Memoriile muntelui. Dupa adolescenta VI

         Orgoliul a distrus mai multe vieți decât ura și nepăsarea la un loc. Și culmea, dintre toate cel mai mândri suntem tocmai de el.



                                                                6
          Poveștile acestea pe care eu vi le-am spus vă pot părea triste și  melancolice, eu personal nu le văd așa , tristețea nu a fost niciodată  leit-motivul experiențelor mele de viață.
În fiecare eu am reușit să găsesc latura profundă, luminoasă și iluminantă, lecția  pe care doar cu seriozitate ți-o poți însuși. Încercați să le vedeți și voi așa și totul va căpata nuanța unei povești pur și simplu.
Probabil că așa a fost creată natura umană, ca noi  să învățăm mult mai mult  din suferințe decât din fericiri. Totul este să ști cum să îți asumi învățăturile fără ați asuma suferințele celorlalți și fără a împărți în mod egoist suferințele tale altora ținând pentru tine neprețuita lecție de viață , ca pe o contravaloare.



                                                           *
    Păsările îți cantau ultimile triluri inainte de a-si incepe calatoria spre locuri mai primitoare. Pareau sa insemne spatiul si aerul din preajma cuiburilor ,pentru a le regasi cu usurinta in primavara urmatoare.
Cantecele nu mai erau vesele si incondeiate maiastru ci fugare si intrerupte de altele . O incrucisare ca de focuri automate trase la intamplare in aer, intre un fel de chemari disperate si doine jelite in mare graba , o graba facand parte din insasi ritualul de supravietuire .
Erau acestea momentele cand intelegeam ca armonia naturii sta in a-i accepta regulile si jocul.
Atata drum , atata osteneala pentru a gasi undeva o casa mai calda ,ca apoi totul sa fie iertat si sa se reintoarca acasa.De fapt acolo unde pentru noi cei care le insotisem pentru o vara era casa lor.
Uneori ma gandeam cum ar fi daca noi oamenii care impartim o vara pe an prezenta pasarilor in locul nostru ne-am cunoaste cu cei care impart cu ele cealalta vara a anului.
Cat din prezenta si suletul lor ne-ar face asemanatori?!
Vreau sa leg acest anotimp de un altul, cand reintoarcerea la viata incepe cu a ierta  vitregiile anotimpului care te-au alungat departe de tot ce cladisesi, cand iti intinzi din nou aripile si trilul ca sa reincepi, curat si viu, sa recladesti, sa o iei de la capat.

                                                             *
Este despre iertare ca veau sa va vorbesc astazi ,dar mai ales despre un timp al iertarilor.Eu
am invatat de la tot ce a creat natura ca iertarea adevarata nu poate veni decat instantaneu cu fapta de iertat si numai din suflet.Ceea ce nu reusesti sa ierti la timp, vor fi resturile care iti vor intina constiinta si sufletul tot restul vietii.O moara a carei pietre vor fi ura si razbunarea si care te vor macina incet, incet, pana la a nu te mai putea ierta tu pe tine insuti.

In credinta ortodoxa se practica iertarea intre pacatosi inainte de a primi sfanta impartasanie, mai ales in saptamana luminata de dinaintea sfintelor sarbatori ale invierii Domnului Isus.
Lumea are datoria morala sa-si ceara iertare celor apropiati inainte de a primi binecuvantarea si sfanta impartasanie.
Cati o fac din suflet?! Cati incearca sa pacaleasca divinitatea rostind falsul ,, iarta-ma!'' fara a simti o secunda adevarata nevoie de a-ti purifica sufletul astfel?! 
Poate ca nici nu conteaza prea mult. La urma urmei sa nu poti ierta un an intreg ca sa ai ce ierta o data pe an nu mi se pare nici crestinesc si nici purificator.
Pentru mine cel mai mare pacat omenesc in fata lui Dumnezeu este falsitatea. Falsitatea de a te numi crestin cand tu nu poti nici iubi nici ierta pe seamanul tau, falsitatea de a  te autoabsolvi de pacate ,doar pentru ca ai intrat de zeci de ori in asa zisa casa a Domnului mai des decat altii ,ca mai apoi sa-ti continui linistit pacatuirea cea de toate zilele ,dar mai presus de toate falsitatea de a crede ca poti cumpara mantuirea, cu un gest , cu o moneda, cu un ,,iarta-ma'' aruncat de nevoie cuiva.
Casa Domnului este in sufletul tau , iertarea si binecuvantarea sunt acolo , adanc inchise si uitate , dincolo de ferestre mereu opace si murdare ale casei acelea sfinte, pe care egoismul si neputinta de a simti binele , pe care lipsa convingerii si a bunatatii te impedica sa le cureti, ca sa lasi razele de lumina divina sa patrunda prin ele.


                                                           *
Probabil este un leit-motiv si exista in fiecare sat  macar o lupta, veche decand lumea, intre familii.
Un fel de marturie stinsa a incropirii acelei asezari ,dupa regulile istorice ale dobandirii unui loc prin lupte si jertfe .
Un astfel de razboi am cunoscut si eu.Desi cu trecerea anilor luptele isi pierdusera din savoarea legendara ,desi incaierarile erau tot mai rare si lipsite de urmari sangeroase, acea lupta ,inceputa nu se stie cand ,mai aduna lumea in tabere , unii fara sa aiba habar de ce stau de o anumita parte a baricadei, altii transportandu-si propriile neimpliniri razboinice intr-o lupta straina.
Pentru mine era mai mult decat evident ca omul are nevoie de un singur motiv , chiar fara sa-i inteleaga rostul , pentru a-si consuma pornirea de a dobandi totul prin lupta.
S-au gasit nenumarati impaciuitori de ocazie ,si dintr-o tabara si dintr-alta, s-a apelat la biserica pentru a negocia acel conflict secular.Zadarnic.
Am intrebat o data un cunoscut al uneia dintre familii de unde plecase acel razboi, mi-a raspuns ca nimeni nu-si mai aduce aminte , era ceva foarte vechi, cand una dintre fiicele uneia dintre familii se casatorise cu un fiu al celeilate, dusese o zestre frumoasa dar fusese pacalita si dupa ce a cedat cu acte totul familiei sotului a fost trimisa acasa si umilita pentru faptul de a nu putea avea copii.
Femeia s-a aruncat in apele involburate ale raului din sat intr-o primavara. Familia ei a cerut autopsia , la autopsie s-a constatat ca era insarcinata in doua luni.
Una dintre acele tragedii in care cei mai slabi platesc pentru ambitiile celor mai puternici, de a-si apara cu orice riscuri,,crestineasca'' onoare.
Nenorocirile incercasera ambele familii. Case arse, copii bonavi, bani pieduti in afaceri paguboase. Cu toate acestea nciunul nu gasea puterea si curajul de a cere iertare.

Se anunta un Paste ploios si rece. Mugurii arinilor ramasera impietriti facand eforturi sa erupa. Ploile topisera zapezile de pe munti si fragmentasera blocurile de ghiata de pe rauri ,facandu-le sa creasca in mod amenintator.
Era saptaman luminata. Lumea risca trecand podetele subrede pentru a merge la biserica din sat.
Printre tinerii care infruntau vitregiile naturii se aflau si copiii celor doua familii. O fata si un baiat. Tinerii incercasera sa puna capat acelei lupte absurde si inutile cu iubirea lor.
Fusesera pedepsiti, indepartati, ba chiar pe fata o trimisesera sa termine scoala generala la Cluj.I-au tinut despartiti asa pentru multi ani.
Dar venise vacanta de primavara. Amandoi erau studenti.
Trecusera podetul impreuna ,doar ca se abatusera din drumul catre biserica pentru a-si povesti cateceva din viata. Pentru a se feri de ochii spionilor, piese de altfel cheie in orice razboi, se retrasesera pe malul raului, mascati de cativa arini.
Cineva insa ii zari si dadu fuga cu vestea la una dintre familii. Altcineva ii instinta pe cei doi ca sunt cautati si ca parintii fetei sunt foarte iritati amenintand cu moartea.
S-ar fi putut desparti atunci, aveau timp suficient sa plece pe drumuri diferite si sa ajunga la biserica.Nu au facut-o. Ceva ii tinea pe loc.Incercau cu o ultima disperare sa apere ceea ce ei simteau pur si adevarat.
Pentru a evita o infruntare directa si probabil deloc ortodoxa ,se afundara mai mult in paduricea de arini de pe malul raului .
In incercarea lor de  a se ascunde cat mai aproape  de rau ,unde frunzele arinilor erau cat de cat mai dese, se apropiasera prea mult de buza malului.
I-au cautat o noapte intreaga. Spre zorii zilei, tinandu-se de mana pluteau la cateva sute de metri distanta de locul unde cazusera.
Afara nu mai ploua.Iesise soarele si raul se intorcea incet, incet la matca.

