11
Eram încă copil, chiar dacă mă zbăteam cu disperare să ies din acea etate.
Eram prea copil când a trebuit să mă înfrunt ,pentru prima oară, cu viziunea morții.
Știam că există,că este ireversibilă ,că lasă cicatrici profunde care durează ani și ani,în sufletele celor care supraviețuiesc celor dragi ...dar niciodată nu o privisem ca pe o eminetă parte din viața mea.
Eram prea copil când a trebuit să mă înfrunt ,pentru prima oară, cu viziunea morții.
Știam că există,că este ireversibilă ,că lasă cicatrici profunde care durează ani și ani,în sufletele celor care supraviețuiesc celor dragi ...dar niciodată nu o privisem ca pe o eminetă parte din viața mea.
Aveam să o înfrunt de alte zeci de ori.A fost să înving eu .
Până acum.Dar știu că va veni ziua marii revanșe.
Până acum.Dar știu că va veni ziua marii revanșe.
Pentru un luptător aceea este singura depunere de arme. Ceea ce viața nu reușise, cu toate încercările și eșecurile ei , putea reuși , pe neașteptate, ea, sinistra doamnă :să mă îngenunchieze.
Când va veni să își ia revanșa sufletul probabil va fi obosit demult să-și zbată aripile de stâncile realității , va fi făcut ultima călătorie , va fi mișcat ultima dorință din loc și va aștepta în liniște singurul lucru pe care nu am știut să i-l dăruiesc aici...odihna.
Pentru toți anii în care m-a slujit,pentru toți anii în care mi-a însoțit trupul de luptătoare, pentru toți anii în care m-a ajutat să mă ridic de jos , chiar și atunci când trupul părea că mă abandonase, pentru tot drumul făcut împreună, pentru toate lacrimile suportate ,promit să îngenunchiez ca el să își poată primi binemeritata odihnă.
Sunt două lucrurile pe care nu le-am făcut în viață, nu pentru că le-aș fi considerat imorale sau pentru că mi-ar fi servit de principii.Nu!
Pur și simplu pentru că nu am știut cum să le fac, au fost un fel de interzicere naturală a conștiinței sau a sufletului meu.
Nu am îngenunchiat și nu am trădat. Niciodată!
Pur și simplu pentru că nu am știut cum să le fac, au fost un fel de interzicere naturală a conștiinței sau a sufletului meu.
Nu am îngenunchiat și nu am trădat. Niciodată!
În rest ,nimc din ce este uman să greșești nu mi-a fost străin:am mințiti și m-am mințit, am înșelat așteptări, am călcat uneori pe cadavre , dacă pentru a-mi continua drumul era necesar,am uitat să cer iertare, am blocat din orgoliu sau neștiință, în mine, toate durerile dar și multe virtuți, am rătăcit dând vina pe alții, am ales greșit, am răspuns provocărilor care nu meritau, am sacrificat timp și liniște pentru a iubi ce nu era iubibil, m-am lăsat orbită, și câte și câte altele.Am compensat doar dăruind și învățând mereu.
*
Printre puținele povești despre mine,pe care mama mea considera demn să și le amintească, era și o întâmplare de cand aveam 12 ani.
O povestea oarecum cu orgoliu dar și ca pe o mare sfidă la calitatea ei de mamă-stăpân.
Cei deodată cu mine știu foarte bine că educația noastră era o permanentă corecție, că frustrările timpurilor pe care le trăiau adulții se revărsau inevitabil asupra caracterelor copiilor, că pedepsele erau de cele mai multe ori fizice , durerea de a nu putea fi liberi îi făcea să renege libertățile tuturor celor din jur.
Cei deodată cu mine știu foarte bine că educația noastră era o permanentă corecție, că frustrările timpurilor pe care le trăiau adulții se revărsau inevitabil asupra caracterelor copiilor, că pedepsele erau de cele mai multe ori fizice , durerea de a nu putea fi liberi îi făcea să renege libertățile tuturor celor din jur.
Simt nevoia să devin jovială , când povestesc despre asta.Nu știu exact de ce.
Personal cele mai multe corecții le-am primit, nu pentru vreun dezastru provocat, nu pentru vreo tragedie sau faptă gravă.Nu!
Cele mai multe corecții le-am primit pentru că nu cedam niciodată în fața acuzațiilor, unele poate justificate, dar mai mereu umflate în gravitate de spiritul de justițiar al mamei mele.
