Memoriile muntelui. Dupa adolescenta V *”

         ,, Dacă există ceva mai sfâșietor decât un trup care  se prăpădește din lipsă de pâine acela este un suflet care se stinge din lipsă de lumină.”
Victor Hugo

                                  5

        Revin,poate obsedant, la ideea că într-o viață reușim cel mult să aflăm care ne-a fost menirea  pământeană și foarte rar  aflăm cât din menirea celorlați era legată de destinul nostru.
 Sunt oameni, semeni ,care apar în viața noastră  fără ca acest lucru să pară a avea o legătură directă cu noi, apoi dispar la fel de neașteptat cum au venit și pe mulți dintre ei abia atunci reușim să-i remarcăm ,pentru că iau cu ei o verigă din catena noastră existențială. 
Menirea lor era să facă parte, printre altele, din menirea noastră.
Noi  toți, noi împreună  suntem doar o verigă mare dintr-un ADN universal.
Nimeni nu se naște pentru cineva  anume  așa cum nimeni nu se naște doar pentru el însuși. Toate rosturile acestei lumi pământene fac parte dintr-un sens infinit.

V-ați gândit vreodată să-i ascultați pe cei care vorbesc singuri?
V-a trecut vreodată  prin cap să vorbiți , de la egal la egal, cu un ,,nebun” care bântuie pe străzile acestei lumi  și să dați un sens celor spuse de el?
Ați avea curajul să schimbați, pentru o oră măcar, lumea voastră comodă, cu lumea sălbatică a celor pe care îi considerați involuați?
Întrebări retorice a căror răspuns nu este greu de ghicit.
Pentru că dacă ați face  câte ceva din toate acestea , v-ar durea să vedeți câte măști ale fiecăruia dintre noi cad redevenind  lut.

   Falsitatea , ipocrizia, invidia, meschinismul, cinismul, avariția ...toate sunt revendicări ale civilizației. Toate s-au născut și evoluează proporțional cu pretențiile noastre civilizatoare.
În fața omului primitiv , măștile  sub care ascundem toate aceste tare nu-și mai au rostul.
Eu am avut norocul să mă pot lega spiritual de ființe ca acestea, recunosc însă că eu am făcut-o instinctiv, în ciuda  dezaprobărilor vehemente ale cunoscuților.
Poate că erau  doar bucățele infime din puzzle-ul menirii mele cărora eu a trebuit să le găsesc locul potrivit.

                                                                     *

     Pe malul unui rău îngălbenit , din cauza scurgerilor de reziduuri de sulf dintr-o mină abandonată  , în fiecare primăvară apărea o ființă ciudată.Cu părul scâlciat ,de o lungime aproape nefirească, cu hainele ponosite dar mereu curate, cu o pereche de cizme din cauciuc verde care abia îi treceau  de glezne, se aciua pe malul apei sub un pod ,unde avea încropită o colibă din scânduri.

Poveștile țesute în preajma ei erau la fel de  înspăimântătoare și  neverosimile pe cât de diverse erau.

Unii spuneau că fusese măicuță la o mănăstire că păcătuise cu un barbat și alungată fiind dintre maici își pierduse mințile, alții că ar fi fost fiica unui om bogat și că  pierduse un copil din flori sau că era cea mai mare dintre fetele unei ,,vrăjitoare'' și că ,,blestemele divine” ( ce aberație! )  o pedepsise pe eretica  mama luându-le mințile bietelor copile, ori că suferise abuzuri de la tată .

Cert este că în fiecare primăvară, la o dată precisă înscrisă într-un calendar pe care doar ea știa să-l descifreze, se intorcea  să trăiască trei luni în coliba dărăpânată.

   Era același ritual de fiecare dată cu copiii care  o  necăjeau , adulții  care îi duceau de mâncare, iar din când în când un bețiv  sau un străin rătăcit care se oprea să vorbească cu ea.

Nu vorbea aproape niciodată ,cu nimeni, dar îngâna tot timpul o melodie necunoscută.

Din tot ce aduna folosea puțin, restul il împărțea cu câinii fără stăpân sau cu  cerșetorii care veneau în zilele de sărbătoare să cerșească la poarta bisericii.
Ceea ce-i oferea lumea ei îi servea foarte puțin.

Nimeni nu știa unde dispărea în timpul cât nu stătea sub pod.Pleca de obicei la sfârșitul lui august și se întorcea la începutul lunii mai.
În zilele calde de vară aduna pietricele din râu  pe care mai apoi le așeza în formă de cruce, de stea sau pur și simplu forma figuri geometrice perfecte.
Încercam uneori și noi, dar nu reușeam niciodată  să le realizăm atât de bine ca ea. Privite de la distanță păreau  că încearcă să spună o poveste, un mesaj  bizar, o  descriere a unei lumi disperate să fie  înțeleasă.

       Unii spuneau că avea o familie cu care locuia în restul anului când mintea ei era sănătoasă .