Si-au cerut in sfarsit iertare.Cei prezenti spun ca isi sarutau mainile reciproc.
Era prea traziu.Nu mai era nimic de iertat .Timpul iertarilor trecuse demult si viata nu i-a iertat asa cum ei nu au iertat niciodata in viata.
I-au ingropat alaturi.Familiile lor isi gasisera pacea. Acum puteau sta alaturi.
Isi gasisera pacea...probabil iertarea niciodata.Au invatat sa ceara iertare cand ei nu se mai puteau ierta.
Multi isi amintesc vuietul raului din acea noapte.Un urlet trist si jalnic al naturii.
Un fel de dojana pentru jertfa pe care el trebuia sa o inghita ca omul sa inteleaga ca fara iertare nu exista pace ,nici in sulfet nici in afara lui.O pace fara iertare este doar amanarea unei lupte ,pe mai taziu.

Memoriile muntelui. Dupa adolescenta V *”

         ,, Dacă există ceva mai sfâșietor decât un trup care  se prăpădește din lipsă de pâine acela este un suflet care se stinge din lipsă de lumină.”
Victor Hugo

                                  5

        Revin,poate obsedant, la ideea că într-o viață reușim cel mult să aflăm care ne-a fost menirea  pământeană și foarte rar  aflăm cât din menirea celorlați era legată de destinul nostru.
 Sunt oameni, semeni ,care apar în viața noastră  fără ca acest lucru să pară a avea o legătură directă cu noi, apoi dispar la fel de neașteptat cum au venit și pe mulți dintre ei abia atunci reușim să-i remarcăm ,pentru că iau cu ei o verigă din catena noastră existențială. 
Menirea lor era să facă parte, printre altele, din menirea noastră.
Noi  toți, noi împreună  suntem doar o verigă mare dintr-un ADN universal.
Nimeni nu se naște pentru cineva  anume  așa cum nimeni nu se naște doar pentru el însuși. Toate rosturile acestei lumi pământene fac parte dintr-un sens infinit.

V-ați gândit vreodată să-i ascultați pe cei care vorbesc singuri?
V-a trecut vreodată  prin cap să vorbiți , de la egal la egal, cu un ,,nebun” care bântuie pe străzile acestei lumi  și să dați un sens celor spuse de el?
Ați avea curajul să schimbați, pentru o oră măcar, lumea voastră comodă, cu lumea sălbatică a celor pe care îi considerați involuați?
Întrebări retorice a căror răspuns nu este greu de ghicit.
Pentru că dacă ați face  câte ceva din toate acestea , v-ar durea să vedeți câte măști ale fiecăruia dintre noi cad redevenind  lut.

   Falsitatea , ipocrizia, invidia, meschinismul, cinismul, avariția ...toate sunt revendicări ale civilizației. Toate s-au născut și evoluează proporțional cu pretențiile noastre civilizatoare.
În fața omului primitiv , măștile  sub care ascundem toate aceste tare nu-și mai au rostul.
Eu am avut norocul să mă pot lega spiritual de ființe ca acestea, recunosc însă că eu am făcut-o instinctiv, în ciuda  dezaprobărilor vehemente ale cunoscuților.
Poate că erau  doar bucățele infime din puzzle-ul menirii mele cărora eu a trebuit să le găsesc locul potrivit.

                                                                     *

     Pe malul unui rău îngălbenit , din cauza scurgerilor de reziduuri de sulf dintr-o mină abandonată  , în fiecare primăvară apărea o ființă ciudată.Cu părul scâlciat ,de o lungime aproape nefirească, cu hainele ponosite dar mereu curate, cu o pereche de cizme din cauciuc verde care abia îi treceau  de glezne, se aciua pe malul apei sub un pod ,unde avea încropită o colibă din scânduri.

Poveștile țesute în preajma ei erau la fel de  înspăimântătoare și  neverosimile pe cât de diverse erau.

Unii spuneau că fusese măicuță la o mănăstire că păcătuise cu un barbat și alungată fiind dintre maici își pierduse mințile, alții că ar fi fost fiica unui om bogat și că  pierduse un copil din flori sau că era cea mai mare dintre fetele unei ,,vrăjitoare'' și că ,,blestemele divine” ( ce aberație! )  o pedepsise pe eretica  mama luându-le mințile bietelor copile, ori că suferise abuzuri de la tată .

Cert este că în fiecare primăvară, la o dată precisă înscrisă într-un calendar pe care doar ea știa să-l descifreze, se intorcea  să trăiască trei luni în coliba dărăpânată.

   Era același ritual de fiecare dată cu copiii care  o  necăjeau , adulții  care îi duceau de mâncare, iar din când în când un bețiv  sau un străin rătăcit care se oprea să vorbească cu ea.

Nu vorbea aproape niciodată ,cu nimeni, dar îngâna tot timpul o melodie necunoscută.

Din tot ce aduna folosea puțin, restul il împărțea cu câinii fără stăpân sau cu  cerșetorii care veneau în zilele de sărbătoare să cerșească la poarta bisericii.
Ceea ce-i oferea lumea ei îi servea foarte puțin.

Nimeni nu știa unde dispărea în timpul cât nu stătea sub pod.Pleca de obicei la sfârșitul lui august și se întorcea la începutul lunii mai.
În zilele calde de vară aduna pietricele din râu  pe care mai apoi le așeza în formă de cruce, de stea sau pur și simplu forma figuri geometrice perfecte.
Încercam uneori și noi, dar nu reușeam niciodată  să le realizăm atât de bine ca ea. Privite de la distanță păreau  că încearcă să spună o poveste, un mesaj  bizar, o  descriere a unei lumi disperate să fie  înțeleasă.

       Unii spuneau că avea o familie cu care locuia în restul anului când mintea ei era sănătoasă .

Atunci când o priveai de aproape descopereai trăsături  deosebit de frumoase, tenul de un alb-marmoră, nasul discret , fruntea netedă nu prea înaltă, părul ondulat .
Doar ochii aveau ceva ciudat,păreau fără culoare sau împrumutau culori de la  natura din jur, când verzui, când  gri intens, când arămii. Ca și cum ar fi purtat ochii altor ființe asemeni ei, libere să împartă doar cu natura prezența fiecărei secunde.
Era senină ,blândă și  destul de compusă în ciuda  faptului că părea mereu absentă.

Uneori își spăla pe malul râului hainele , atunci cântecul devenea ritmat, vesel.
Purta de obicei două trei fuste una peste alta,două trei bluze ,astfel că le spăla pe rând . Alteori amesteca într-un ceaun de tuci, probabil gol, cine știe ce bunătate imaginară și din când în când ridica nasul inspirând arome fantastice pe care doar ea le putea simți.
Era un copil bătrân care se încăpățîna ostentativ să nu crească.
Seara când orizontul căpăta culoarea părului ei începea să cânte pieptănându-și ore în șir părul.
Era un fel de lălăit care se intona perfect cu murmurul apei care curgea. 


     În acel an o însoțea  un câine. Părea încă pui. Seara când Irinuca, pentru că așa se numea, își începea ritualul el se așeza în fața ei și rămânea nemișcat privind-o fix în ochi, până când ea termina de cântat și de pieptănat părul nefiresc de lung.
Imaginea era sfâșietoare , neputința noastră de a înțelege ceea ce povestea ființa aceea venită din cine știe ce lume îndepărtată, îi dădeau mărimea unei tragedii.
Acum mă întreb dacă nu cumva lumea noastră era la fel de neînțeles pentru ea și tragedia de a aparține unei lumi monotone și standardizate nu era la fel de mare ca cea a ei?
Bineînțeles  ,eu simțeam o atracție inarestabilă pentru misterele pe care le poseda Irinuca.
În fiecare seară căutam motive pentru a mă plimba pe malurile râului.
Uneori încercam să intru în vorbă cu ea, dar niciodată nu părea dispusă să mă asculte.Pleca  ignorându-mă total după ce mă privea lung în ochi.
Probabil dincolo de ei citea ceea ce se putea citi în ochii oricui, o prostească compasiune manifestată și mai prostește prin gesturi sau întrebări naive.
Se întâmpla să plouă și să nu mă duc la pod.
În fiecare dintre acele nopți când nu-i ascultam cântecul o visam. Era îmbrăcată într-o ie albă cu broderii albastre, avea părul mătăsos și îmi dăruia ,dintr-un lighean ruginit de tablă, mere.Întindeam mâinile , luam merele și în acel moment ea începea să cânte, de data această melodios , cald , ca un clipocit de harpă.
    

