ,, Ești stăpânul a ceea ce nu spui  și sclavul a ceea ce vorbești” 
Sigmund Freud
                                                                7     
 

          Eu am crezut întotdeauna că cea mai puternică și mai incontrolabilă energie care există în univers, binecuvântare și blestem în același timp, este gândul uman.
Este  cea mai dinamică parte din noi, într-o permanentă evoluție, mișcare, transformare .
El dă formă și identitate unui purtător de suflet, dă formă și valoare conștiinței, cunoașterii, ignoranței, durerii , fericirii, dar mai ales este creatorul celui mai acerb dușman al omului: frica.
    Gândul este un creator, așadar, pentru că el inventează teama,ura, liniștea,împăcarea.
Niciodată invers. Se hrănește cu seva întregii existențe, comandă toate  trăirile, toate stările, toate acțiunile umane, el este modelatorul suprem al fiecăruia dintre noi.
Uneori ia forma unei idei, alte ori al unui sentiment, se complică de cele mai multe ori în relaționări  logice, în elaborate teorii prin care încercă să individualizeze un prezent banal și efemer:,, realitatea”.
În formele sale elevate se numește: filozofie, știință, umanism, etc.
Cel care simte toate cutremurele acestui galop energetic , spre oriunde sau nicăieri ,este sufletul.
Și mai cred că singurul gând primar al omului , singurul instinc nealterat , rodul propriei sale creații, este arta.

Nu putem iubi , nu putem simți, nu putem evalua , nu putem concepe, fără  baza unui gând materializat într-o formă.
Mai puțin el, artistul. Se naște să contrazică teoria gândului. Artisul ca și geniul nu  este rezultatul unei deveniri, nu poate deveni,el se naște.Condamnat să nu aibă niciodată o ideologie sau o doctrină căruia să i se poată adapta în totalitate , forțat prin naștere să elibereze doar spirit.
Marile ideologii, marele doctrine , marile teorii sau utopii nu au fost formulate niciodată de cei care le-au descoperit sau înspirat, ci de cei care au vrut să li se asemene primilor dar 
n-au fost născuți pentru asta.
.
                                                                            *
     Anotimp după anotimp copilăria mea se perinda, gustând din toate câte puțin și înfruptându-se cu nesaț din festinul bucuriei  de a trăi nevinovăția acelei vârste.
   Odată cu trecerea anilor desaga plină de aventuri și jocuri ,plină de peripeții și imaginație se golea lăsând loc amintirilor.
Fiecare ispravă,fiecare șotie ,fiecare nouă stare descoperită, fiecare dezamăgire , fiecare vis , fiecare necunoscută ,începeau să se supună toate judecății gândului.
   Părea absurd și inuman ca toată acea cavalcadă de trăiri și lupte câștigate în fața necunoscutului să fie dominate dintr-o dată  de cel mai mare și mai greu de descifrat dintre abisuri...gândul.
Dar așa era și nimic nu se mai putea face. El era răpitorul sublimului.
   L-am privit de multe ori ca pe un dar neprețuit dar au fost destule clipele când l-am urât. Aș fi vrut să întreb de unde vine, dar îmi era teamă că cineva mi-ar fi putut răspunde banal: ,,din China!”.
      Mai ales atunci când priveam munții cu coamele pleșuvite de înțelepciuni seculare și înțelegeam că ei vor fi acolo mult după ce eu nu voi mai exista,fără măcar să se gândească la asta ,mă apăsa teribil faptul că eu eram nevoită să am gânduri.
    Realizam dintr-o dată, ca trezită dintr-o comă prelungă,că există clădiri, monumente, opere de artă , care deveniseră  mai veșnice decât cei care le creaseră.
     Așa descopeream, destul de timpuriu , o formă de a modela oarecum gândurile după pofta sufletului și a le candida cu șanse mari de reușită la trofeul eternității: cărțile.
 Nu m-am emoționat niciodată când am intrat într-o biserică, dar m-au copleșit adeseori emoțiile când am intrat într-o bibliotecă.
   Așa  descopeream că există o pornire înspăimântător de puternică și străină , în adâncul sufletului meu,aceea de a scrie.Mă învârteam ore în șir printre sfintele cărți și nu îndrăzneam să le ating.
Erau mai mulți sfinți , învățători și patriarhi acolo decât în toate catedralele lumii la un loc.

   Ceea ce nu știam încă era că pentru mine chiar și ceea ce îmi dicta inima trebuia să fie o luptă, dar mai ales nu bănuiam că și gândurile îți pot fi furate.
  Este o altă poveste despre mine.


Când aveam opt ani am scris primele versuri.Banale și inocent de frumoase precum acea vârsta.
Eram convinsă de reușita lor și nimeni nu m-ar fi putut convinge că nu era o poezia în toată puterea cuvântului  ceea ce scrisesem eu.Îmi amintesc că rugasem o vecină mai mare decât mine să o corecteze, eu neavând încă cunoștințe serioase de gramatică.
Era scrisă pe o foaie ruptă din caietul de matematică pe care îl aveam la mine într-o zi când ieșisem să îmi fac temele afară . Era ,cred , luna mai. M-am oprit lângă un alun tânăr , am întins pătura sub el și departe de a manifesta vreun interes pentru temele de matematică am început să-mi rotesc toate gândurile în aerul viu.Le aruncam și le riprendeam ca într-un joc acrobatic.
Pe una dintre frunzele de un verde impecabil ale alunului am zărit un gândăcel.Nu avea rost să mă întreb de unde vine, oricum știam deja răspunsul, așa că m-am uitat direct spre cer și aproape involuntar am început sa scriu.

Mi-o amintesc și acum.De fapt este singura pe care mi-o amintesc:
                                             ,,Un gândac căzut di soare
                                               Pe o frunză de alun
                                               Se uita mirat la mine
                                               Și-aștepta ceva să-i spun.

                                                Eu i-am spus ,așa-ntr-o doară,
                                                --N-ai vrea să te joci cu mine ?
                                                El sări la mine-n palmă și-a răspuns:
                                                --Cum  nu?! Copile.''


    Am rupt mai apoi foaia  trăind un fel de exuberanță , am împăturit-o și am pus-o la loc sigur . Este imposibil să descriu acum ceea ce simțeam atunci. Îmi deveneam eu mie cel mai cunoscut poet din lume.
   Dar excitația aceea efervescentă nu venea de la cuvinte ci de la descoperirea în sine.
Deci eu puteam , eu știam cum , eu chiar reușisem să scriu o poezie.
Fantastic! Era absolut fantastic! Deci uite unde se ducea , să se ascundă de gândurile tuturor, copilăria mea.!
  Vroiam să spun cuiva, oricui,lumii întregi dacă m-ar fi ascultat. Dar cui, mai întâi?
Ehei , acolo lucrurile se tulburau . Cine putea înțelege și mă putea înțelege.Era o creație prea mare să o risipesc cu gusturile oricui.
   De fapt era doar teama că acea minune exista doar în mintea și sufletul meu.Îndoială se numeau dintr-o dată toate gândurile mele.
 Poate că nu învățasem încă destul, poate că era un pas  neînsemnat pe un drum infinit de mare!
Poate că aveau să râdă de mine!
Toată acea fericire devenea încet, încet ,tristețe, dar adevărata tristețe este că nimeni nu s-a preocupat să-mi spună că meritam fericirea aceea.

   Între timp devenise aproape o dependență.Nu știu cum au descoperit alții harul de a scrie, eu o dată descoperit nu l-am mai putut înfrâna în vreun fel.
El curge , se revarsă o dată cu sângele tău, respiră o dată cu tine și te posedă pentru tot restul vieții.
 Este inutil să încerci să tratezi acest imbold. Arta ,în toate formele sale, este un dar incurabil.
Uneori mă trezeam umplând foi întregi de caiet.
Trăiam un fel de inconștiență , mi se întâmpla să mă trezesc îngrozitor de obosită.
Alternam dorința de  a mă elibera de acel flux de sentimente cu dorința de a mai păstrat totuși ceva din el.