Cele mai multe corecții le-am primit pentru că nu cedam niciodată în fața acuzațiilor, unele poate justificate, dar mai mereu umflate în gravitate de spiritul de justițiar al mamei mele.
Dacă îmi amintesc bine, această poveste are ca percursor un foarte prost obicei al meu , să mă bat, în sensul cel mai exact al cuvântului.
În relația mea cu cei de afară reacționam la fel cum reacționau ai mei cu mine, starea pe care o trăiam afară eram reflexia fidelă a stării pe care o trăiam înăuntru
Imaginația efervescentă, hiperkinetismul , orgoliul putenic, spiritul de războinic, inconștiența cu care înfruntam pericolele, erau greu de gestionat de către ceilalți, așa că uneori ei considerau că singura soluție era să fie prevenite din timp consecințele acestora, cu corecții anticipate.
De data aceasta vrând să salvez onoarea fratelui meu m-am bătut cu un vecin mai mare decât mine.
Nenorocirea a fost că aveam să înving dar și mai grav era faptul că familiile noastre de aflau de ani buni într-un conflict fermetând veșnic.
În relația mea cu cei de afară reacționam la fel cum reacționau ai mei cu mine, starea pe care o trăiam afară eram reflexia fidelă a stării pe care o trăiam înăuntru
Imaginația efervescentă, hiperkinetismul , orgoliul putenic, spiritul de războinic, inconștiența cu care înfruntam pericolele, erau greu de gestionat de către ceilalți, așa că uneori ei considerau că singura soluție era să fie prevenite din timp consecințele acestora, cu corecții anticipate.
De data aceasta vrând să salvez onoarea fratelui meu m-am bătut cu un vecin mai mare decât mine.
Nenorocirea a fost că aveam să înving dar și mai grav era faptul că familiile noastre de aflau de ani buni într-un conflict fermetând veșnic.
Lupta dintre noi nu avea nimic de a face cu lupta lor, dar eu aveam să învăț pe propria piele cât de ușor este să aprinzi fitilul unei uri bătrâne , cu un banal fapt și acela inconștient.
În tentativa de a mă disculpa depășisem granițele unei discuții pașnice și acuzațiile loveau din toate părțile , astfel încât totul a degenerat într-o confruntare personală între mine și mama mea.
Îmi amintesc doar că mă lovea la întâmplare, nu știu dacă mă durea fizic, dar sufletește era o flagelare, iar eu cu încăpățânarea omului care nu mai are nimic de pierdut continuam să imi apăr verbal dreptatea.
În tentativa de a mă disculpa depășisem granițele unei discuții pașnice și acuzațiile loveau din toate părțile , astfel încât totul a degenerat într-o confruntare personală între mine și mama mea.
Îmi amintesc doar că mă lovea la întâmplare, nu știu dacă mă durea fizic, dar sufletește era o flagelare, iar eu cu încăpățânarea omului care nu mai are nimic de pierdut continuam să imi apăr verbal dreptatea.
Cred că plângeam, dar nu erau lacrimi de durere ci de revoltă, de umilință , de injustețe; în mintea mea consideram că sunt pedepsită pentru faptul de a fi câștigat lupta.
Este imposibil de spus cât a durat , dar într-un moment de compasiune , atât de rară pentru ea, ori pentru că obosise ,se opri și îmi ordină să-mi cer scuze și să îngenunchiez ca să nu mă mai lovească.
Este imposibil de spus cât a durat , dar într-un moment de compasiune , atât de rară pentru ea, ori pentru că obosise ,se opri și îmi ordină să-mi cer scuze și să îngenunchiez ca să nu mă mai lovească.
Probabil dacă tonul ar fi fost altul aș fi cedat și atunci și altădată, dar nu am îngenunchiat atunci și niciodată de atunci. Aveam doar 12 ani.
De atunci am oroare să vad oameni în genunchi.
De atunci am oroare să vad oameni în genunchi.
*
Câțiva ani mai târziu aveam să mă îmbolnăvesc destul de grav.
Diagnosticul prezumtiv al medicilor a fost necruțător: leuconevraxită (scheloză în plăci).
Paresteziile suferite în timpul puseului neurologic mă aduseseră pe un pat de spital, salonul 37, al unei secții de neurologie.
