Eseuri II

Când aveam 5-6 ani am ,,fugit” prima oară de acasă, m-am rătăcit , tot pentru prima oară, în pădure. 
Atunci am avut pentru întâia oară măsura imensității:a lumii și a Universului, dar mai ales am simțit ritmul timpului intrând în fibrilații.
Cu cât am crescut și lumea și Universul s-au redus. Cu cât mi-am explicat mai multe cu atât s-au redus lumile. 
Ca eu să cresc ceva a trebuit să se reducă, totul conform unui echilibru ciudat.
Acum spre bătrânețe îmi imaginez iar totul imens și fascinant.
Mă întorc să fiu copil...și pentru prima oară îmi dau seama ce norocoasă sunt să pot fii încă o dată rătăcită dincolo de limitele minții de om crescut ,,mare”, din greșeală. :

Gânduri răzlețe.

Singurii oameni de la care nu am avut nimic de învățat au fost cei care au ținut cu orice preț să aibă dreptate.Pentru că într-o zi am înțeles că nu din siguranța a ceea ce știu vine încăpățânarea lor absurdă ci dintr-o profundă nesiguranță că ceea ce știu este adevărat.

                                        ......................................................................................

Singura eternitate la care putem avea pretenția este memoria celorlalți.

                                        .......................................................................................

Să ai simțul umorului este semn de inteligență, să stăpânești arma ironiei este semn de înțelepciune.


                                          .....................................................................................

Cei mai nefericiți oameni pe care i-am cunoscut eu au fost cei care nu aveau pe cine da vina pentru nefericirea lor.


                                         .......................................................................................

Da, știu! suntem egali prin naștere dar nu identici. Asta va face mai târziu diferența dintre noi.

Eseuri I

Mă întreabă cineva dacă sunt mai multe feluri de a iubi.
Din punctul meu de vedere sunt doar două feluri de a iubi: cu mintea și cu sufletul.
Cei care iubesc cu mintea își vor face mereu calcule dacă merită sau nu să iubească, cei care iubesc cu sufletul vor iubi oricum.Și unii și alții vor suferi și unii și alții vor fi dezamăgiți. Cei care iubesc cu mintea vor spune: la dracu, nimeni nu merită iubit, fără să înțeleagă că în nimeni intră și ei, cei care vor iubi cu sufletul vor spune: la dracu oamenii nu știu să iubească, cineva trebui să-i învețe.
,,Mintoșii” vor înceta să iubească și vor suferi la fel. ,,Sufletiștii” vor continua să iubească și vor suferi la fel.
La final singurii care nu vor regreta nimic vor fi cei care au iubit.

Î

Pagina 1 retro

                                                                                                                                                                                             

                             Mariastela Iacoban

                                     MEMORIILE MUNTELUI







Colaboratori: Teodor Laurean

      

Memoriile muntelui . Introducere*''

                                                                   1

    M-am născut într-o zi de iarnă,spre sfârșitul anilor 60.
Troienele Bucovinei imaculau totul în jur, până spre Pietrosu Călimanilor, contopind cerul cu pământul și descriind o aură aproape boreală spre orizontul ce părea înghețat  de cine știe câte secole.
   Prin nămeții, împietriți parcă în eternitate ,o femeie își făcea cu greu drum spre casa de nașteri din sat.Gerul nopților de ianuarie își scârțâia baritonal și sacadat melodia sub pașii tineri, dar șovăielnici din cauza durerilor , ai femeii plecate să învingă inerția  năpraznică a acelei vremi cu o nouă viață.
  Spre zorii zilei, când ferestrele se desenau de arabescuri cristaline și fumul se înălța drept, aproape arogant de drept,din hogeagurile caselor , veneam pe lume eu.Cu pumnii strânși într-o încleștare profetică și ochii deschiși -spre surprinderea și teama vizibilă  a moașei-urlând a veste de viață nouă lumii.
   O inimă își începea, sub arșița gerului cumplit de ianuarie, baterea și zbaterea pentru viața ce avea să vină.Spre amiaza înroșită de frig începu să ningă, fulgi mari, fulgi calzi , urzind și ursind un destin.Avea să fie acea hărăzire leit-motivul întregii vieți,o viață mult mai mult decât  o simplă zbatere,o ardere de bătăi , o neostoită luptă pentru a-și continua pulsațiile, o permanentă încrâncenare pentru fiecare secundă trăită,o apăsătoare remușcare pentru fiecare secundă pierdută, o respirație fără odihnă într-o lumea a gerului sufletesc.
 Ei ,da! Aceea aveam să fiu Eu.
Un boț de om, nici mare la stat nici mică la fapte. O minte niciodată împăcată cu ceea ce înțelegea, un suflet precum zbuciumul valurilor care lovesc mereu și mereu țărmurile, în încercarea de a câștiga ceva din liniștea și siguranța unui efemer popas pământean, urzit din firele amăgitoare și perverse  ale nisipurilor aparent stabile .
Un spirit rebel și însetat ,pentru veșnicie, de orice formă de libertate.
Un om! Un om născut printre troienele maiestoase ale Bucovinei.
Ursitoarele nu s-au prea ostenit să-mi dezăpezească drumul prin hățișurile și meandrele existențiale.
Nu!
Era un ger cumplit la începutul destinului meu , ursitoarele se încăpățânau să țină departe de mine căldura și comoditatea unei vieți platonice, semănând  cu zgârcenie câteva diamante de speranță în ochii de culoarea cerului .
Mi-am luat zborul în lume fără să știu că nu am aripi, am plecat să  lupt cu viața fără să știu că nu am strategii, m-am născut cu același  instinct  de supraviețuire comun oricărei ființe pământene fără să știu cât voi cheltui din timpul meu pentru asta ,  fără să am habar cât trebuie să folosec din viață  pentru fiecare pas,unde este hăul și unde este locul de întoarcere.
Am crescut desenând hărți imaginare care să mă scoată undeva, la un liman, la un popas, la o margine de Univers, la un capăt de poveste, pentru că în inocența și fragilitatea gândurilor mele trebuia să existe un capăt, un țel, un punct și de la capăt.A trebuit să învăț crescând că aveam doar un drum sortit mie, ducea mereu înainte , dar mai ales  că putea duce spre oriunde.
Am căutat inutil un ideal de care să agăț acea hartă, pentru că nu toate călătoriile respectă itinerarele unui traseu predestinat, nu toate au un final care trebuie acceptat, nu toate călătoriile duc spre împlinit, pentru asta îți trebuie mult noroc.
Am crescut sfidând tot ce era de sfidat, supunând tot ce părea de neobijduit,mărșăluind prin viață, lăsând potopul în urmă ,reclădind  mai apoi fiecare loc pustiit, fiind răpusă și renăscând  din luptele cu viața mea și a celorlați.
Am crescut.

