Sunt eu care am învățat să merg prin timp sau este timpul cel care a învățat cum să treacă prin mine?
Indiferent de adevăr și eu și timpul suntem călători având aceeași destinație: eternitatea. Eternitatea mea se numeste uitare, eternitatea lui infinit.
1
Fiecare dintre noi își imaginează cum sau care va fi drumul său spre atât de râvnita eternitate.Unii rătăcesc în conștiința realităților, alții rătăcesc în imaginații extreme.De rătăcit rătăcim toți, de regăsit calea proprie ,foarte puțini dintre noi.
Suntem călători pe un drum al unui destin universal ,creindu-ne albii în infinitul acestuia , semănând pietrele propriei treceri , lăsând semnătura propriului destin.Învolburăm matca curgerii noastre cu exuberanța tinereții ,cu disperarea iubirilor pierdute, cu rebela încăpățânare de a duce până la capăt idei mărețe .Transformăm în torente revolta unui suflet nedreptățit ori iluzoria stare de fericire totală.Ne poticnim uneori curgerea, dezechilibrându-ne pe pietrele, prea alunecoase ,ale încrederii în ceilalți, ale viselor spulberate, ale dezamăgirilor de tot felul.Cei mai puternici dintre noi curg până la capăt, învățând o dată cu trecerea timpului cum să evite zbaterile dureroase de maluri prea dure ale realității, alții eșuează pe tărâmul amăgitor și instabil al mulțumirii materiale pentru ca apoi să recadă în apele învolburate ale nemulțumirii , cei mai slabi se mulțumesc să privească de pe mal cum viața trece imperturbabilă pe lângă ei, lepădându-se de cale și terminându-și călătoria prea devreme.
Când în sfârșit râul tumultuos al tinereții se apropie de revărsarea în marea înțelepciunii ,după învolburări și ieșiri din matcă, întelegem că în această curgere doar noi ne-am fost cârmaci și că râul vieții nu-și oprește și nu-și întoarce niciodată curgerea de dragul regretelor sau a dorințelor neîmplinite. Nu există decât un singur mod de a face curgerea lină și folositoare: a învăța.A învăța cum să nu curgi împotiva vieții , a învăța cum să nu inunzi albiile altora cu spumele neîmplinirilor tale, a învăța cum să trăiești în armonie cu cei care curg alături de tine. Suferințele absurde, așteptările zadarnice , iluziile nemăsurate , lipsa înțelepciunii de a fi tu însuți, sunt zbateri dureroase de țărmurile impenetrabile ale orgoliului.De puterea de a ierta înnobilând astfel apele sufletului tău , de bunătate și dragoste , de puterea de a-i asculta pe ceilalți, în curgerea lor, de curajul de a nu te opri din drum, de toate acestea depinde pacea destinului tău.Și mai presus de atât, de cât poți primi de la cei care și-au dus cu demnitate și credință curgerea până la capăt.
Ei , da! Eu chiar am învățat tot ceea ce sunt, pentru că a fi se învață...până la capăt.
Și eu am rătăcit adesea drumul.Și eu am obosit și m-am abandonat pe un mal iluzoriu,atunci când totul îmi părea fără sens ,când mă simțeam pierdută pentru totdeauna în vârtejul existenței ,când trupul își revendica ,cu o încăpățânare crâncenă ,momentele de odihnă. M-a salvat mereu o altă călătorie. O călătorie uneori imaginară, alteori reală.
Când mă copleșeau luptele cu viața , luam un tren la întâmplare și făceam o călătorie lungă.
Țăcănitul roților la îmbinarea șinelor îmi păreau ritmul unei inimi imense. Era inima unei lumi care învățase cum să lipească bucată lângă bucată drumul pe care trebuia să-l facă.
Căutam un compartiment în care puteam să stau la geam. De foarte multe ori cheltuiam tot ce adunasem pentru un bilet dus-întors dar întotdeauna a meritat.
Îmi lipeam adeseori fruntea de fereastra murdară, mai mereu plină de praf ,și-mi lăsam ochii să developeze imaginile de afară proiectându-le undeva adânc în sufletul meu.
Așa au trecut anotimpuri, culori, furtuni, turme de oi, tractoare zguduind din rădăcini liniștea pământului într-o încercare ciudată de ai stoarce roadele, care încărcate, care goale, oameni pe chipul cărora soarele sau gerul încrustase hieroglife ale trecerii timpului , oameni pentru care sapa , secerea sau lopata pareau singurul punct de sprijin între ei și restul universului.Uneori îmi dădeau impresia că dacă ar abandona unealta din mâna gravitația ar dispărea pentru ei.
Era și aceasta una dintre ciudățeniile mele, evadarea dintr-o lume în alta. Oricât de anormal li se păruse la început altora această bizarerie a mea, cu timpul au încetat să o înțeleagă. Și cea mai ciudată anormalitate dvine normalitate prin repetiție.Oamenii nu delimitează normalității în funcție de cât pot înțelege di ele ci de cât de mult reușesc să se obișnuiască cu faptul lor.
Când toată acea realitate superficial de normală începea să mă apese...evadam.
O lume pestriță și mereu agitată popula trenurile . Nu înțelegeam niciodată de unde acea disperare de a ajunge cât mai repede posibil la un capăt, la un final, pentru a relua mai apoi același drum de la capăt.