Atunci când o priveai de aproape descopereai trăsături  deosebit de frumoase, tenul de un alb-marmoră, nasul discret , fruntea netedă nu prea înaltă, părul ondulat .
Doar ochii aveau ceva ciudat,păreau fără culoare sau împrumutau culori de la  natura din jur, când verzui, când  gri intens, când arămii. Ca și cum ar fi purtat ochii altor ființe asemeni ei, libere să împartă doar cu natura prezența fiecărei secunde.
Era senină ,blândă și  destul de compusă în ciuda  faptului că părea mereu absentă.

Uneori își spăla pe malul râului hainele , atunci cântecul devenea ritmat, vesel.
Purta de obicei două trei fuste una peste alta,două trei bluze ,astfel că le spăla pe rând . Alteori amesteca într-un ceaun de tuci, probabil gol, cine știe ce bunătate imaginară și din când în când ridica nasul inspirând arome fantastice pe care doar ea le putea simți.
Era un copil bătrân care se încăpățîna ostentativ să nu crească.
Seara când orizontul căpăta culoarea părului ei începea să cânte pieptănându-și ore în șir părul.
Era un fel de lălăit care se intona perfect cu murmurul apei care curgea. 


     În acel an o însoțea  un câine. Părea încă pui. Seara când Irinuca, pentru că așa se numea, își începea ritualul el se așeza în fața ei și rămânea nemișcat privind-o fix în ochi, până când ea termina de cântat și de pieptănat părul nefiresc de lung.
Imaginea era sfâșietoare , neputința noastră de a înțelege ceea ce povestea ființa aceea venită din cine știe ce lume îndepărtată, îi dădeau mărimea unei tragedii.
Acum mă întreb dacă nu cumva lumea noastră era la fel de neînțeles pentru ea și tragedia de a aparține unei lumi monotone și standardizate nu era la fel de mare ca cea a ei?
Bineînțeles  ,eu simțeam o atracție inarestabilă pentru misterele pe care le poseda Irinuca.
În fiecare seară căutam motive pentru a mă plimba pe malurile râului.
Uneori încercam să intru în vorbă cu ea, dar niciodată nu părea dispusă să mă asculte.Pleca  ignorându-mă total după ce mă privea lung în ochi.
Probabil dincolo de ei citea ceea ce se putea citi în ochii oricui, o prostească compasiune manifestată și mai prostește prin gesturi sau întrebări naive.
Se întâmpla să plouă și să nu mă duc la pod.
În fiecare dintre acele nopți când nu-i ascultam cântecul o visam. Era îmbrăcată într-o ie albă cu broderii albastre, avea părul mătăsos și îmi dăruia ,dintr-un lighean ruginit de tablă, mere.Întindeam mâinile , luam merele și în acel moment ea începea să cânte, de data această melodios , cald , ca un clipocit de harpă.
    

                                                                         *

                                                  

  Era o duminică seara. Mă întorceam ,împreună cu câțiva prieteni ,de la ziua onomastică a unei prietene. Inevitabil drumul nostru trecea peste pod.
Am ajuns în dreptul podului și instinctiv ne-am oprit să o ascultăm.Oricum ea făcea parte din ritualul fiecărui apus.
În loc de la-la-ul prelung și aton  am auzit  un plâns gâlgâit  întrerupt de urlete înfundate  și zgomote imposibil de descris.                                                           

Nu am  mai simțit niciodată   o durere atât de atroce în gasul unei ființe, ca atunci.

Era terificant și repulsiv. 
Ne priveam tăcuți încercând să înțelegem de la distanță ce se întâmpla dedesubt.
Zgomotele pe care le scotea făceau să ne treacă  săgeți de ghiață prin tot corpul.
Am decis să cobor să văd ce pățise Irinuca .

Ceilalți trăgeau de mine să ne continuăm drumul, dar eu nu putem pleca mai departe.Ceva mă împietrise în  loc.

De pe pod încercam să văd ceva dedesubt, dar sforțările erau zadarnice. 

Tot aerul din jur era cuprins de o jale devastatoare.

Le-am spus celorlalți să mă aștepte sus și eu am coborât în lumea Irinucăi.

M-am apropiat încet.Nu-mi era frică de ea mă temeam doar să nu se sperie și să devină și mai agitată.

În fața colibei Irinuca  își ținea în brațe, legânându-se cu o repezeciune inumană, câinele.

Era mort. În jurul capului avea înfășurată o fâșie  ruptă din fusta ei. Îl legăna ca pe un copil în timp ce ecoul bocetului ei sfâșietor se lovea de betonul podului. Luă de jos o piatră însângerată și repetă la nesfârșit gestul prin care  reproducea lovitura care îi ucise câinele.
Cel mai neobișnuit însă era faptul că Irinuca plângea. Nu o mai văzusem niciodată plângând și oamenii spuneau că nu știa să plângă.
M-am așezat turcește lângă ea. Alături avea un cuțit din lama căruia mai rămăsese doar un ciot, cu care încercase să cioplească ceva într-o creangă verde de arin.