                                                                         *

                                                  

  Era o duminică seara. Mă întorceam ,împreună cu câțiva prieteni ,de la ziua onomastică a unei prietene. Inevitabil drumul nostru trecea peste pod.
Am ajuns în dreptul podului și instinctiv ne-am oprit să o ascultăm.Oricum ea făcea parte din ritualul fiecărui apus.
În loc de la-la-ul prelung și aton  am auzit  un plâns gâlgâit  întrerupt de urlete înfundate  și zgomote imposibil de descris.                                                           

Nu am  mai simțit niciodată   o durere atât de atroce în gasul unei ființe, ca atunci.

Era terificant și repulsiv. 
Ne priveam tăcuți încercând să înțelegem de la distanță ce se întâmpla dedesubt.
Zgomotele pe care le scotea făceau să ne treacă  săgeți de ghiață prin tot corpul.
Am decis să cobor să văd ce pățise Irinuca .

Ceilalți trăgeau de mine să ne continuăm drumul, dar eu nu putem pleca mai departe.Ceva mă împietrise în  loc.

De pe pod încercam să văd ceva dedesubt, dar sforțările erau zadarnice. 

Tot aerul din jur era cuprins de o jale devastatoare.

Le-am spus celorlalți să mă aștepte sus și eu am coborât în lumea Irinucăi.

M-am apropiat încet.Nu-mi era frică de ea mă temeam doar să nu se sperie și să devină și mai agitată.

În fața colibei Irinuca  își ținea în brațe, legânându-se cu o repezeciune inumană, câinele.

Era mort. În jurul capului avea înfășurată o fâșie  ruptă din fusta ei. Îl legăna ca pe un copil în timp ce ecoul bocetului ei sfâșietor se lovea de betonul podului. Luă de jos o piatră însângerată și repetă la nesfârșit gestul prin care  reproducea lovitura care îi ucise câinele.
Cel mai neobișnuit însă era faptul că Irinuca plângea. Nu o mai văzusem niciodată plângând și oamenii spuneau că nu știa să plângă.
M-am așezat turcește lângă ea. Alături avea un cuțit din lama căruia mai rămăsese doar un ciot, cu care încercase să cioplească ceva într-o creangă verde de arin.

Nu am putut scoate niciun cuvânt.Imi era jenă să întrerup acel bocet sinistru si nepământean.

Am privit-o doar în ochi, apoi am întins mâna să-i cer cuțitul.

A înțeles și mi l-a dat.Înțelesesem și eu că vroia să cioplească o cruce. 
Scrijeleam  aiurea bucata de lemn , era aproape imposibil să dai o formă acelei crengi cu acel cuțit, dar eu mă prefăceam că pot.

Părea  mai liniștită. 
De pe pod se simțea agitația prietenilor mei, care neauzindu-mă vorbind începeau să se îngrijoreze, dar eu chiar nu puteam spune nimic, simțeam nevoie să respect durerea acelei creaturi netulburându-i în niciun fel lumea.
În cele din urmă s-au hotărât să coboare și ei.Păreau căzuți din lună, înlemniți cu o mimică mortuară pe față.
Eu continuam să mă prefac că cioplesc în timp ce Irinuca săpa cu o singură mănă fără a lăsa câinele din cealaltă, un fel de groapă. Scrijelea printre pietrele de râu cu o lingură uzată. Nu mai cânta , nu se mai văita ,se legăna doar înainte și înapoi imitând pendului unui orologiu  care bătea un timp nelumesc.
Toți eram transportați, încet, încet, în lumea ei, executând gesturi mecanice pe care părea că le știm dintotdeauna,fără să vorbim prea mult.

Unul dintre baieți a ajutat-o pe femeie să sape groapa, un altul a încropit o cruce din două crenguțe uscate  aduse de ape la mal.Totul se desfășura într-o altă dimesiune, în care tăcerea era obligatorie pentru că totul putea fi înțeles fără cuvinte, o dimensiune străină nouă până atunci dar mai profundă și empatică decât tot ce cunoșteam deja.
Înăuntrul meu am început și eu să cânt  la fel ca și ea și dintr-o dată îmi părea incredibil de cunoscută acea melodie, acel ritm.
Am ajutat-o să îngroape câinele.

Eu am înfipt crucea în locul care trebuia să fie căpătâiul mormântului.
Privea tăcută în timp ce luna se apropia tot mai mult de noi.

Atunci a făcut acel gest  care m-a străpuns până în adâncurile cele mai  nepătrunse ale sufletului meu.Mi-a luat mâna dreaptă a lipit-o de fața ei și a reînceput să cânte.
A deschis o singură dată ochii, ne-a privit pe fiecare în parte și eu am văzut o altă ființă. Suferința pierderii o făcea să pară absolut normală.

Am plecat tăcuți și răvășiți.

Irinuca a rămas inertă ,continuându-și melodia  tristă . Notele ei erau cheia care o ținea conectată la Univers. Un Univers comun dar pe care cu siguranță ea îl pătrunse mult mai profund decât noi.

                                         *

    În toamna acelui an noul primar a decis să distrugă coliba de sub pod.

Au curățat totul. Aranjase cu medicul veterinar ca în primăvara următoare când Irinuca s-ar fi întors să o cazeze într-o cameră  nefolosită din dispensarul veterinar.

Într-un fel sau altul ea reușise să facă parte din lumea aceea.

Irinuca nu s-a mai întors niciodată.Nimeni nu  a aflat vreodată ce s-a întâmplat cu ea.

Lumea trecea pe pod ,mai ales duminica când se întorcea de la biserică, și o căuta din priviri. Uneori își întrerupeau brusc conversațiile parcă pentru a auzi cântecul ei.

Ani buni ochii tuturor alergau  măcar pentru o clipă spre locul unde fusese coliba ei.

Din tot acel timp lipsea o secundă, infimul moment al trecerii unei ființe prin viețile celorlalți.

În primăvara acelui an apele râului își ieșise pentru prima dată din matcă , inundând toată valea . Coliba Irinucăi ar fi fost oricum distrusă de ape.

Lumea spunea ca Dumnezeu i-a dat gând primarului să-i spargă coliba ,altfel ar fi fost înghițită de ape și ar fi murit.
Eu nu cred.
Eu cred că acelea au fost lacrimile ei venite să spele locul unde blasfemia oamenilor au făcut-o să cunoască  o suferință mai atroce decât cea pe care o trăise vreodată, aceea provocată de inconștiența haină a  oamenilor de a ucide. 

Noi ne-am întors  la măștile noastre jucându-ne mai departe rolurile de persoane educate, artificiale și ingrate.Unii au uitat-o ,alții nu.
Apele râului își continuă drumul firesc, mereu mai ,,seci'' și mai lipsite de viață. 
Undeva ,la capătul tuturor apelor, cântecul Irinucăi sună probabil  a arie divină, unind viața tuturor undelor, într-o albie imensă, în care sufletele nu mai sunt obligate să poarte măști.  

Memoriile muntelui. Dupa adolescentaIV*”

   Ferice de cel care are curajul să-și urmeze chemările sufletului ,acela nu va fi nevoit  să se mintă niciodată.

                                                        4

       Tradițiile au constituit întodeauna, pentru mine cel puțin, latura cea mai  misterioasă a unei comunități dar și cea mai intrigantă și  indescifrabilă din punct de vedere rațional.
Această aversitate în ați conserva principiile , de prea multe ori inadecvate timpului pe care-l trăiești ,doar  de dragul de a nu  schimba sintagmele unei  lumi  pe care nu ești în stare să o concepi și altfel, va rămâne eterna mea ghicitoare.

Un fel de ,,perpetuum mobile” biografic , mereu contrar sensurilor noi.

    Cea care, pe mine personal, m-a frământat cel mai mult, este cea cu așezatul omului la casa sa. Un fel de convertire a personalităților la un patriarhat empiric.

O competiție absurdă născută pentru o prerogativă și mai  absurdă, aceea de a  deveni cu orice preț cel mai gospodar, cel mai  stăpân, cel mai invidiat.
Un instinct  greu de calificat, pentru că nici măcar zoologic nu pare a fi.

Atăt cât am reușit eu  să înțeleg din această  utopie  este că viețuirea și supraviețuirea devin o luptă permanentă, cu tine insuți și cu toți ceilalți.
O eternă goană după dovezi ambigui care să-ți dovedească apartenența la acea lume mereu în competiție cu ea  însăși.
Vor fi existând și bilanțuri pozitive, dar cu siguranță  și mult negativism la baza unei asemeni structurări sociale.