 În cele mai multe dintre cazuri , când mă întorceam  pe tărâmul realității , citeam și reciteam tot ce scrisesem și mi se părea absolut  imposibil ca eu să fi gândit tot ce era scris acolo. Alteori nu recunoșteam sau nu îmi reaminteam ce și de ce am scris.
 Păream posedată de un alt eu , pe care într-o superbă zi de mai,îl scăpasem de sub control.

Învățasem  deja că teama există ,atunci când am rătăcit prin pădure.O retrăiam din nou,dar la altă scară și în altă formă.Acum îmi era teamă de mine însămi.
 Devenea aproape traumatică înlocuirea lumii fantastice , în care imaginația mea mă purta ori de câte ori vroiam să trăiesc liber,cu o lume imaginată pentru a corespunde realității, în care ce cred sau spun ceilalți dictează , mă aruncă într-o stare  de dezorientare , de totală dezordine mintală  , deși sentimentul de frică și corp inert erau identice cu cele trăite  atunci când căutam drumul spre casă.


    Dar eu eram o luptătoare, adică nu, eu de fapt eram un războinic.
Acceptam ,și avea să fie așa tot restul vieții, înfrângerea ,dar niciodată fără luptă.

Prin clasa a șasea mi-am luat inima în dinți și am dus la școala una dintre poezii și o compunere.
Până la ora de limba română am citit-o câtorva ,,prietene''.
Faptul de a le fi plăcut îmi dădea emoții teribile.

  Uneia dintre ele , simțind parcă toată teama și nesiguranța care mă stăpâneau, îi venii ideea  de a o lăsa pe ea să  citească.
 Ea mai adusese și altă dată versuri , avea deci experiență și era mult mai credibilă decât mine.
 I-am încredințat versurile fără șovăire, ba dimpotrivă cu o bucurie enormă.
   În timp ce ea citea sufletul meu recita, părea un fluture gata să se înalțe și să adulmece fiecare floare a universului.
Visam! Sunt convinsă că visam,pentru că nu mai aveam noțiunea timpului .
M-a trezit din euforie vocea dirigintei noastre,profesoara de limbă română:
--Tu ai scris-o? Foarte frumoasă. Felicitări!
Așteptam cu inima devenită un punct infim pe cerul imens al triumfului.
-Da. Am scris-o aseară.I-a plăcut și surorii mele.
Cum????
Despre ce vorbea ființa aceea ingrată? Doar auzisem eu cu urechile mele că citise poezia mea.
A mea!
Lumea se prăbușea în jurul meu ,strivind în cădere viața  efemeră a bietului fluture.Nu putea fi adevărat!

  Am sărit din bancă și cu lacrimi în ochi am protestat. Încercam , aleatoriu și bezmetic, să dovedesc cumva că îmi aparținea mie.
Am reprodus-o cuvânt cu cuvânt.
Părea totul zadarnic.
-Dorina, cum explici asta? De ce ea spune că nu este scrisă de tine?
-Pentru ca a învățat-o pe de rost.Vroia sa i-o dau ei să o citească.Jur că am scris-o eu!
O puteți întreba pe sora mea.
    M-am așezat ,cu sufletul în mii de bucăți ,în bancă. Nu am mai spus nimic, nici atunci nici altă dată.
 Îmi amintisem ,cine știe cum,  pilda înțeleptului Solomon ,pe care bunica mea ne-o citea adesea  din Biblie, cu mamele chemate sa împartă copilul pe care amândouă îl revendicau.Era preferata mamei mele.
Era felul ei de a supraevalua ,împingând pană la o aberantă eventualitate a sacrificiului suprem , calitatea ei de mamă.

Am înțeles cât de periculoase sunt gândurile care nu coincid cu gândurile celorlalți.Am înțeles cât de lipsite de orice valoare sunt gândurile pe care nu ai curaj să ți le asumi  așa cum sunt ele.
Am învățat fără să vreau să fără să îmi placă să îmi tac gândurilor. Nu mi-a folosit mult dar m-a protejat în mare măsură de hoții de gânduri.
                                                             *
P.S. Când am terminat școala generală am mers la diriginta mea și i-am spus că scrisesem eu versurile. Vroiam să plec din școala  mea fără gustul amar al acelei înfrângeri.
Mi-a răspuns : ,,Știu!''.
Am rămas în tăcere deși aș  fi vrut să mă revolt și să mă arunc într-o  luptă  feroce de răzbunătoare.În minte mi se învălmășeau toate întrebările lumii.
Dar eu am întrebat doar atât:
,,Atunci de ce?''.
,,Pentru că dacă nu ai curaj să susții ceea crezi sau gândești  se va găsi mereu cineva dispus să o facă în locul tău. A avea ceva înseamnă ați asuma ceea ce ai.”
Erau cuvinte grele, nu le-am înțeles atunci. Mi se părea prea complicat .Le-am înțeles însă exact la momentul just.
Mi-a mărturisit apoi că știa că niciuna dintre poezii nu fusese scrise de ea ci de sora ei și că era motivul pentru care primea întotdeauna un punct în minus la fiecare notă.
Ar fi trebuit să mă simt răzbunată. Eu am simțit doar milă.
Nu,chiar nu m-am simțit nici răzbunată și nici reabilitată.
Mă aflam, dintr-o dată ,în labirintul plin de hățișuri al  modului de a gândi a  celorlalți.
Am rătăcit atunci , uneori mai rătăcesc .
De aceea evit să intru, cu orice preț .

Memoriile muntelui.Copilaria VI*”

Timpul încearcă  să ne fie sfetnic  tuturor, prea ades însă îi ignorăm înțelepciunea,pentru ca mai apoi să răvășim cu mâinele goale și sufletul zgâriat de încercări  în cenușa sa ,în speranța regăsirii unei fărâme de răspuns la întrebarea: de ce toate acestea mi-au fost date mie?



                                                                    6
  În copilărie nimic nu are dimensiune și nu aparține unui spațiu perfect delimitat .Începe, încet ,încet ,să capete o valoare dimensională spre adolescență, una filozofică la maturitate și se termină exact așa cum a început , fără dimensiuni , la bătrânețe.
 Pare absurdă acea încrâncenare umană de a depăși mereu nivelul etății intelectuale în timp ce există o dorință la fel de aprigă de a nu depăși o anumită etate fizică.
    Aștepți cu nerăbdare să devii cel mare,să dobândești în sfârșit importanța care consideri tu că ți se cuvine în ochii celorlalți, să le știi pe toate cele nepermise ție spre cunoaștere până atunci, să posezi și să controlezi toate misterele acelei ideale împliniri  de a fi adult.Ceea ce ți se repetă și care oricum nu poți încă înțelege în primii ani de viață, este că pentru a fi om mare trebuie să mergi la școală.
Discutabilă teorie!
Tu crești oricum . Mie mi se pare absolut nevolnic să arunci povara ta, ca societate, pe umerii școlii.
Școala te învață cum să pășești demn în lumea în care trebuie să trăiești, în societatea pe care trebuie s-o onorezi și accepți, să fii om trebuie să te învețe ea, societatea ,dându-ți exemple și nu reproșând școlii eșecurile tale umane.Dar asta este o altă poveste.