Luptam din nou, fără să știu cu ce.
Luptam. Era singurul lucru pe care știam să-l fac cel mai bine.
Luptam. Era singurul lucru pe care știam să-l fac cel mai bine.
Eram inexplicabil de calmă. Eu o percepeam ca pe un repaus, ca pe o clipă de odihnă.
Am cedat de foarte puține ori în fața bolii.
Niciodată pentru că îmi era teamă de suferință , mai degrabă pentru un cumplit sentiment de vinovăție pentru suferințele pe care suferința mea le provoca celor din jur.
Niciodată pentru că îmi era teamă de suferință , mai degrabă pentru un cumplit sentiment de vinovăție pentru suferințele pe care suferința mea le provoca celor din jur.
Fără să îmi dau seama îi încurajam să victimizeze în locul meu.
Aveau să transforme suferința mea în tragedia vieții lor, iar pentru asta doar eu purtam vina, o vină cu care nu știam cum să lupt.
Într-una din zile mama mea veni în vizită. Dormeam , probabil și din cauza sedativelor.
În acest timp mă portretiza expunându-mi toată viața ca pe o întâmplare destul de nefericită, în fața colegelor de salon, toate femei apropiate de vârsta ei.
M-am trezit în momentul în care relata povestea cu îngenunchiatul.
Am simțit o caldură în tot corpul. Nu-mi puteam crede urechilor.
În sfârșit făcusem ceva de care ,în ascuns măcar, era mândră. Pentru mine era doar o poveste tristă și de nedorit, dar ce mai conta, important era că ceva îi stârnise o brumă de respect pentru mine.
Am simțit o caldură în tot corpul. Nu-mi puteam crede urechilor.
În sfârșit făcusem ceva de care ,în ascuns măcar, era mândră. Pentru mine era doar o poveste tristă și de nedorit, dar ce mai conta, important era că ceva îi stârnise o brumă de respect pentru mine.
Partea stângă îmi era semiamorțită și cu toate acestea simțeam căldura unei lacrimi coborând pe obraz.
Au urmat ani dificili, am recuperat încet ,încet ,tot ce lăsasem în urmă în timpul bolii.
Am învins , din nou.
M-a ajutat enorm, ca de fiecare dată , faptul că nu îmi era frică de nimic.
Îmi amintesc o maximă a lui Bertolt Brecht:
Au urmat ani dificili, am recuperat încet ,încet ,tot ce lăsasem în urmă în timpul bolii.
Am învins , din nou.
M-a ajutat enorm, ca de fiecare dată , faptul că nu îmi era frică de nimic.
Îmi amintesc o maximă a lui Bertolt Brecht:
,, Luptând poți câștiga sau poți pierde.Dar ai pierdut deja dacă nu lupți.'' Si cred că asta am fost eu .
Eu mi-am continuat drumul, printre vanități , superficialități, măreții, căderi, înălțări sublime, idealuri pline de opulență, miracole, stări de bine...
Mai retăiesc uneori acea ,,victorie'' ingrată. Până la urmă este o victorie.
Uneori mă uit în ochii mamei mele și aș vrea să îmi spună prin ei ,ceea ce știu că nu va putea spune niciodată altfel , că vreodată a existat un cât de mic motiv de mândrie pentru noi.
Este totul tulbure în sufletul ei, în împlinirile noastre ea va vedea mereu neîmplinirile proprii.
Astăzi știu că suferințele ei vin din același timp, al copilărie.
Aș vrea să știu cum să înlocuiesc imensa compasiune pentru ea cu o clipă de adevăr în care să-i pot spune că nu a fost vina noastră, dar știu că este inutil.
Este totul tulbure în sufletul ei, în împlinirile noastre ea va vedea mereu neîmplinirile proprii.
Astăzi știu că suferințele ei vin din același timp, al copilărie.
Aș vrea să știu cum să înlocuiesc imensa compasiune pentru ea cu o clipă de adevăr în care să-i pot spune că nu a fost vina noastră, dar știu că este inutil.
Sufletul unui copil va purta etern durerile adunate, al ei ca și ale noastre. Eu am avut însă norocul să pot învăța asta.
Și am mai învățat că se poate ține fruntea sus chiar și în genunchi.
Și am mai învățat că se poate ține fruntea sus chiar și în genunchi.