     În satele în care nu a existat ,,colectivul”, clasele sociale sunt bine diferențiate, familii medii, familii bogate și familiile de jos, adică cele sărace. Toate ierarhiile încep și se termină cu  așezarea  precisă a acestora pe treptele bunăstării.
Un fel de clanuri restrânse , aderând la un conservatorism extrem, uneori.
Cam așa stau lucrurile și în zona mea. 
Cu cât clasa de jos este mai numeroasă cu atât comunitatea devine mai progresistă, cu cât cea de sus este mai dominantă cu atât conservatorismul este mai regresiv.
Într-una dintre aceste familii bine plasate social s-a născut urmatorul meu personaj.
Destul de timid și  cu o personalitate ștearsă în copilarie, trecea mai degrabă ca un copil cuminte și introvertit decât unul răsfățat de soartă. Cum se întâmplă de obicei, ei sunt cei care încearcă să compenseze  monotonia vieții impuse de pretențiile ,,nobiliare” ale familiei cu vise care să înfrângă exact acea constrângere.
El visa să devină marinar.
Inteligent, retras ,blând, aproape anomin ca prezență , își canaliza  în secret toate resursele intelectuale și materiale spre a-și indepli marele vis.
Planurile familiei ,însă, erau altele. El trebuia să devină intelectualul care să țină blazonul familiei la înălțime și în același timp să dovedească constant că merită să devină moștenitorul averii adunate cu sacrificii , pentru că aceasta este singura idee de sacrificiu pentru cei care ,,a avea”  devine singura rațiune de viață.
Doar că uneori visele sunt atât de mari încât oamenii nu-și permit să le întrerupă pentru nicio o avere din lume.
Zadarnice au fost luptele, câștigate temporar de rude, zadarnice variantele propuse de a deveni profesor sau medic sau inginer, ca mai apoi cu puterea economică a familiei să fie adus pentru a profesa acasă, zadarnică suferința familiei transformată într-o tragedie, inutile acuzațiile de a face de rușine tot neamul, destinului își suna baritonal chemarea vibrându-și tot mai puternic ecoul în sufletul său.
Sacrificiile pentru a-și îndeplini visul le-a făcut singur, muncind vara  la pădure iar iarna în atelierul de tâmplărie al unui vecin.
A intrat la Academia de Marină. 
Cât l-am putut iubi pentru curajul de a o face!, noi cei mai săraci material dar cu bogății sufletești și intelectuale care  valorau mult mai mult decât ambițiile burgheze ale familei sale.
 Pentru noi era un pionier, la fel de mare ca cei plecați să cucereasca Polul Nord sau Everestul.
 Ai săi au ales tăcerea ca dezaprobare , un fel de tăcere mocnită , mustind a ură.
Întrebările despre el erau tabuu și stârneau iritații inimaginabile printre membrii familiei, ca și cum tuturor ne era impus să-l uităm.
Noi  însă îl adoptasem definitiv, era eroul nostru, imaginea  puterii de a fi liber să trăiești un vis.
Îmi amintesc când venea în vacanțe acasă. Mai întâi în uniforma de mus ,apoi în cea de subofițer și în final în cea de ofițer. Aducea cu el parfumul nemărginirilor albastre , căldura apusurilor îndepărtate , legănatul apelor nesfârșite, misterul spumegând al lumilor necunoscute nouă. 
Pleca luni în șir pe mare și  de fiecare dată când revenea aducea tot mai mult cu Apollo sculptat într-o prea fină marmoră  rozie.El nu mai era doar întruchiparea unui vis frumos , devenise dovada vie că visele se împlinesc, era rampa de lansare a viselor noastre. Nimic nu mai părea irealizabil, nimic nu mai părea imposibil .
Ne amestecam visurile cu al lui și-l continuam cu o speranță înzecită.

     Într-una dintre aceste călătorii ,spre cine știe care capăt al lumii , se îmbolnăvi de hepatită.
O formă destul de agresivă care avea să-l readucă de pe valul visului său pe pământul realității .
Cumplit destin dar și mai cumplită  era tortura psihică pe care  o accepta drept penitență cotidiană de la cei care ar fi trebuit doar să-i stea alături: ,,ai văzut dacă nu ai ascultat?''; ,,ce ți-a trebuit să te faci marinar?''; ,,dacă rămâneai lângă noi acum erai bine.''.
Povestind o dată , și pentru noi era o delctare totală să-i ascultăm poveștile cu izuri exotice, avea să ne spună ,în felul său mucalit și  ușor emfazic , tipic unui lup de mare:
-- Dacă aș pleca din nou aș rămâne doar un bolnav, aici mă simt un handicapat.
-- Poate că este mai bine să rămâi un timp. Apoi te poți întoarce.
--Să mă întorc unde?
Eu nu am plecat niciodată de acolo.Stiți ce-i curios ? Eu nu am avut niciodată rău de mare, nici măcar când m-am îmbolnăvit de hapatită nu am vomat. Am vomat prima oară când am coborât pe pământ ,așa am descoperit că sunt bolnav.
Poate că marea m-a îmbolnăvit cu adevarat dar știu sigur că pământul mă va ucide.
Ochii i se umplură de lacrimi, ca și cum apa sărată a mării îl însoțea și acolo, în clipele de suferințe precum o făcuseră în cele de fericire.
Erau însă prea multe și grele presiunile la care era supus.
Au urmat bineînțeles luni de tratamente , de vizite medicale, de speranțe și îndoieli.
În cele din urmă avea să se vindece, nici nu s-ar fi putut altfel,  era un luptător, unul călit pe valuri.Rămâneau doar cicatricile despărțirii de apă.
Departe de nemărginire devenea  vulnerabil, nesigur, influențabil.
În cele din urmă fu așezat la casa sa .
L-au însurat cu cineva din lumea lor. O fată cuminte și întru totul supusă legilor și tradițiilor lumești, un fel de gheișă autohtonă care contrasta până în cea mai banală dintre atitudini cu spritul aspru și liber al marinarului din el.
Se spune că evitau să meargă în concedii la mare ca să nu-i trezească lui cine știe ce nostalgie, când sufletul său era o nostalgie fără margini.
El nega cu o desuitudine incertă acel refuz. Se mulțumea să explice situația afirmând că s-a săturat de mare.
Dacă cineva se încumeta  să-i privească chipul ,când spunea asta ,putea vedea toate valurile mărilor zbătându-i-se  de suflet ,erodând adânc ,cum doar apa știe să o facă, mâcinând miezul acelei ființe. 
Timpul se scurgea  monoton întru-un fel de agonie pasivă. El încerca să devină tot mai mult bravul urmaș al familiei .
Dar asta nu-i mulțumea întru totul pe ceilalți, legea nescrisă a familiei  presupunea ca misiunea să se considere îndeplinită doar dacă se dădeau naștere altor moștenitori.
Vădit obosit  să tot joace acel scenariu artificial  răspundea la fel oricui îl întreba când urma să dea naștere unui urmaș.
- Nu mă grabesc .Poate mai încolo.
Nouă celor mai apropiați  ni se destăinuia uneori:
-Am făcut tot ce considerau ei creștinesc să fac, cu prețul  ca eu să nu am dreptul să hotărăsc aproape pentru nimic. Ceea ce trăiesc este ambiția lor nicidecum viața mea.
,,Nu o să condamn alt suflet pentru asta.Niciodată.''
Si spunea tot .
Își dădea seama încet, încet că soția lui devenea cel de-al doilea suflet schilodit.Își dorea un copil, ca orice Evă crescută în bună credință și convinsă până în măduva oaselor de menirea ei ca femeie.
Devenea insuportabil să privească acel chip măcinat de durera de a nu fi mamă, mai ales ca asta îi amintea cât suferise el cândva la gândul de a nu-și putea îndeplini dorința cea mai mare.
Apoi, într-o zi ,decise să pună capăt calvarului.
Fara niciun cuvânt, fără să-și ia la revedere, fără să-și justifice în vreun fel decizia, își făcu bagajele și se întoarse pe mare.
Toată comunitatea se zdruncină, doar că fiecare pentru o cu totul altă însemnătate a gestului său.Unii pentru că o considerau o faptă reprobabilă, ofensatoare, alții pentru că regăseau motivul admirației profunde în gestul său.
Familia a fabricat pentru mult timp istorii contradictorii și neverosimile despre plecarea lui.
Ani buni l-au renegat .Nu cred că s-au împăcat niciodată sufletește cu acea alegere.
Nouă ne lipsea, ne privase de mitul care ne dădea încredere în visele împlinite.
După ce au murit părinții săi a reînceput să vină în concedii acasă. 
Păstra aceeași alura magnifică de corsar clădit sub soarele mărilor. Părea imortalizat într-o vârstă pe care doar ei, cei legați prin sacre legăminte de apă, au privilegiul să o dobândească.
Avea doi copii ,deși oficial nu divorțase niciodată de soția sa.
Leila , fetița sa și cel mai mare dintre copii ,parea născută din îngemănarea mării cu țărmurile  unei lumi  misteriose. Ochii de un verde smarald  păreau desprinși din paleta de culori a oceanelor , părul șaten părea un amestec de mirodenii exotice, tenul bronzat întruchipa o frumusețe ciudată, nepământeană. Și ea purta același parfum de mare ca tatăl ei.
Era mândria și mare lui dragoste. Pe mama copiilor săi nu a adus-o niciodată acasă.
Niciunul dintre noi nu a îndrăznit vreodată să întrebe ceva despre ea.
 A rămas un mister la fel  precum comorile scufundate și păstrate cu sfințenie în burțile epavelor.
Lumea se mai schimbase între timp.Tinerii își luau tot mai des zborul pentru a-și îndeplini visele.
Ca și cum fusese el eliberatorul tuturor viselor noastre.
Pentru mine a fost exemplul cel mai frumos al unui destin adevărat împlinit prin el însuși.
Un marinar. Un om liber să plece .Un om liber să  viseze și să-și îndeplinească visele.
Un pioner. 
Un om liber! 