   Să vă spun cum era prima mea școală, asta pentru că eu mi-am legat inseparabil viața de ea.
Nu era nici veche nici foarte nouă. Săli de clasă mari ,luminoase , cu perdele grele din catifea albastră atârnând oarecum nefiresc până pe dușumelele parchetate, contrastând izbitor cu mobilierul din melaminat, pe care un dulgher neîndemânatic îl reconstruia în fiecare an înfingând  inutil zeci de cuie în panourile diforme a căror rezistență devenea de la an la an tot mai redusă.
Păreau mai degrabă  sălile unui muzeu, care în așteptarea exponatelor rare, găzduiau întâmplător acele hoarde gălăgioase și mereu puse pe șotii ,care ridicau nori de praf pe culoarele prea înguste, în fiecare recreație, dând o patină particulară faldurilor greoaie ale draperiilor.

  Cu mâinile mai mereu zdrobite , cu unghiile neregulate, cu fața suptă a cărei formă părea întreruptă doar de conturul  a doi ochi albaștri ,postați parcă la întâmplare pe chipul meu mai degrabă astenic  și care în acest context păreau enormi și disproporționați...asta eram eu și așa începea cel mai fascinant drum pe care l-am urmat vreodată.
   Acolo , în acel templu anonim, îmi începeam eu marea călătorie cu  nenumăratele ei
aventuri , cu bucurii și dezamăgiri, cu temeri și reușite , între atâtea sentimente contradictorii și inedite , exact acolo ,se scurgea viața mea de școlar.
Pentru mine școala a fost mereu un refugiu.
Nu știu dacă am iubit-o , deși astăzi aș fi tentată să spun că da, nu știu  nici dacă am iubit-o mai mult decât alții,dar știu sigur ca am considerat-o întotdeauna sanctuarul meu , locul unde simțeam nevoia să mă ofer ca pe un altar păgân, ca să primesc în schimb și să  regăsesc mereu siguranța ori rațiunea de a călători spre orizonturile neștiute ale vieții mele.
  Posibil că mai mult inconștient eu chiar am iubit școala,probabil de aceea am legat-o de mine pe veci ,păstrând câte-o amintire ,cel puțin, cu fiecare dintre învățătorii sau profesorii pe care i-am avut.
Există un portret al fiecăruia dintre ei ,arhivat cu grijă ,în subconștientul meu.Au rămas imortalizați în sufletul meu, ca într-o fotografie de epocă ,căreia trecerea timpului îi dă tot mai mare valoare.
                                                                       *
,,A-na.Ana.  A-re .Are ...Me-re .Mere...”
   Eu sunt convinsă că fiecare pagină a vieții mele a început cu un abecedar.Poate cea mai sfântă dintre operele menite să sădească semințele cunoașterii în fiecare dintre noi.
   Dacă închid ochii și mă întorc în timp,  îmi mai simt și astăzi coatele tocite și îngroșate de sforțarea în a  ține mâinile cât mai precis deasupra filelor de caiet  sau aș putea reconstrui fiecare șir de liniuțe și bastonașe , primele ,,o”-uri caraghioas de diforme, primul ,,a” care semăna mai mult a cheie muzicală pe un portativ de vise îndrăznețe.


   Spiritul meu rebel mereu în căutarea neprevăzutului, neastâmpărul permanent, energia debordantă cu care îi terorizam pe toți cei din jur dar  mai ales pe ai mei  ,toate aceste ,,Eu” dispăreau ca prin farmec la contactul cu școala.Descopeream involuntar o parte din mine care mă intriga și provoca în același timp.
Se petrecea  o metamorfoză incredibilă.Trăiam un fel de emoție nefirească ,greu de definit.
 Cert este că pentru mine era locul cel mai măreț și impresionant din Univers.

Din copilul căruia îi putea urma potopul  ,deveneam pur și simplu ființa cea mai disciplinată și docilă de pe pământ.
Picioarele atât de sigure și greu încercate în nenumăratele înfruntări ori escaladari de garduri, copaci , stânci ,pâruri,deveneau șovăielnice și temătoare când intram în  sala de clasă.
Se întâmpla ceva ciudat cu mine , ceva ce eu dintr-o dată nu mai reușeam să controlez și nici măcar să definesc.
Trebuia să descopăr ce, trebuia să aflu neapărat ce vrăjitorie atât de puternică  domina acel spațiu misterios.
Pentru că ,nu-i așa, în adâncurile ființei mele încă zăcea curiozitatea aceea imensă,dorința aceea veșnic trează  de a ști totul.
Uneori abia așteptam să vină următoarea pauză pentru a mă elibera de acea forță care mă supunea unei stări de inerție inexplicabilă.
                     
Primele zile de școală mă găseau așadar confuză, aproape speriată, tăcută și  de-a dreptul pierdută într-o lume atât de diferită de cea pe care o cunoșteam în afara acelor ziduri.
Era totul răsturnat , codificat și tainic și nici măcar nu aș fi știut de unde să încep descifrarea.

Foarte curând însă prima idee avea să mă lumineze.Exista un singur mod să descopăr de unde provenea puterea misterioasă a acelei clădiri în care odată intrată viața mi se ordona cu o precizie aproape cazonă , răvășindu-mi toate gândurile .
O oarecare idee despre locul de unde ar fi putut proveni acea forță misterioasă începusem să-mi fac. Era o cameră cu o ușă masivă de lemn care contrasta cu toate celelalte. Chiar dacă nu știam încă să citesc bănuiam ca acele litere de un albastru intens prinse deasupra ei erau cheia tuturor nelămuririlor mele. Codicele secret.
    Într-una din zile  m-am furișat singură din holul școlii și m-am ascuns sub scările din lemn în care se imprimase un miros aspru ,îmbibat  ani și ani  în fibrele  stacojii  și care aducea a mâlcezeala noroaielor purtate pe tălpile de cauciuc. Era un loc strâmt  și dezordonat unde femeia de servici îți ținea cele trebuincioase pentru curățenie. Așteptarea fu grea și sufocantă transformându-mi bătăile inimii în clopote asurzitoare care mie mi se părea ca dominau gălăgioasele hoardele de copii ce se îmbrânceau ori  alergau haotic pe coridor , fericiți nevoie mare că puteau pleca acasă.Fiecare secundă părea o eternitate .
Era un sacrificiu enorm ținând cont că sunt claustrofobică și că pentru nimic în lume nu aș fi intrat intr-un spațiu atât de redus și mirosind straniu, de bună voie.Pentru o cauză atât de mare,însă, n-aș fi precupețit niciun sacrificiu. Nici atunci nici mai tarziu.

    Într-un târziu se așternu liniștea precum o pulbere invizibilă peste o clipă a  istoriei.
Auzii cheia întorcându-se  greoi în ușa enormă din lemn de brad  de la intrare,vopsită în verde. Așadar acel Univers devenea în cele din urmă liber și abia pregătit pentru explorare.
Coridorul atât de neîncăpător în recreații îmi părea acum un sanctuar imens.
În fața mea se înșirau ușile înalte pe care erau scrise niște semne ciudate.
De unde trebuia oare să încep?!
Nu-mi amintesc exact de unde am început ,dar îmi amintesc că la un moment dat inima îmi bătea cu o viteza fantastică, genunchii  începuseră un dans incert și fără ritm iar mâinile îmi atârnau moi pe lângă corp,neputincioase să facă cel mai mic gest.
Eram în fața Cancelariei.
Gândurile se estompaseră dispărând în meandrele unor lumi incontrolabile iar puținele care se încumetau  să îmi treacă  prin minte erau ambigue încurcându-se unul pe altul.
Eu care înfruntasem vicisitudinile atâtor  aventuri ,care găsisem mereu soluțiile cele mai revoluționare să mă scot din orice dizgrație ,care călcam pe morminte dacă tărâmul isprăvilor mele trecea peste ele ,eu  pentru care nu ar fi fost imposibil să mă cațăr pe vreun nor ca să văd îngerii mai bine ,acum stăteam încremenită în fața ușii care ascundea toate răspunsurile de care aveam atâta nevoie .
Îmi dau seama acum că nu aș fi simțit nici frigul nici căldura , nici timpul și cu siguranță nicio altă ființă care s-ar fi apropiat.
Și la un moment precis nu îmi mai auzeam nici măcar respirația.Era ceea ce se poate numi o liniște asurzitoare în jurul meu.