Nu am putut scoate niciun cuvânt.Imi era jenă să întrerup acel bocet sinistru si nepământean.

Am privit-o doar în ochi, apoi am întins mâna să-i cer cuțitul.

A înțeles și mi l-a dat.Înțelesesem și eu că vroia să cioplească o cruce. 
Scrijeleam  aiurea bucata de lemn , era aproape imposibil să dai o formă acelei crengi cu acel cuțit, dar eu mă prefăceam că pot.

Părea  mai liniștită. 
De pe pod se simțea agitația prietenilor mei, care neauzindu-mă vorbind începeau să se îngrijoreze, dar eu chiar nu puteam spune nimic, simțeam nevoie să respect durerea acelei creaturi netulburându-i în niciun fel lumea.
În cele din urmă s-au hotărât să coboare și ei.Păreau căzuți din lună, înlemniți cu o mimică mortuară pe față.
Eu continuam să mă prefac că cioplesc în timp ce Irinuca săpa cu o singură mănă fără a lăsa câinele din cealaltă, un fel de groapă. Scrijelea printre pietrele de râu cu o lingură uzată. Nu mai cânta , nu se mai văita ,se legăna doar înainte și înapoi imitând pendului unui orologiu  care bătea un timp nelumesc.
Toți eram transportați, încet, încet, în lumea ei, executând gesturi mecanice pe care părea că le știm dintotdeauna,fără să vorbim prea mult.

Unul dintre baieți a ajutat-o pe femeie să sape groapa, un altul a încropit o cruce din două crenguțe uscate  aduse de ape la mal.Totul se desfășura într-o altă dimesiune, în care tăcerea era obligatorie pentru că totul putea fi înțeles fără cuvinte, o dimensiune străină nouă până atunci dar mai profundă și empatică decât tot ce cunoșteam deja.
Înăuntrul meu am început și eu să cânt  la fel ca și ea și dintr-o dată îmi părea incredibil de cunoscută acea melodie, acel ritm.
Am ajutat-o să îngroape câinele.

Eu am înfipt crucea în locul care trebuia să fie căpătâiul mormântului.
Privea tăcută în timp ce luna se apropia tot mai mult de noi.

Atunci a făcut acel gest  care m-a străpuns până în adâncurile cele mai  nepătrunse ale sufletului meu.Mi-a luat mâna dreaptă a lipit-o de fața ei și a reînceput să cânte.
A deschis o singură dată ochii, ne-a privit pe fiecare în parte și eu am văzut o altă ființă. Suferința pierderii o făcea să pară absolut normală.

Am plecat tăcuți și răvășiți.

Irinuca a rămas inertă ,continuându-și melodia  tristă . Notele ei erau cheia care o ținea conectată la Univers. Un Univers comun dar pe care cu siguranță ea îl pătrunse mult mai profund decât noi.

                                         *

    În toamna acelui an noul primar a decis să distrugă coliba de sub pod.

Au curățat totul. Aranjase cu medicul veterinar ca în primăvara următoare când Irinuca s-ar fi întors să o cazeze într-o cameră  nefolosită din dispensarul veterinar.

Într-un fel sau altul ea reușise să facă parte din lumea aceea.

Irinuca nu s-a mai întors niciodată.Nimeni nu  a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu ea.

Lumea trecea pe pod ,mai ales duminica când se întorcea de la biserică, și o căuta din priviri. Uneori își întrerupeau brusc conversațiile parcă pentru a auzi cântecul ei.

Ani buni ochii tuturor alergau  măcar pentru o clipă spre locul unde fusese coliba ei.

Din tot acel timp lipsea o secundă, infimul moment al trecerii unei ființe prin viețile celorlalți.

În primăvara acelui an apele râului își ieșise pentru prima dată din matcă , inundând toată valea . Coliba Irinucăi ar fi fost oricum distrusă de ape.

Lumea spunea ca Dumnezeu i-a dat gând primarului să-i spargă coliba ,altfel ar fi fost înghițită de ape și ar fi murit.
Eu nu cred.
Eu cred că acelea au fost lacrimile ei venite să spele locul unde blasfemia oamenilor au făcut-o să cunoască  o suferință mai atroce decât cea pe care o trăise vreodată, aceea provocată de inconștiența haină a  oamenilor de a ucide. 

Noi ne-am întors  la măștile noastre jucându-ne mai departe rolurile de persoane educate, artificiale și ingrate.Unii au uitat-o ,alții nu.
Apele râului își continuă drumul firesc, mereu mai ,,seci'' și mai lipsite de viață. 
Undeva ,la capătul tuturor apelor, cântecul Irinucăi sună probabil  a arie divină, unind viața tuturor undelor, într-o albie imensă, în care sufletele nu mai sunt obligate să poarte măști.