Memoriile timpului. Dupa adolescenta III *”

,, Când  te copleșeste frica te insulți pe tine. Eliberează-te de frică și ai tăria să te învingi pe tine însuți.”
Rabndranath Tagore

                                 3
     
       Așa cum  văd eu lumea contemporană , omenirea a devenit un pachet de contradicții , ale propriilor principii, ale propriilor  valori morale, ale propiilor identități spirituale.
Nu știu ce minte obscură sau ce forță ocultă i-a inoculat omului credința că doar suferința îl poate purifica , că doar suferind poate spera să fie cândva fericit.
Ce aberație !
Fiecare suferință rămâne doar o suferință, fiecare clipă în care ai fost fericit rămâne doar o clipă de fericire.
Omul  și-ar dori mereu o fericire tot mai mare încât suferințele nu i-ar ajunge niciodată să o răscumpere.
Îmi amintesc de primele mele lecturi și de impactul psihic pe care acestea le-au avut asupra mea, transformându-mă într-un fel de tampon emotiv .
Două au fost operele care m-au tranpus în starea de a-mi identifica posibilele suferințe cu  cele ale personajelor.
,, Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski , și ,, Portretul lui Dorian Gray” a lui Oscar Wilde.
M-am lovit cu aceeași forță de magia introspectivității lui  Dostoievski cât și de eterismul blasfemic a lui Wilde.
Devastator!
                                                                        *

     Îmi amintesc deasemeni cum în clasele primare ni se aplica o interesantă lecție de pedagogie. Era acel insistent : ,,Spune-ți cu cuvintele voastre!''
Realizez abia acum ce stimul  puternic era acel obsedant  ,, spune-ți cu cuvintele voastre”, pentru conturarea personalității în care a te exprima liber era principiul cel mai important al autodefinirii.
Experințele altora ,chiar și imaginative , se analizează nu se împrumută, pentru că împrumutându-le te trezești, așa cum am făcut-o eu, într-un haos  sentimental.
   Îmi amintesc un  alt profesor ,de psihologie,  care își termina fiecare lecție cu o propoziție aparent lipsită de sens  și oarecum contradictorie pentru meseria pe care o practica : ,,Leacul psihologului este cel incurabil psihic.''
 Probabil nu există un eșec al persuasiunii mai mare ,decât  acela de a nu putea vindeca o minte în care ești convins că ai intrat  dar în care nu poți  găsi  sistemul de comandă.
Cred că de aceea nu îi iubesc în mod deosebit pe psihologi, de aceea dar și pentru faptul că și-au dat prea mult silința să mă convingă că sufăr de o boală de care eu nu aș fi vrut niciodată să mă vindec.
Să uniformizezi gândirea oamenilor  pentru a-i face adaptabili normelor societății nu mi se pare  tocmai o salvare . Cel mai greu pe oameni îi salvezi de ei însăși.
Toate aceste reflecții  mi-au fost provocate de o altă amintire, singura de altfel care îmi dă senzația că am lăsat neterminat un capitol din viață , pe care nici măcar acum nu am curajul să o duc la capăt ,pentru că mă pune într-o postură de duelant , cu mine însămi.



                                                                  *

     Era o zi de școală spre sfârșitul liceului. Ne consideram deja adulți, în realitate nu aveam habar ce înseamnă să fii adult, lăsam doar timpul să curgă cu această etichetă agățată  de el. 
Aveam o întâlnire la cercul de literatură ,  pe vremea aceea eram încă destul de mulți pasionați.
O după amiază caldă de mai. 
În clasa ,cu băncile care păreau însăși cartea de istorie, capetele stăteau să cadă într-un somn letargic, doborâte de soarele care ardea parcă să topească geamurile.
Avusesem o temă mai particulară pentru acea  întâlnire, probabil ca un apel la maturitatea noastră abia dobândită, care se dovedea adesea mai efemeră decât  viața unei crisalide.
Tema fusese cam aceasta:
1.Prezentarea unui personaj preferat din operele citite (la libera alegere)  și descrierea lui ,,cu cuvintele proprii'.
sau
2.Alegerea unui personaj cu care te identifici cel mai mult sau cu care ai vrea să te poți identifica cândva.
3.Argumentarea alegerii
...Argumentarea alegerii?!?!?
Asta a fost mereu un non-sens pentru mine.Nu puteam să nu mă întreb de ce o alegere trebuie în mod obligatoriu argumentată. 
Mi se părea o disecție meschină facută direct pe sufletul meu, un fel de invadare a celui mai intim loc din mintea mea, acolo unde în mod firesc ar fi trebuit să existe doar imperiul liberului arbitru.
Erau tare la modă cărțile lui Geroge Șovu, așa că majoritatea  lucrărilor se învârteau în jurul poveștilor lui.
Înaintea să îmi vină rândul , cineva alesese însă ,, Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian.
Am fost pentru câteva momente invidioasă: Ei, da! aceasta ar fi fost o alegere excelentă, gândeam. Mi-ar fi stat bine o ,,Monă”.

   Îmi așteptam supusă rândul la prezentare. Cu cât trecea timpul , cu cât ascultam celelalte prezentări cu atât devena mai nesigură, trezindu-mă într-o stare de nervozitate, de anxietate. La un moment dat am simțit nevoie să mă ridic și pur și simplu și să o rup la fugă, pentru a putea evada din acea stare. 
Am intrat într-un fel de transă , eram doar eu cu gândurile și  teama mea. Nimci din ce era în jur nu mai conta.

Litera ,I”și  numele meu deschizând un lacăt spre o lume înterzisă.
-Să vedem!personajul tau preferat este:
-Raskolnikov! Am răspuns sec, mecanic și în acel moment toate argumentele  pe care le căutasem dispăruseră . Eu deveneam pur și simplu Raskolnikov.
Doi ochi stupefiați mă priviră pe sub ochelarii fumurii.
-Raskolnikov?!...de ce Raskolnikov?!, intrebă  cu o falsă indiferență profesoara noastră de literatură.
-Este cel mai complex personaj ,din punctul meu de vedere.
Am încercat să-l descriu cu ,, cuvintele mele”, creind un alt Raskolnikov, remodelându-l după mine, blestemând ziua când Dostoievski i-a dat nume și l-a făcut să devină ființă.
Grimasele de pe fețele celorlați îmi încețoșau și mai mult ideile.
Aș fi putut abandona totul, găsi o scuză, cere  o altă  șansă, renunța pur și simplu, dar Rodion Raskolnikov mă poseda  , se împroprietărise de personajul meu pentru a-și continua metamorfozele psihice cu o nouă suferință.
Era copleșitor, era sufocant dar nu mă puteam elibera oricât aș fi  vrut, făceam efortul teribil să nu plâng.
Nu era Raskolnikov cel care mă durea în acel moment ci cei cu care , încă o dată, eu nu reușeam să mă asemăn.
Și paradoxal asta se întâmpla pentru că eu luasem foarte în serios lecția cu : ,, spune cu cuvintele tale”,în toate nuanțele ei 
- Bănuiesc că tot el este și personajul cu care te identifici? 
- Da,Raskolnikov! cazu pentru a doua oară ghilotina.
-Ai o obsesie pentru Raskolnikov sau este singurul personaj pe care il cunoști? mă întrebă pe un ton iritat și ușor  isteric, o altă  profesoară .
-Cred că este singurul pe care am reușit să-l cunosc, veni răspunsul meu .
-Ca să spui asta trebuie să ai o motivație personală.
Despre ce naiba vorbea?
Eu aș fi făcut tot ce a facut el dacă aș fi trăit drama în locul său, să fii fost oare aceasta motivația cu pricina?!
Cu ochii solicitându-mi serios orbitele am răspuns: ,, Nu înțeleg!”
- Bine, bine ,nu contează! Nu intră oricum în tematică.
Din nou?! despre ce vorbeam de fapt? 
Aveam dintr-o dată senzația că batem toți câmpii doar că nu toți pe același.
Cădeam încă o dată în capcana propriei imaginații, încă o dată cu o naivitate patologică  credeam că toți ceilalți sunt ca mine.