  Nu eram însă ființa care să se întoarcă din drum. Nici atunci ,nici altădată mai târziu. Așa că în cele din urmă am găsit curajul să apăs clanța acelei ușii cu o inscripție ciudată deasupra.
În prima încăpere o masă lungă, vopsită într-o nuanță ternă de maron, cu cataloagele înșirate  într-o ordine precisă ,perfect alineate, clopoțelul din alama pe mijloc și din loc în loc câte-o scrumieră care mai păstra mirosul fumului de țigară. .
În singurătatea aceea imensă  de-a dreptul ,înspăimântătoare gândurile de vălmășiseră total.
Cancelaria părea un altar .
Dintr-o dată descopeream lumea fantastică pe care de atâtea ori o proiectasem în imaginația mea și descopeream în același timp un fel de pustiu lipsit de viață ,de eroi , de mister.
   Deci, până la urmă, școala nu era altceva decât o altă fabuloasă poveste ascunsă între pereții unui fel de mormânt faraonic, ținându-și comorile închise în  acele condici greoaie învelite în culoarea celui mai de nepătruns mister: albastrul.
Din acel moment am asociat pentru tot restul vieții albastrul a tot ce părea misterios.
    Probabil ca m-aș fi abandonat fără reținere acelei lumi abia aflate, aș fi explorat ca  un oracol atotștiutor fiecare colțișor al încăperii ,dacă nu m-ar fi  trezit la realitate vocea fratelui meu care mă striga cu disperare rotindu-se în jurul școlii.
Era un fel de cercetaș însărcinat din când în când cu misiunea de a mă recupera.Știa exact unde să mă caute și mă găsea întotdeauna.Uneori îl suspectam de puteri paranormale.

Abandonai în mare graba Cancelaria.Cum ieșirea pe ușă nu mai intra în discuție îmi mai rămase doar posibilitatea să sar pe unul dintre geamurile de la parter.
Ancorată de ghiozdanul care contribuia substanțial la modificarea masei mele corporale , sării cu o sprinteneală uluitoare una dintre ferestre.
Căzu mai întâi ghiozdanul , mult mai greu decât mine, pe care fratele meu îl înșfăcă și o rupse la fugă fără să mă aștepte.
  Nici nu era nevoie ,pentru că scăpată de povară ,din câțiva pași l-am depășit și continuam să alergăm un fel de cursă a disperării fără să știm de ce sau dacă era necesară.



A doua zi a trebuit să fac față zvonurilor despre o efracțiune în incinta școlii.
Ferestra și ușa de la cancelarie au rămas deschise .
Aș fi vrut să am curajul și puterea să pot  măcar inventa o poveste,care să-mi justifice fapta și să opresc astfel imensele fabulații care luau naștere în jurul meu tot mai deformate cu fiecare ora care trecea.
Mie îmi părea o nedreaptă  deposedare de o faptă care-mi aparținea și care în mod mișelesc îmi era furată de fantezia celorlalți.
Dar îmi lipsea curajul ,îl consumasem tot vrând să deschid  acea ușă care ducea spre universul tuturor tainelor.
Am învățat atunci că lașitatea și curajul merg mână în mână și se hrănesc în același ritm cu bătăile inimii tale.  Am aflat că este mult mai ușor să înveți curajul de unul singur și că teama de ați fi sau nu acceptate faptele ,de ați fi sau nu înțelese exact în forma în care tu le-ai gândit, în modul în care tu le-ai dat viață, îți vor transforma curajul într-un jalnic act de lașitate, lăsând în locul îndrăznelii o puternică nesiguranță, nimicitoare.
Poate a fost și acesta unul dintre factorii care m-au împins mereu spre  un fel de solitudine premeditată.Poate nu!


Câteva zile bune poveștile au continuat să curgă, apoi s-au stins ca și cum nici nu ar fi existat vreodată. Acea străpungere a frontului unde toți ne înrolasem temători și  de unde doar unii aveam să ieșim curajoși la final ,părea la lumina acelui timp un eșec, acum știu că a fost prima mea  mare victorie.
Mulți ani mai târziu când am intrat într-o Cancelarie și am putut deschide în fața tuturor un catalog amintirea acelei întâmplări m-a izbit  ca un abur cald făcându-mi tâmplele  să zvâcnească ca și cum s-ar fi luptat între ele. Abia atunci templul acela părea a-și fi închis porțile capturând înăuntrul lui toate amintirile despre școala mea, atât de vii cândva în ochii și sufletul unui copil .Totul lua forma unei clepsidre opace în care  amintirile își scurg la nesfârșit secundele, fără să mai poată fi văzute.
                                                                             

Memoriile muntelui.Copilaria V*”

Mitul primordial a fost mitul mărului oprit  fără  de care toate celelalte mituri nu ar fi existat.


                                                                       5

      În toate copilăriile există cred, ca un fel de leit-motiv, mitul unui fruct interzis .Imaginar sau real,  furat sau doar dorit ,există cu siguranță acest pygmalionic fruct, cel mai dulce, cel mai parfumat , cel mai mare , ca etalon al perfecțiunii intangibile, în conștiița nativă a oricăruia dintre noi.
 Când acest mit este un copac întreg , care te sfidează și amăgește în același timp ,iar tu un copil pentru care între mit și realitate este doar infima distanță de o atingere ,lucrurile iau o cu totul altă întorsătură.
Era, probabil, motivul pentru care eu devenisem un fel de profesionist în branșa ,,jefuitorilor'' de pomi.
Clima aspră din bazinul Dornelor nu  prea permitea fructelor sa-și etaleze pe viu paleta de culori și gama unică de parfumuri, înspre toamnele care ar fi trebuit să pară slobozite din cornul abundenței, pentru a-și prezenta ofranda de arome.
 Verile scurte și răcoroase nu dau timp roadelor pomilor să-și maturizeze fructele iar coacerea este  incompletă și prea târzie.Ici colo câte un măr pădureț, câte un cireș tomnatic a căror fructe par mai degrabă putrede ,ori câte un prun sterp aruncat pe vreun deal și devenit reazemul  unui gard .
    Dar oricât de aspră și neîndurătoare ar fi clima unui loc ,,El” există întotdeauna, el țarul tuturor pomilor, adaptat și naturalizat exact acolo unde a rodi pare o nebunie inutilă.