Cu ochii, rămași deschiși și mereu uimiți de o lume ce părea că se pierde într-un necuprins opac ,mă revăd adeseori în toate ipostazele pe care  le-am trait ori pe care nu le-am trăit de ajuns sau le-am trăit fără să înțeleg , fără să găsesc răspunsuri ori fără să decodific tăcerile ei asurzitoare.
Și am învățat.
Da! Am învățat că nu orice luptă înseamnă neapărat o victorie sau o înfrângere, că nu orice război se încheie cu o pace convenabilă, că nu orice drum are un capăt.Unele drumuri se termină cu începutul altui drum...la nesfârșit.
Am fost, în toată această călătorie, când siderală ,când abisală , când pământeană, când universală, într-o alternanță ambiguă și ilogică. În realitate am fost un simplu luptător, un călător și un discipol  sârguincios, m-am înarmat întotdeauna și mi-am făcut scut doar din propria putere de a  cunoaște. Toate acestea la un loc am fost și multe altele pe care nici măcar nu le-am știut număra prinsă fiind  în încleștările cu viața.
M-am simțit și vânător și pradă și negustor și partizan și rege și cerșetor și infam trădător și vindecător de suflete...și câte altele pe care nu le-am știut ține minte prinsă fiind în încleștări cu viețile altora.
Am crezut că așa este normal să fie , am crezut că  așa este uman să fie.
Și poate că așa este!

    Despre acest drum , despre această înțelepciune ,primită ca unică recompensă la capătul fiecărei călătorii, aș vrea să vă povestesc .
Nu este nimic extraordinar și nimic laic în ceea ce vreau să vă povestesc, este doar o simplă poveste din marea poveste universală pe care o narăm trăind zi de zi, eră după eră, fiecare dintre noi.
Sunt convinsă că toți le trăim, că există povești mai fabuloase decât acestea , dar nemuritoare rămân doar cele care străbat veșnicia din amintire în amintire.Iar aceste amintiri ,cu siguranță nu au ajuns întâmplător în arhiva memoriei mele , îsi caută drumul spre veșnicie odată cu mine și își țes ițele în jurul celui ales pe care îl prind într-o capcană a supraviețuirii comune.
Pentru că  aproape la capăt de drum am aflat și eu că a fi veșnic nu înseamnă să trăiești la nesfârșit ci să nu poți fi uitat.
Eu am fost acoperită de daruri omenești și neomenești și chiar dacă aș vrea să mulțumesc cuiva pentru asta n-aș ști cui, dar vreau să cred că am păstrat mult din ele și că vor deveni cu atât mai prețioase cu cât vor îmbătrâni odată cu mine, loiale și la fel de frumoase precum la începutul destinului.
Fiecare are un har, fiecăruia îi este dăruit unul. Nici unuia însă nu-i este conces prin naștere darul de a fi om, acela este răspunsul fiecăruia dintre noi, ofranda fiecăruia dintre noi , învățătura fiecăruia dintre noi la chemarea divină de a  deveni unul.

Ning ciresi peste oras

Ning cireși peste oraș
candide petale
imnuri roz cu rimă albă
ode imortale.
.
Ning cireșii peste noi
poezii astrale
recitând ne-ntroeinesc
sub morman de floare.
.
Ning cireșii , în sfârșit
ning peste betoane,
aripi fine animând
parcurile goale.
.
Ning cireși peste oraș
cu parfum de rouă
și-mi tot picură în gând
stropi de viață nouă.
.
Ning cireși, sau poate numai
plâng cu lacrimi vii?!
peste inimi de metale
și cimenturi gri.

vise in alb negru

Visele nu au instanțe de judecată

păcatul lor se prescrie

când umbrele nopții se-mbată

cu iluzia primei dimineți 

ce le-mbie.

Visele nu primesc sentințe de plată 

toți martorii păcatelor din vise 

au dreptul oniric la tăgadă,

iertând  coșmaruri surprinse

trădând mișelește

secrete promise.

Visele nu pot depune mărturie

ele sunt  Anonimul din tine.