    Cum vă spusesem  în clasa eram doar cei înscriși la cercul de literatură,elevi care citeam destul de mult ,deci nu se putea pune problema unei mediocrități în ceea ce presupunea interpretarea unei opere.
Atunci ce era acea scenografie grotescă de mimica umană  ,care se vedea în jurul meu?
Cum reușisem să dezamăgesc atât de tare?!
Urma să mi se ceară argumetația, care în cazul meu părea mai mult o chemare la bara acuzaților.
Așteptam cu înfrigurare dar și cu un fel de resemnare , să mi se ceară să expun ultima parte a temei. 
Zarurile erau aruncate și nimic nu mai putea schimba  rezultatul.
Întrebarea finală nu a mai venit niciodată. În loc de aceasta unul dintre dascăli mă concedie cu o concluzie mult prea personală și nepotrivită finalului pe care eu îl imaginasem.

-Nu cred că ți se potriveste acest personaj.El este macinat de vină, chinuit până la abdicarea de la simțurile firești .Mie mi se pare că te gasești exact la polul opus.
Aș fi vrut să răspund : Da, vi se pare!
Am lăsat totul așa cum îl puteau înțelege ceilalți, eu confirman doar că sunt  ,, ciudata” din XII C.
Îmi era teribil de greu să identific monstrul pe care ceilalți probabil l-au văzut în  acea alegere nefericită a mea, eu vedeam un alt fel de monstru, unul normal, unul comun, unul umanizat  ,care pe mine personal m-a făcut să mă identific  încă mult timp cu personajul lui Dostoievski. 
Întotdeauna ,,cu cuvintele mele”.
 Nu pe Raskolnikov îl încarnasem eu , ci geniul aproape mistic al lui Dostoievski, trăindu-l pe autor tot restul vieții  ,, cu sentimentele mele” , pentru că el , ca nimeni altul, m-a obligat să-i recreez personajele , nu pentru a le retrăi stările ci pentru a  putea evita să  trăiesc cele 
care îmi erau sortite considerând că fuseseră trăite deja suficient  de alții. 
 Pe drumul de întoarcere spre casă o stranie ilaritate puse stăpânire pe mine, probabil că se putea citi pe chipul meu pentru că suprindeam priviri disperate  care mă fixau, cred că râdeam discret de una singură, motivul era că dintr-o dată îmi dădusem seama cam ce se putea întâmpla daca îl alegeam pe Dorian Gray și aș fi încercat să ma identific cu el...cu cuvintele mele.

Memoriile timpului.Dupa adolescenta II *”

,,Nu-mi plac cei care uitându-se la Everest spun: este prea înalt , nu poate fi urcat! îmi  plac cei care , asemeni lui Hillary , care întrebat, după ce a coborât de pe Everest ,de ce a ales să facă nebunia de a-l urca , a răspuns: ,,Pentru că există!''.
Florian Pittiș



                                2

    Nici mie nu-mi plac cei care , ridicându-se în fiecare dimineață din pat, privesc lumea de afară și consideră că doar pentru că ei o pot vedea  există.
Nu-mi plac nici cei care privesc afară prin ferestra obișnuinței și rămân încântați de priveliștea lumii în care trăiesc, iar când ferestra se închide ori când ceața  ignoranței aruncă  perdele obscure peste mințile lor rămân goi ,fără indentitate, pentru că  în sfârșit află și ei că din tot ce este obișnuit și comun nimic nu este doar a lor.
   Dacă gândul este cea mai puternică energie a universului, și cea mai mare putere a omului,  obisnuința și rutina sunt cele mai false căi ale sale. 
Doar pentru că te învârți zilnic printre ceilalți, pentru că îi iubești sau urăști, pentru că îi urmezi sau îi refuzi , pentru că îți plac sau nu, doar pentru atât nu poți spune că sigur ți-ai conturat existența.
De fapt tu nu ai o lume.Cineva îți face zilnic favoarea de a ți-o împrumuta pe a sa.O lume care nu-ți va servi de existență doar pentru că ai aderat la ea.
Pentru că fără lumea din interiorul tău, tu nu exiști.Iar travaliul genezei acelei lumi este la fel de dureros și măreț ca cea a unui big-bang , big-bang-ul universului omenesc.
Durerile facerii propriului univers sunt adeseori insuportabile,lungi și sfâșietoare.Dar ce minune mai mare poate exista decât să fii putut crea o lume proprie pe care să o adaugi Marii Lumi.
Suferințele tale sunt lecțiile tale, împlinirile tale sunt  răsplata ta, zbuciumul tău este doar calea ta, iubirile tale sunt  însăși  regăsirea ta, iluziile ori deziluziile sunt doar amăgirile tale,speranțele sunt  visele tale, doar ale tale, căderile , ridicările, așteptările, împlinirile , iertările, descoperirile , renunțările...totul este menirea ta într-o viață, iar cum o trăiești este doar alegera ta.
Fără tot ce este doar al tău tu nu exiști iar lumea din afară pe care o privești cu ochii minți nu îți aparține.
Ceea ce construiești înăuntrul tău este partea ta  din lumea tuturor.
Dăcă vei șlefui diamante în tine, vei face  mai strălucitoare întreaga lume, dăcă vei răscoli doar după iubire și pace  înăuntrul tău toată lumea va fi mai bună și mai pașnică, dacă  vei descoperi puterea de a ierta , de a dărui , de a accepta , de a nu judeca niciodată, de a împărți  bucuriile, lumea îți va dărui aceleeași lucruri. Trebuie doar să vrei să fii parte din lumea celorlalți fără a pretinde ca ea să-ți aparțină  și nu fără ca tu să participi cu cea care îți aparține doar ție.
Lumea din jurul tău va fi întotdeauna identică cu cea pe care o vei construi înăuntrul tău.
Este ceea ce eu am învățat de la voi , toți cei care mi-ați trecut prin viață: că eu nu trebui să fiu ca voi, că voi nu trebuie să fiți ca mine, noi existăm  unii pentru alții doar dacă existăm pentru noi înșine.
Eu i-am exclus doar pe cei care privind Everestul au spus: este prea înalt, nu se poate urca! am ales să împart lumea mea cu cei care precum Hillary spun: ,,pentru că există!”, dar acesta este doar alegerea mea și mi-am permis să o fac doar pentru că sper să pot spune cândva: am existat.
Aceasta a fost o pauză de reflecție înainte de a  așterne  în pagini ultimile povești, am simțit nevoia să o fac, să  inspir profund  ceea ce am retrăit până acum și să expir toată încărcătura emoțională pe care mi-au provocat-o .Înainte de a continua să urc am vrut să mă asigur că privesc culmea  pe care vreau să o ajung cu adevărat.
Am țesut în jurul lumii atâtea alte lumi doar ale mele încât pentru mine  lumea a devenit cu adevărat un basm, pe care acum la 50 de ani am început să-l trăiesc.
De aceea încerc să vă spun că ceea veți trăi până la urmă este ceea ce veți construi voi înșivă. 
Nu vă faceți iluzii că veți construi caverne și veți trăi la bătrânețe în palate.
Nu vă faceți iluzii nici că altcineva va construi pentru voi și chiar dacă ar accepta să împartă cu voi ceea ce au construit pentru ei voi ați trăi nefericiți în lumea altora.
Mai bine mic în lumea ta decât nimeni în lume altora.

Memoriile timpului. Dupa adolescență I *”

   Sunt eu care am învățat să merg prin timp sau este timpul cel care a învățat cum să treacă prin mine?
Indiferent de adevăr și eu și timpul suntem călători având aceeași destinație: eternitatea. Eternitatea mea se numeste uitare, eternitatea lui infinit.