Exista  un personaj, oarecum straniu, în satul nostru.
Domnul Ion.
Venea de undeva din sudul țării.Pentru noi care vorbeam doar limba ,,universală'' a moldovenilor era un ciudat pe care uneori chiar nu reușeam să-l înțelegem.
Un om taciturn, morocănos,închis pe veci sub carapacea stării de a fi străin.Și pentru noi chiar era.
Simțeam și consfințeam starea sau sentimentul de străinătate , în mod involuntar evident, cunoscându-l pe domnul Ion.
 Măria sa , domnul Ion,adusese de pe alte meleaguri, doar de el știute, niște meri.
I-am văzut crescând odată cu noi.Ne-am imaginat ramurile acelea pline de miraculoasele mere venite din străinătăți fantastice , am visat la ziua când vor face primele flori ,apoi primele roade.Eram convinși că aceea era singura șansă să gustam vreodată mere ,,adevărate”.
  Oricâte mere ar fi cumpărat ai noștri , iar pentru iarnă cămare se umplea , ori în câte culori am fi descoperit că pot fi colorate acele fructe, nu contau nici cât cea mai mică dintre valori în comparație cu merele râvnite până la salivare, cu gâturile întinse mai să se rupă peste gardul din scânduri , și el absolut atipic pentru zona nostră, a enigmaticului domn-Ion.
Anii au trecut,primăvară după primăvară merii domnului Ion infloreau tot mai obsesiv.În primii ani însă legau puțin.
 Arar câte-o sferă  galben-verzuie prin frunzișul bogat și foșnitor al pomilor. În sufletele noastre speranța de a le gusta într-o zi prindea rădăcini tot mai adânci.
Veniră și anii în care roadele începură sa se vadă în toată splendoarea făcând chinul nostru și mai insuportabil.
Trebuia să punem capăt cumva acelui zbucium și să gustăm merele divine.
Dar cum să te apropii de Domnul Ion să-i ceri un mar!?
Părea un cerber hotărât să apere cu prețul vieții sferele acelea uniforme, sfidătoare și cine știe cât de zemoase și dulci.
Și pe urmă ce dulceață sau parfum poate avea un mar deja cules în comparație cu unul dobândit prin luptă? Oh, măreț și binemeritat trofeu!
De fapt cred că nici nu ne-a trecut vreodată prin cap vreunuia dintre noi să cerem.
Oh, nu!
Trebuia să trecem botezul profanatorilor de pomi .Era  un fel de confirmare a autenticității noastre de ,,țărani'' demni și neînfricați, un botez  pe care însăși natura trebuia să-l oficieze.

Singura problema care tergiversa în oarecare măsură planurile noastre era ca domul Ion avea și doi câini. Doi ciobănești mioritici ,exemplare de o rară frumusețe și agilitate dar mai ales de o incontestabilă forță: Poldark și Onedin. După numele lor ne dădeam seama despre afinitățile cinefile ale domnul Ion , semn evident că urmărea foiletoanele la modă în acei ani.
Lucrurile se complicau și mai mult din cauza gardului foarte înalt,atipic pentru zonă cum spuneam , din scânduri vopsite într-un verde anormal de verde și presărate pe ici pe colo cu pete de mucegai,  un fel de camuflaj al zonei zero și dincolo de care se afla gloria noastră.
Oh, Doamne!

Bineînțeles nu exista decât soluția unui plan meticulos, serios elaborat până în cel mai mic amănunt pentru o acțiune cât mai rapidă.
Toamna își trimitea solii tot mai des .Puținele foioase își lepădau mantiile îmblonzite , covoare ruginii aruncate peste tabloul de un verde obscur al înaltelor păduri de molid.
Timpul presa și merele Domnului Ion ne sfidau tot mai provocator de pe crengile tot mai însingurate, cărora  începeau să le lipsească tot mai mult  aripile verzi.
    Aveau culoare răsăritului de soare și a ierbii crude de primăvară și miroseau a copilărie și vigoare , blestematele mere .Când razele de soare amurgeau printre ele păreau aștrii în căutarea spațiului  celest și al strălucirii eterne.
Erau, fără niciun fel de dubiu ,merele cele mai mere ,roadele cele mai râvnite din întreg Universul.
   Aflasem între timp o informație foarte prețioasă  în vederea stabilirii strategiei marii lovituri. Domnul Ion obișnuia să-i închidă seara pe Poldark și Onedin în ocolul vitelor de unde îi elibera spre dimineață când vitele urmau sa fie mulse și apoi trimise pe imaș.
Deci unica șansa  ca planul nostru să fie încununat de  succes era ca fapta revoluționară să fie comisă noaptea.
Urzelile se țeseau  deja singure . Complici aveau să-mi fie fratele meu și doi vecini, care după ce au aprobat și supervizat planul ,au decis împreună și în total acord cu mine,ziua și ora marii lovituri.



   Seara părea o cortină înflorată care cădea spre odihna și mulțumirea pământului acela atât de îngăduitor și nepărtinitor cu noi toți.
Așteptarăm așadar  ca Domnul Ion să-i ducă pe cei doi  vrednici paznici la ocol apoi să stingă becul în odaia în care dormea și cu o scară din lemn ,ascunsă de cu zi în tufișurile de pe marginea apei, am purces să escaladăm gardul ,acea blasfemică construcție , unica opreliște spre mărul divin.
  Cum însă cunoștințele noastre despre echilibru sau stabilitatea obiectelor și corpurilor era nulă, odată ajuns primul dintre noi în vârful scării,la doar doi pași de crengile patimilor noastre ,scara se dezechilibră și ne răsturnă dincolo de gard ,la rădăcina înfumurat de inertă a mărului.
Cu o agilitate demnă de adevărați oameni ai muntelui ne ridicarăm  cu o viteză incredibilă de la pământ și încercarăm să punem scara pentru a face cale întoarsă.
Trădătoare fără scrupule ,scara se rupsese în două și noi care ne pusesem toată nădejdea reușitei  în ea..
  Ca și cum eșecul nu ar fi putut fi total  fără,în depărtare zărirăm două siluete care alergau lătrându-și strigătul de luptă.
Erau câini domnului Ion.
Gardul ocolului ,unde înnoptau vitele, fusese săltat mai abitir ca la olimpiade de cei doi monștrii carpatini cu maxilare imense și care spumegau la gândul de a se înfrupta cu unul din noi.
Cu o forța paroxistică și încurajați de strigatele disperate ale fratelui meu ,singurul rămas dincolo de gard pe post de santinelă, am reușit să ne agățăm oarecum de câte o creangă și rămași suspendați jumătate pe crengi jumătate pe coama gardului priveam interziși cum Poldark și Onedin își rânjeau colții amenințători  de moarte spre noi.

Însă lovitura fatala avea să fie alta. Între timp luna care stătuse ascunsă până atunci după nori se făcu vie și își arătă fața luminând puternic câmpul nostru de bătaie.
Cum stăteam chirciți de teamă și neputincioși de a învinge încă o dată acel obstacol din scânduri verzi, ne trezirăm că ochii pătrund ,cu prea mare ușurință parcă ,tainele acelui șarpe ademenitor și otrăvitor de suflete, care era mărul domnului Ion.
Stupoarea și suferința de pe chipurile nostre ar fi înduplecat  în acel moment orice curte marțială.
Din înalturile astrale luna parcă își râdea de noi ,  umilindu-ne și mai rău și vrând parcă să ne spună: o, bieți luptători cu morile de vânt! o, săraci dizgrațiați  învinși fără luptă!
O, da! nemernica avea dreptate!
Domnul Ion culesese merele!!!

 Iată-ne așa deci jalnici luptători cu morile de vânt, fără vreo  speranță la trofeul victoriei și fără cununa de lauri împletită din merele domnului Ion.



Câteva zile mai târziu, trecând prin fața casei Domnului Ion, acesta ieși la poartă și într-o pungă de hârtie ,a cărei utilitate fusese exploatată la maxim, ne dădu câteva mere.
Pe chipul sau trona un surâs bizar.
Am luat punga și în timp ce-i mulțumeam frumos în suflet se reaprinse durerea răzbunătoare a oricărui învins.
Era o umilință fără măsură să primesc cununa de lauri din mâna inamicului meu.

Așa am învățat că înfrângerile există și că  nu trebuie să pierzi o luptă pentru asta ,este suficient să te lași pradă unui scop fără ai măsura virtuțile și că cea mai dureroasă înfrângere are întotdeauna ca punct de plecare cea mai înflăcărată dintre doriți.
Nu am mai privit niciodată cu jind la merele domnului Ion.
Frustrarea era prea mare iar fascinația jocului  de-a cuceritorii își pierduse farmecul pentru totdeauna.
Și am mai înțeles ,ceva mai târziu recunosc, că toate războaiele încep  cam la fel . De la un fruct râvnit . Al altuia.Atunci când lupta se termină fructul nici măcar nu mai contează, rămâne doar inepția unei  fapte prostești. Pentru că nu războaiele sunt cele care distrug, ci rațiunile efemere și superficiale pentru care se duc.
Gloria trece prea ușor de pe o frunte  încoronată pe o alta, timpul adaugă sau șterge numele eroilor din catalogul veșniciei, noi rămânem, indiferent  de tabăra în care am combătut ,singurii învinși la mâna faimei eroice.
  Istoria este plină de exemple despre acte eroice cu final dezastruos, plecate de la mitul primordial al fructului oprit.

Memoriile muntelui.Copilaria IV*”

                           Necunoscutul este explicat de mintea noastră prin prisma răspunsurile primite la întrebări banale despre el:,, de ce?” , ,,până unde” , ,, ce ?”, etc.
                         El este limitat pentru toți cei care cred că au aflat răspunsul, este inexistent pentru toți cei care au decis că nu există întrebări despre el și este infinit pentru aceia care nu contenesc să se întrebe.
                                                                             4
    Printre multele ,,calități'', pe care le-am primit zestre la venirea pe lume  a fost și curiozitatea nestăpânită , mereu însetată , eram o generatoare de întrebări fără număr, ca și cum timpul ar fi putut să nu-mi ajungă pentru a le afla pe toate.
 Cei drept pentru ai mei nu era tocmai o binecuvântare.Mama mea ajunsese să plece pe ascuns la cumpărături și să mă lase în grija Domnului ,pentru că adesea zecile de întrebări cu care o bombardam o făceau sa uite ce trebuia să cumpere.
   Din punctul meu de vedere totul trebuia descoperit și niciodată nu era ceea ce părea a fi la prima vedere.
 Atunci când mai făcea greșeala de a mă lua cu ea, tot universul era disecat, toate psihologiile și filozofiile lumii inutile și oricare ar fi fost răspunsurile deveneau doar sursa unei alte întrebări. Eforturile ei de a ține pasul, măcar cu numărul întrebărilor pe care eram în stare sa le pun  în 30 de secunde ,era enorm și  de cele mai multe ori aveau același blestemat final... o scatoalcă sau dacă întrebarea avea oarecare greutate și mai era și prohibit finalul era o ureche înălțat de la pământ ,cu tot cu mine bineînțeles.
  Printre întrebările mele favorite, care pe mine mă chinuiau teribil și  pe care le repetam eroic, în ciuda tuturor consecințelor , erau două:
--Dacă sap o groapă adâncă, adâncă, ce găsesc?
--Apa! venea răspunsul ei.
--Și dacă trec de apă și tot mai sap ,ce găsesc?
--Pământ care arde și unde stau dracii cu furcile,îmi răspundea.
 Hmmm! gândeam eu.
--Și dacă-i păcălesc pe draci și sap și sap , tot mai mult ,unde ajung?
--În China.
Acesta era sfârșitul tuturor răspunsurilor și soluția tuturor necunoscutele mele.
În China!? mă miram eu și câteva momente rămâneam în tăcere, rumegând acel cuvânt magic  ca să mă asigur că nu îmi poate scăpa din memorie.
Clar aici lucrurile trebuiau aprofundate și de obicei renunțam să mai pun întrebări pentru că mă frământam să dau o formă sau o identitate acelui mister numit China.
Lucrurile se repetau identic pentru multe alte întrebări , așa că treaba cu China devenea tot mai serioasă.
-- Unde pleacă păsările când mor?
--În China!
--Unde este lumea tuturor jucăriilor?
-- În China!aici aș putea-o considera ,oarecum, un fel de ,,profet” pe mama mea.
--Unde se duc toți norii când nu mai stau pe cer?
--În China!
Nenorocit tărâm China asta , ea poseda toate lucrurile și ființele Universului!
       Îmi amintesc că o dată am întrebat-o unde se sfârșește pământul.
Întâmplător treceam pe lângă o groapă  în care urma să se pună un stâlp de telegraf. Atunci îi veni ideea salvatoare ,crezu ea, și-mi răspunse:
--Uite acolo! Și îmi arată cu degetul groapa.
Bucuria avea să-i fie  de scurtă durată, pentru că analizând instantaneu groapa și apoi aruncând  o scrutătură orizontului am elaborat următoarea întrebare ,inevitabilă cum vă puteți imagina și voi:
--Pai, dacă se termină aici ,de ce este pământ și mai încolo?
Avea sa fie unul dintre acele momente când  redescopeream starea de imponderabilitate , asta  în principal datorită masei mele corporale foarte reduse și urechilor foarte rezistente la ridicare.


A doua întrebare care nu-mi dădea răgaz de liniște era :unde se duc stelele căzătoare?
--De ce cad stelele ?
--Pentru că se sting și mor.
--Cum mor dacă nu sunt oameni?
--Toate lucrurile mor și se sfârșesc într-o zi.
-- Și ce sunt stelele dacă le vezi de aproape?
--Marțieni! (cuvântul extraterestru sau alien nu era încă la modă.)
Hmmmm!
--Și ele cad și tot cad ...dar când numai cad ,unde ajung?
--În China.
Extraordinar! Fenomenal!
Deci în cele din urmă descoperisem ,prin forțe proprii, asociind atâtea răspunsuri, unde trăiau extratereștrii și cum se chema planeta lor:China.
Am trăit mult timp convinsă de existența planetei China și a poporului ei extraterestru.
Bineînțeles imaginația mea ,imposibil de limitat în vreun fel, le dădea forme și fizionomii demne de toată ciudățenia unor ființe care nu se asemănau întru nimic cu ceva pământean.
   Miturile însă sunt destinate să fie dărâmate de realități rău voitoare  , să cadă asemeni unui castel de nisip lovit de ploaie, de soluții și răspunsuri raționale la curiozități prea mari pentru a rămâne nedescifrate veșnic.
Mitul despre planeta China și incredibilele ei creaturi avea să fie ultimul dintre miturile copilăriei mele ,prăbușit sub inumana sabie a adevărului.
La televizor ,într-una dintre zile, se dădeau imagini cu manifestațiile de eternă recunoștință și nemăsurată dragoste patriotică a poporului chinez pentru preaiubitul lor conducător.
Eram înlemnită într-o tăcere nefirească (mai ales pentru mine).
Deci așa arătau extratereștri!
Eram speriată și  îngrozitor de dezamăgită de diferența mare dintre adevărații marțieni ,pe care eu îi cunoșteam atât de bine și imaginile pe care le difuzau la televizor.
Dar eram dispusă să fac un ultim compromis,până la urmă era bine și așa ,atâta timp cât existau însemna că nu mă înșelasem  sau mă înșelasem doar pe jumătate în ceea ce-i privea.Și la urma urmei ei puteau să semene cu oricine alegeau ei, că doar de aia erau marțieni.
Ei erau!
Nu aveam niciun dubiu.
Toți la fel, aliniați perfect .Ba mai mult, priveau diferit de noi, în lateral.Din când în când fluturau stegulețe roșii ,ridicau mâinile cu o precizie și o sincronizare absolut nepământeană.Păreau controlați din umbră de fire invizibile care îi făceau să pară mai degrabă niște roboți decât ființe, fie ele și nepământene.
Aha, deci roboții arătau ca extratereștrii, care arătau aproape ca noi! Constatam toate acestea cu un fel de gust amar al dezamăgirii  și un fel de furie. Cum fusese posibil, în ciuda tuturor descoperirilor mele, atât de suferite uneori , să nu fi bănuit  exact ce și cum despre locuitorii planetei China?!
 În mintea de copil dezamăgit și înfrânt încă o dată de lumea adulților, încolți imediat  un fel de teamă.
Dacă roboțeii aceia își luau zborul și invadau satul meu , care oricum era și el o planetă mai mică?Aveau să mă găsească total nepregătită și incapabilă de apărare, pentru că stăpâneam doar strategii pentru o eventuală confruntare cu inamici tereștri.Trebuia deci să aflu care le sunt atuurile și cam cât știau cei mari despre pericolul unei eventuale invazii chinezești pe pământ.
Blestemată acea apucătură de a întreba mereu!
Blestemata și nefericită curiozitate!
Aveau să-mi dărâme pentru totdeauna convingerea ,atât de puternică, în  existența extratereștrilor, dar și mai grav aveau să-mi înece pentru totdeauna o parte a  dorinței de a-mi imagina ceva legat de ei.