                                                 1

                   Fiecare dintre noi își imaginează cum sau care va fi drumul său spre atât de râvnita eternitate.Unii rătăcesc în conștiința realităților, alții rătăcesc în imaginații extreme.De rătăcit rătăcim toți, de regăsit calea proprie ,foarte puțini dintre noi.
Suntem călători pe un drum al unui destin universal ,creindu-ne albii în infinitul acestuia , semănând pietrele propriei treceri , lăsând semnătura propriului destin.Învolburăm matca curgerii noastre cu exuberanța tinereții ,cu disperarea iubirilor pierdute, cu rebela încăpățânare de a duce până la capăt idei mărețe .Transformăm în torente revolta unui suflet nedreptățit ori iluzoria stare de fericire totală.Ne poticnim uneori curgerea, dezechilibrându-ne pe pietrele, prea alunecoase ,ale încrederii în ceilalți, ale viselor spulberate, ale dezamăgirilor de tot felul.Cei mai puternici dintre noi curg până la capăt, învățând  o dată cu trecerea timpului cum să evite zbaterile dureroase de maluri prea dure ale realității, alții eșuează pe tărâmul amăgitor și instabil al mulțumirii materiale pentru ca apoi să recadă în apele învolburate ale nemulțumirii , cei mai slabi se mulțumesc să privească de pe mal cum viața trece imperturbabilă pe lângă ei, lepădându-se de cale și terminându-și călătoria prea devreme.
   Când în sfârșit râul tumultuos al tinereții se apropie de revărsarea în marea înțelepciunii ,după învolburări și ieșiri din matcă, întelegem  că în această curgere doar noi ne-am fost cârmaci și că râul vieții nu-și oprește și nu-și întoarce niciodată curgerea de dragul regretelor sau a dorințelor neîmplinite. Nu există decât un singur mod de a face curgerea lină și  folositoare: a învăța.A învăța cum să nu curgi împotiva vieții , a învăța cum să nu inunzi albiile altora cu spumele neîmplinirilor tale, a învăța cum să trăiești în armonie cu cei care curg alături de tine. Suferințele absurde, așteptările zadarnice , iluziile nemăsurate , lipsa înțelepciunii  de a fi tu însuți, sunt zbateri dureroase de țărmurile impenetrabile ale orgoliului.De puterea de a ierta înnobilând astfel apele sufletului tău , de bunătate și dragoste , de puterea de a-i asculta pe ceilalți, în curgerea lor, de curajul de a nu te opri din drum, de toate acestea depinde pacea destinului tău.Și mai presus de atât, de cât poți primi de la cei care și-au dus cu demnitate și credință curgerea până la capăt.
Ei , da! Eu chiar am învățat tot ceea ce sunt, pentru că a fi se învață...până la capăt.

                                                              
    Și eu am rătăcit adesea drumul.Și eu am obosit și m-am abandonat pe un mal iluzoriu,atunci când totul îmi părea fără sens ,când mă simțeam pierdută pentru totdeauna în vârtejul existenței ,când trupul își revendica ,cu o încăpățânare crâncenă ,momentele de odihnă. M-a salvat mereu o altă călătorie. O călătorie uneori imaginară, alteori reală.
Când  mă copleșeau luptele cu viața , luam un tren la întâmplare și făceam o călătorie lungă.
Țăcănitul roților la îmbinarea șinelor îmi păreau ritmul unei inimi imense. Era inima unei lumi care învățase cum să lipească bucată lângă bucată drumul pe care trebuia să-l facă.
Căutam un compartiment în care puteam să stau la geam. De foarte multe ori cheltuiam tot ce adunasem pentru un bilet dus-întors dar întotdeauna a meritat. 
Îmi lipeam adeseori fruntea de fereastra murdară, mai mereu plină de praf ,și-mi lăsam ochii să developeze imaginile de afară proiectându-le undeva adânc în sufletul meu.
Așa au trecut anotimpuri, culori, furtuni, turme de oi, tractoare zguduind din rădăcini liniștea pământului într-o încercare ciudată de ai stoarce roadele, care încărcate, care goale, oameni pe chipul cărora soarele sau gerul încrustase hieroglife ale trecerii timpului , oameni pentru care sapa , secerea sau lopata pareau singurul punct de sprijin între ei și restul universului.Uneori  îmi dădeau impresia că dacă ar abandona unealta din mâna gravitația ar dispărea pentru ei.
  Era și aceasta una dintre ciudățeniile mele, evadarea dintr-o lume în alta. Oricât de anormal li se păruse la început altora această bizarerie a mea, cu timpul au încetat să o înțeleagă. Și cea mai ciudată anormalitate dvine normalitate prin repetiție.Oamenii nu delimitează  normalității în funcție de cât pot înțelege di ele ci de cât de mult reușesc să se obișnuiască cu faptul lor.
Când toată acea realitate superficial de normală începea să mă apese...evadam. 

     O lume pestriță și mereu agitată popula trenurile . Nu înțelegeam  niciodată de unde acea disperare de a ajunge cât mai repede posibil la un capăt, la un final, pentru a relua mai apoi același drum de la capăt.
Uneori întoarceam privirea spre culoarele vagonului. Mi se părea că sunt mereu aceeași călători, că îi cunoașteam de o viață și că oriunde m-aș duce ei m-ar fi urmat. 
Era ca un  film  mereu în reluare. 
Bagaje înfundate pe rafturi, papornițe pline , saci cu de toate, tineri încercând să dezmebreze câte o fereastră pentru a fuma o țigară, iubiri care se aprindeau cât pentru un șuierat de tren, gări ratate, împinsături, cuvinte scuipate la întâmplare, povești din armată, povești din lume, unele terminate brusc cu finaluri lăsate la libera imaginație a spectatorului.
Forfota , oboseală , un fel de disperare ambiguă . 
Parea o lume posedată  de teama acută de a rata o gară.O lume angoșată de propria prezență, o lume conservatoare, repetitivă, dizarmonic colorată .
Totul însă de transforma miraculos la ultima gară. Tabloul se simplifica vizibil, puținii călători ajunși la  ultima gară  erau tăcuți, liniștiți, împăcați cu acea  stare de a ajunge ultimii la destinație...sau doar cumplit de obosiți.

     Acolo coboram și eu. Așteptam trenul care facea cale întoarsă și niciodată nu-mi aminteam ce se întâmplase în tot acel timp petrecut între doua trenuri. Minutele sau orele petrecute pe peroane  în așteptarea următorului tren erau o întrerupere a timpului , un fel de amnezie voluntară. 
Un întrerupător aresta timpul și-l  elibera după primul fluier care punea trenul în mișcare.


      Am multe amintiri și am încropit în mintea mea multe povești din toate aceste călătorii. Una însă deține prima pagină a sufletului meu , este cea pe care vreau să v-o împărtășesc acum.
Într-una dintre seri ,pe când mă întorceam spre casă, în compartimentul nostru  s-a așezat un bătrân  ardelean. Avea haine țărănești, din in bătut cu maiul, mâinile  îi păreau sculptate în piatra vechilor daci,de o daltă ursuză și  nepricepută la finisaje , fața părea modelată din ceea ce mai rămasese din piatră după ce îi fuseseră dăruite mâinile . Doar ochii contrastau  puternic cu restul acelei ființe arhaice ,erau de un albastru-gri, profunzi ca luciul unui lac ,senini precum cerul în serile calde de vară.Era o înțelepciune misterioasă ,
o atemporală regăsire , o căldură divină ,în ochii aceia care străbătuseră toate erele unei ființe.
Se așeză în fața mea , oarecum stingher ,strângând în poalele cămășii de in o dăsagă din lână ce parea mai seculară decât barba căruntă  care vroia parcă să imite câlții  straiței lui. În compartiment călătorea și un grup de tineri, urcați cu câteva stații înainte,studenți însoțiți de verva firească vârstei. Gălăgioși  și mereu în mișcare încercau să omoare în orice fel acele clipe prelungi .Când tot arsenalul imaginației lor fu consumat căutară un divertisment din a conversa cu noi. Puneau întrebări banale care nici măcar încărcate de curiozitate nu păreau, apatici și plictisiți deja de acea călătorie, după nici trei gări.
Încercară de câteva ori să între în vorba cu bătrânul ,care nu părea deranjat absolut de loc de gălăgioșii companii și care uneori , cu ochii închiși într-un fel de somn vertical, zâmbea la cele auzite și probail și la cele nemaiauzite până atunci de el.Conversații colorate de râsuri fără logică, de fraze aiurite , de idei cel puțin năstrușnice, un tipic dialog între interlocutori care nu ar avea nimic de spus dacă nu ar trebui să spună din complezență ceva.
Le răspundea monosilabic , dând parcă de înțeles că nu vrea să-și tulbure în niciun fel pacea călătoriei.
Într-un  alt târziu tinerii scoaseră din genți niște ziare în care erau învelite  câteva sandwichuri sofisticate și pentru prima dată  liniștea cucerea cabina compartimenului. Foamea îi făcea să pară mai naturali și mult mai inteligenți în atitudine.
Parcă dintr-un fel de respect  ,scoase și bătrânul din dăsagă un prosop din in , o brișcă, o bucată de pită la fel de aspră și sănătoasă ca el , o fâșie de slană ,două roșii și câteva felii de caș .În timp ce tinerii înfulecau cu nesaț din merindele lor ,bătrânul așeza fiecare bucată din bucatele lui pe lama cuțitului ducându-le la gură cu un ritm perfect ,ce parea  exersat secole la rând.
-Apăi  bade , i se adresă unul dintre juni, eu știam că ardelenii mâncă slana cu ceapă !Și un rânjet ironic i se prelinse printre petele de ketchup din colțurile gurii.
Bătrânul surâse blajin și după ce înghiți bucata pe care o băgase în gură răspunse:
- Amu-i drept , da mă gândii că poate întâlnesc oareșce domnișori și nu-i fain să pută a ceapă . 
-Ei lasă, că și noi mâncăm ceapă, nu suntem chiar așa de snobi.
Avui o tresărire. Sinceră sa fiu mă așteptam ca bătrânul să dea vreun semn că nu ar fi înteles  ce înseamna snobi. Dar nu spuse nimic.Zâmbi larg și își continuă prânzul tăind câte o feliuță de slană, cât să îmbuce o dată.Aveai impresia că prânzul acela nu se va termina niciodată.
-No, dacă îți vre să gustați și slana mea, vă dau cu drag.
-Nuuu!Liniștit. Mulțumim ,dar este plină de grăsimi. Nu prea mâncăm gras, replică unul dintre tineri.
- Noi încercăm să mâncăm sănătos, adăugă un altul.
În acel momentu am avut impresia că bătrânul s-a uitat prelung la resturile de ketchup de pe gurile lor apoi o umbră de tristețe străbătu tot acel chip ce păruse imperturbabil ,până atunci.
-No, apăi asta-i o greșală.Apăi din când în când musai și câte-o bucată de ceva gras.
Între timp una dintre fete scoase o bucată de placintă învelită în foi din același ziar.
-Dar dumneata vrei o bucată de plăcintă?
Omul privi lung la ziarul cu care era învelită plăcinta. Chibzui parcă prelung căutând un răspuns și într-un târziu spuse:
-Nu ,dragii mei.Dar v-aș ruga să-mi dați mie foaia de jurnal ,după ce-o-ți termina de mâncat.
-Păi ce vrei să citești, că nu se prea întelege ,este cam pătată?
-Ceea ce vreau eu să citesc se înțelege.
Nu mai amânară momentul, prinseră foia de ziar și probabil cu o curiozitate la fel de mare ca a mea i-o întinseră bătrânului.
Bătrânul o luă și o întoarse când pe o parte, când pe alta, apoi o împături și o puse pe banchetă lângă el.
-No amu voi spune ceva.Numa să gătați de mâncat.
Curiozitatea ne dădea ghes tuturor. Parcă vroiam să le înfund mai repede mâncarea pe gât celorlalți ca să aud ce avea de spus .
-Gata, am terminat! Ce vroiați să ne spuneți.
Bătrânul mai medită un timp , îi privi pe fiecare în parte vrând parcă să-i încadreze într-un tipar anume și în cele din  urmă  curmă așteptarea apăsătoare.
Omul luă ziarul il desfăcu din nou și spuse:
-Vedeți voi coala asta? Asta a fost câdva o creangă mândră de copac.Pe creanga aceea tata și bunicu au atârnat poate strecura cu caș sau au pus la uscat vreun metru de cârnaț, ori și-or fi lăsat hainele ude de sudoare după o zâ de coasă ca eu să pot citi și face un pic de școală .Ori ,cine poate ști!?  Poate au afumat cu ea o bucată de carne. Și ea ne-o răsplătit  ,pentru că nu am spurcat-o niciodată nici cu vorbe mincinoase nici cu cerneluri otrăvite.
Și muma mea o bătut cu un mai de lemn bucata de in din care o fost făcut mai apoi ștergarul în care îmi port bucatele.
Și nu am fost bonav niciodată, pentru că nu l-am spurcat nici pe el  niciodată nici cu vorbe mincinoase nici cu chimicale colorate.
Voi, cred dragii mei ,că ați citit pe vreo foaie de asta că țăranul mâncă ce nu-i sănătos.
Pentru că înainte să vă otrăviți cu zincul folosit de zețari ca să scoată foaia asta, vă otrăviți cu vorbele care mânjăsc natura șâ omul său.
Bag sama că voi nu sunteți snobi când mancați ceapă dar eu mi-s tare snob, pentru că nu aș mânca vreodată de pe o foaie de gazetă.
Urmă o tăcere lungă și stânjeneala se simțea în aer ca o respirație grea și ofticoasă. Bătrânul își strânse în liniște merindele și le așeză cu grijă în dăsagă, cu gesturi care trădau respect și sacralitate pentru bucatele lui. Pentru prima oară mă privii , lung și calm. Mă uitam în ochii lui infinit de albaștri și senini și minutele acelea aveau să inchidă în ele o eternitate a sufletelor noastre.
Ceilalți încercau să adune foile de ziar și să le îndese în coșul de gunoi, cu un fel de răzbunare în priviri, privindu-se prelung , părând  nedumeriți de însăși ceea ce faceau mecanic.
La  celălalt capăt al drumului mai rămăsesem doar eu cu el în compartiment. Tăcerea aceea răscolea în sufletul meu cuvinte  fără număr , gânduri și înțelesuri atât de străine minții mele până atunci. Ne apropiam de finalul călătoriei și al poveștii.
Înainte de a coborâ , scoase din dăsagă ștergarul de in cu bucata de slană care rămase și mi-l intinse. Să mânci fără grijă , e slană curată, e hrana și osteneala străbunilor tăi.
Am zâmbit doar, orice cuvânt era de prisos. Am luat  pachetul și l-am băgat în poșetă, singurul meu bagaj.
-Mulțumesc mult, am rostit într-un târziu, cu un fel de remușcare de a nu putea sau a nu ști ce altceva să spun.
-Să-ți fie de bine și să-ți amintești cât îi trăi că nu-i nesănatos ceea ce bagi în gură ci ceea ce otrăvește sufletul și mintea omului.
Dumneata ai ochii mamei mele și  pe undeva și întelepciunea ei , îmi mai spuse.O vei afla cândva. Eu am fost ,cu mulți ani în urmă, dascăl într-un sat din Cluj. Amu mi's doar țăran, dar îs mândru și de una și de alta.
Am vinit aicea la un festival țărănesc.Apoi îmi aruncă o ultimă privire și tăcu.
L-am privit ,încă o dată,  adânc în ochi.El nu era un dascăl! El era un sfânt al tuturor dascălilor din lume.
Probabil ochii mi s-au umezit pentru că a întins o mână și mi-a mângâiat creștetul ca unui copil care abia atunci descoperă tainele lumii.
I-am urat ședere plăcută și drum bun la întoarcere.
--Mulțam ,mi-a raspuns.Eh, drumul meu se cam gată, dar cât oi mai putea călători oi mere înainte ,până unde o fi capătul lui.

    Nu l-am mai întâlnit niciodată pe bătrân,Dar am și acum ștegarul de in...și niciodată în viața mea nu am mâncat de pe o foaie de ziar și niciodată în viața mea nu m-am lăsat otrăvită de cuvintele care mânjesc omul și ramul din care a fost făcută fiecare foaie a vieții lui, pe care adesea cerneluri mincinoase le întină cu vorbe nesănătoase.
Și mai presus de toate, cât mă vor ține puterile,voi călători mereu ,până ce capătul drumului meu se va vedea undeva.
Și dacă badea Iancu, pentru că așa se numea dascălul sfânt, mă poate auzi din lumea lui de taină , dreaptă și curată ca straiele acelea aspre de in, atunci aș vrea să știe că de la el am învățat că a fi veșnic nu înseamnă a trăi la nesfârșit ci a nu putea fi uitat.