  Pentru a ști cum vor arata strategiile de apărare împotriva eventualei invazii a omuleților de pe planeta China aveam nevoie să știu cât mai mult despre ei așa că întrebai foarte hotărâtă:
--Dacă ei ar vrea să zboare până la noi ,în cât timp ar ajunge?
Aș fi avut nevoie, măcar de o noapte, ca să îmi construiesc sistemele de apărare cele mai infailibile împotriva gălbejiților  ăia de marțieni.
--Cum să zboare ? Doamne ferește!Tu nu vezi că sunt oameni ca și noi.Sunt chinezii!
Sunt chinezii?! Sunt chinezii!!.....adică  cum ,sunt chinezii?!
Mii de tunete și blesteme.
Nu era posibil ,doar îi văzusem eu cum se mișcau ca niște roboți și cum scoteau sunete nepământene, cum se aliniau și stăteau inerți ,într-o poziție total nefirească.
Nu puteau fi oameni!
Nu,categoric nu!
Nu trebuiau să fie.Nimeni nu avea dreptul să-mi anuleze ,cu o bătaie de pleoape și câteva cuvinte,munca incredibilă prin care descoperisem planeta tuturor lucrurilor și o  mai și populasem .
 Ca și cum sentimentul frustrant nu ar fi fost suficient de dur , la cumplita și devastatoarea realitate  avea să mă trezească  continuarea  acelei replici care aparținea , ca de obicei, mamei mele:
--Doar nu-i fi așa de proastă să crezi că există oameni care pot zbura!?
Toate visele mele despre zbor și lumi fantastice aveau să fie dărâmate pentru  ani ,de teama de a nu fi o proastă, întotdeauna de o  voce pentru care viața nu exista în afara realității.
Nu eram în măsură să îmi dau seama cât eram de proastă.
Dezamăgirea pe care o simțeam era prea copleșitoare pentru a mai fi capace de evaluări ale coeficientului de inteligență.
Mă uitam cu toată revolta unei ființe înșelate  de propriile gânduri și de gândurile celorlalți ,la omuleții galbeni și în mintea mea îmi doream încă să îmi confirme printr-un gest nefiresc, printr-un zbor galactic, faptul că nu mă înșelasem chiar de tot.

      Din ziua aceea nu am mai crezut pentru mult timp că extratereștrii există.Pentru că, dacă planeta China nu era a lor și pentru că, dacă omuleții aceia uniformi și informi nu erau ei, însemna că alții nu existau.
A fost ziua în care am învățat ca realitatea există.Că uneori transformă în ruine vise și emoții și descoperiri și chiar lumi.
Refuzam cu încăpățânarea unui explorator care a descoperit o lume nouă să accept ca extratereștrii ar fi putut fi rezultatul altei imaginații ,că planeta China nu era așa cum mi-o imaginasem eu ci o bucată de pământ cu stânci și iarbă ,cu munți și păduri ,cu case și ape, cu magazine și școli.
Am înfruntat acea înfrângere cu ostilitate și aroganță , am pus  la zid realitatea ,iar ea avea să-mi  devasteze multe alte ,,planete'' de atunci înainte, cu un fel răzbunare sadică. Am păcălit-o de multe ori  refuzându-i argumentele .
Nu am iertat-o niciodată pentru că a făcut să dispară planeta China și marțienii pe care eu, cu atâta sârguință și încrâncenare  le descoperisem și cărora le dădusem viață.
Și cu siguranță din ziua aceea nu am mai dorit niciodată să sap gropi,pentru că nu aș fi ajuns nicăieri.Dincolo de apă ,de pământ care arde și draci nu exista nimic.
Ceea ce acum pare comic a fost atunci o tragedie .Pentru sufletul meu de copil a fost o palmă dureroasă.

     Tot de atunci nu mai caut răspunsuri despre  necunoscut , aici, pe pământ.Interesul meu s-a mutat sus, spre ceruri , spre adevăruri care nu pot fi arătate la televizor.Acum știu ca întrebările pe care mi le pun vin de acolo.
 Mai știu că acolo ,mai mult ca sigur, orice planeta descoperită de mine s-ar fi aflat la loc sigur, acolo aveam drept aliat necuprinsul ,iar pe el nu-l putea transforma nimeni într-o ruină, era prea  mare  si fidel ca  o dată tranformat într-o planetă să vină realitatea să și-o fure. Dar mai ales era prea fascinant și perfect pentru ca adevărul să poată fi singurul  răspunsul la o întrebare de copil.

Memoriile muntelui.Copilaria III*''

Există un timp al tuturor viselor și  există și  un timp când trebuie să te trezești din ele . Între una și alta stau lecțiile de viață, un fel de paradigmă a  existenței.

                                                                          3
   Timpul  își continuă scurgerea ,imperturbabil și discret. O clepsidră cerne după legile ei firele de nisip ale unei vieți, legi uneori  crude și imprevizibile,care hotărăsc care sunt firele ce nu vor supraviețui pentru un alt timp.
Nu știam mare lucru despre moarte.Oamenii trebuiau să moară și gata. 
Nu mă fascina și nici intriga în vreun  fel  inexistența ,fie ea și accidentală, a ceva ce existase cândva și dintr-un motiv obscur înceta să mai existe.
Dimpotrivă.Eram atrasă și mereu intrigată de infinitele forme de viață ,de nemăsuratele valențe ale trecerii prin lume,de nesfârșitele posibilități de a crea și imagina tot ce exista în jur într-o infinitate de forme și dinamici. Astfel văzută lumea cu viața ei , totul  pare a fi viu pentru eternitate.
Eu însă trebuia să adaug la panoplia sentimentelor încă multe pe care nu le cunoscusem încă, lecție după lecție, uimire după uimire.
Aveam să învăț că  despre moarte  înveți  mai întâi lecția dureroasă a pierderii.
O dată cu acea lecție  presimțeam că  acela era doar începutul  descifrării unui necunoscut atât de imens și inexplicabil pentru lumea mea fantastică,încât eram convinsă că nu-l voi accepta niciodată.
Descopeream că moartea fizică există și că cel mai ades se manifestă prin trecerea la o eternitate îngrozitor de îndepărtată unde dispăreau cei pe care i-ai fi vrut închiși într-o eternitate nanocosmică doar a ta. Mai târziu,în confruntarea mea directă cu ea , aveam să-i reneg  acea eternitate.



     Trebuie să recunosc că am comunicat dintotdeauna mult mai bine cu celălalt sex.Poate și din cauza relației deosebite pe care am avut-o cu fratele meu ,poate doar pentru că îmi exprimam mult mai deschis și simplu spiritul ,,războinic” în prezența lor.Așadar ,mulți dintre partenerii mei de joacă erau băieți.Printre ei se afla unul mai special , acel copil special care trebuie să existe în orice grup pentru a diferenția lumile haotice care întregesc lumea mare a copilăriei.
Tăcut ,uneori chiar morocănos , părea mereu nemulțumit și greu de înțeles,  părea un element neidentificat încă într-un sistem periodic  universal tuturor copilăriilor.
Părea aproape o misiune imposibilă să găsești o metodă de ai provoca o reacție , oricât de banală  și elementară sau să-l inciți la joacă.Și totuși eu reușeam.
Copil fiind, eram convinsă de puterea infinită asupra celorlalți, de acel ,, eu pot”, ,,eu știu cum”.Am înțeles mai târziu că eu eram cea care ceda,care rupea , din când în când ,câte un colț din imperiul infailibilei inteligențe imaginative,pentru a lăsa loc și altor învingători, pentru că dacă mă putea fascina ceva mai mult decât a fi o învingătoare  aceea era imaginea unei lumi de învingători.
Jucam adesea pac-pac ,construiam refugii demne de o adevărată trupă de cercetași reinventam științele când , de exemplu ,reparam în mod bizar câte-o bicicletă abandonată sau ridicam baraje din pietre ,saci de plastic și resturi de scândură pe râul din fața casei,cot la cot cu ei...băieții!
El ,însă, era altfel.Părea gazda aceli părți masculine din mine pe care  o țineam ascunsă în figurile masculine din jurul meu din rațiuni încă necunoscute mie.Uneori ,când seara ne prindea pribegind prin sat, ne opream să-l salutam  pe bătrânul său bunic.Trăia singur, aproape izolat. Civilizația părea ,în mintea lui de supraviețuitor a celor două războaie, un fel de incontinență cotidiană care ,obligată să se consume, rupea echilibrul timpului și îngrămădea în superficial evoluția firească a lucrurilor.
Ne punea în două căni din tablă centenare  lapte abia muls și ghemuiți în fața sobei, unde focul parcă ardea mai mult  ca o mărturie al perpetuării mitului lui Prometeu ori a flăcării sacre a olimpiadelor grecești, decăt ca o necesitate, ne abandonam altor timpuri.Ardea tot timpul anului,jucându-și rolul său precis în istorisirile bătrânului. Ne povestea și repovestea câte lumi lăsase în urmă ,câte cumpene și încercări trecuse, câte orori văzuse în timpul războaielor, iar uneori ,vrând parcă să justifice arderea fără întrerupere a focului său, ne arăta degetele picioarelor din care rămăsese doar niște monturi uscate, după ce acestea îi degeraseră într-o iarnă , pe frontul rusesc.
Fără să ne dăm seama ne auto-inoculam ideea că orice război este , mai întâi de toate, o suferință personală și o nenorocire individuală, considerând  ca inumană oricare dintre rațiunile lui.
Uitați  și uitând de timp îl ascultam pe Moșu până pierdeam  în totalitate noțiunea erei din care ,cu obstinație trebuia să facem parte
Deveniseră un ritual aproape ciclic întâlnirile cu Moșu.Uneori ,în toamnele reci și ostile din munți, cana de lapte era înlocuită cu mere  sau felii subțiri de cartofi bine sărate coapte pe o neprețuită tablă pusă pe jar și uneori , duminica, de un ,,urs” de mămăliga ,,învechită” pe foc, precum un vin nobil,  până devenea monument de savoare.
      Poveștile păreau să sfideze anii.Oricât de oribil ne apărea războiul, oricât de sângeroase erau faptele trăite de el , dincolo de convulsiile vieții unui soldat în fața fricii de moarte, exista și o oarecare invidie pentru viața de războinic a bătrânului veteran. Eram conștienți că fără toate acele experiențele tragice, poveștile noastre de mai târziu nu ar fi avut  nimic din măreția și importanța acelor istorii.
     Pentru mine ciudățenia consta în faptul că aveam o răbdare ciudată de a asculta și reasculta aceleași istorii ,asta în timp ce pentru nimic altceva nu aveam , niciodată, răbdare. Era ca și cum făcusem și eu parte din acel mare război și nu mai păstrasem nicio amintire așa că mă lăsam încântată de evocările Moșului.
Iarna bătea la porțile Bucovinei.
Zorii zilelor nu mai erau vestite de cocoși,tot mai leneși și hibernali, ci de tropotul cailor ori marșul carelor către pădure, pentru a se întoarce spre seară alene, încărcate de lemne, închizând astfel ciclul monoton al fiecărei zile.
  Într-unul dintre acei zori ,predestinat parcă sacrificiului pe altarul memoriei unui sat, Moșu plecă în pădure împreună cu nepotul sau ,bunul meu prieten.Cu câteva seri înainte ne povestise cum își pierduse un camarad , cândva ,în unul dintre acele războaie care păreau interminabile pentru el, poate pentru că în timp se confundase cu însăși viața lui.Îl zdrobise un copac pe care-l tăiaseră ca să se încălzească. Pentru prima oară am zărit lacrimi în ochii săi.Toată răceala spartană care-i domina sufletul se topise  pentru o secundă.Apoi tăcu ca și cum i-ar fi făcut un rău imens acea amintire.


   Seara închidea parcă spațiul și își fereca gratiile peste așezările acelea atât de aproape de cer,încât munții păreau felinare în care luna își aprindea flacără după flacără strălucirea.
Carele se întorceau de pe ,,front'', înșirate după o ierarhie doar de ele cunoscută.În acea noapte un singur car căzuse la datorie.Era carul Moșului.
 Pădurea își ceruse ofranda.Două vieți răpuse.Nedrept și ilogic. Un copac căzuse peste prietenul meu,iar în încercarea disperată de a-l elibera restul lemnelor din car îl acoperise și pe bătrân.
Nu am plâns. Nu am spus niciun cuvânt.În sufletul meu  încercam să dau timpul înapoi sau măcar să-l opresc ,pentru totdeauna ,cu o zi înainte, cu riscul de a rămâne și eu prizonieră pentru totdeauna în acel timp.
Pentru mine moartea nu a fost niciodată mai cumplită ca atunci, de aceea nu m-a mai impresionat niciodată.


   Pe temelia bordeiului său astăzi cresc bălării înalte în care eu văd fantomele tuturor amintirilor sale.Pentru mine fiecare adiere,fiecare joc de umbre este o poveste anume , pe care o ascultam cu genunchii strânși la piept în fața sobei din tuci a Moșului.
Am învățat  dureros , lăsându-mi propria ofranda sufletească ,că moartea este a pierde și a nu putea înlocui acea pierdere cu nimic altceva.
A fost  însă și ziua  din care pe mine moartea nu m-a mai speriat niciodată.
 Dacă mi-a fost teamă de ceva  începând cu acea zi, a fost doar că o mână necunoscută mi-ar putea îngropa, sub pretextul eternității , răpindu-mi pe neștiute , ființele și lucrurile dragi.
   Lacrimile și-au împietrit atunci bocetul  pentru a lăsa loc unui regret imens și a da naștere unei jeliri pentru tot restul vieții în amintirea prietenilor mei.
   De câte ori mă întorc acasă și trec prin fața bordeiului Moșului,o lacrimă își desprinde curgerea din suflet și udă amintirea lui cu tot cu poveștile spuse sau nespuse vreodată, despre oameni și războaiele lor.
  Dacă îngerii există și dacă ne văd cu adevărat, eu știu sigur al cui chip îl poartă.Și mai știu că miroase a mere coapte și lapte proaspăt muls în rai și împreună ,îngeri și povestitori , aprind focul în soba de tuci a Moșului ,pentru ca povestea să poată continua.