Uneori întoarceam privirea spre culoarele vagonului. Mi se părea că sunt mereu aceeași călători, că îi cunoașteam de o viață și că oriunde m-aș duce ei m-ar fi urmat.
Era ca un film mereu în reluare.
Bagaje înfundate pe rafturi, papornițe pline , saci cu de toate, tineri încercând să dezmebreze câte o fereastră pentru a fuma o țigară, iubiri care se aprindeau cât pentru un șuierat de tren, gări ratate, împinsături, cuvinte scuipate la întâmplare, povești din armată, povești din lume, unele terminate brusc cu finaluri lăsate la libera imaginație a spectatorului.
Forfota , oboseală , un fel de disperare ambiguă .
Parea o lume posedată de teama acută de a rata o gară.O lume angoșată de propria prezență, o lume conservatoare, repetitivă, dizarmonic colorată .
Totul însă de transforma miraculos la ultima gară. Tabloul se simplifica vizibil, puținii călători ajunși la ultima gară erau tăcuți, liniștiți, împăcați cu acea stare de a ajunge ultimii la destinație...sau doar cumplit de obosiți.
Acolo coboram și eu. Așteptam trenul care facea cale întoarsă și niciodată nu-mi aminteam ce se întâmplase în tot acel timp petrecut între doua trenuri. Minutele sau orele petrecute pe peroane în așteptarea următorului tren erau o întrerupere a timpului , un fel de amnezie voluntară.
Un întrerupător aresta timpul și-l elibera după primul fluier care punea trenul în mișcare.
Am multe amintiri și am încropit în mintea mea multe povești din toate aceste călătorii. Una însă deține prima pagină a sufletului meu , este cea pe care vreau să v-o împărtășesc acum.
Într-una dintre seri ,pe când mă întorceam spre casă, în compartimentul nostru s-a așezat un bătrân ardelean. Avea haine țărănești, din in bătut cu maiul, mâinile îi păreau sculptate în piatra vechilor daci,de o daltă ursuză și nepricepută la finisaje , fața părea modelată din ceea ce mai rămasese din piatră după ce îi fuseseră dăruite mâinile . Doar ochii contrastau puternic cu restul acelei ființe arhaice ,erau de un albastru-gri, profunzi ca luciul unui lac ,senini precum cerul în serile calde de vară.Era o înțelepciune misterioasă ,
o atemporală regăsire , o căldură divină ,în ochii aceia care străbătuseră toate erele unei ființe.
Se așeză în fața mea , oarecum stingher ,strângând în poalele cămășii de in o dăsagă din lână ce parea mai seculară decât barba căruntă care vroia parcă să imite câlții straiței lui. În compartiment călătorea și un grup de tineri, urcați cu câteva stații înainte,studenți însoțiți de verva firească vârstei. Gălăgioși și mereu în mișcare încercau să omoare în orice fel acele clipe prelungi .Când tot arsenalul imaginației lor fu consumat căutară un divertisment din a conversa cu noi. Puneau întrebări banale care nici măcar încărcate de curiozitate nu păreau, apatici și plictisiți deja de acea călătorie, după nici trei gări.
Încercară de câteva ori să între în vorba cu bătrânul ,care nu părea deranjat absolut de loc de gălăgioșii companii și care uneori , cu ochii închiși într-un fel de somn vertical, zâmbea la cele auzite și probail și la cele nemaiauzite până atunci de el.Conversații colorate de râsuri fără logică, de fraze aiurite , de idei cel puțin năstrușnice, un tipic dialog între interlocutori care nu ar avea nimic de spus dacă nu ar trebui să spună din complezență ceva.
Le răspundea monosilabic , dând parcă de înțeles că nu vrea să-și tulbure în niciun fel pacea călătoriei.
Într-un alt târziu tinerii scoaseră din genți niște ziare în care erau învelite câteva sandwichuri sofisticate și pentru prima dată liniștea cucerea cabina compartimenului. Foamea îi făcea să pară mai naturali și mult mai inteligenți în atitudine.
Parcă dintr-un fel de respect ,scoase și bătrânul din dăsagă un prosop din in , o brișcă, o bucată de pită la fel de aspră și sănătoasă ca el , o fâșie de slană ,două roșii și câteva felii de caș .În timp ce tinerii înfulecau cu nesaț din merindele lor ,bătrânul așeza fiecare bucată din bucatele lui pe lama cuțitului ducându-le la gură cu un ritm perfect ,ce parea exersat secole la rând.
-Apăi bade , i se adresă unul dintre juni, eu știam că ardelenii mâncă slana cu ceapă !Și un rânjet ironic i se prelinse printre petele de ketchup din colțurile gurii.
Bătrânul surâse blajin și după ce înghiți bucata pe care o băgase în gură răspunse:
- Amu-i drept , da mă gândii că poate întâlnesc oareșce domnișori și nu-i fain să pută a ceapă .
-Ei lasă, că și noi mâncăm ceapă, nu suntem chiar așa de snobi.
Avui o tresărire. Sinceră sa fiu mă așteptam ca bătrânul să dea vreun semn că nu ar fi înteles ce înseamna snobi. Dar nu spuse nimic.Zâmbi larg și își continuă prânzul tăind câte o feliuță de slană, cât să îmbuce o dată.Aveai impresia că prânzul acela nu se va termina niciodată.
-No, dacă îți vre să gustați și slana mea, vă dau cu drag.
-Nuuu!Liniștit. Mulțumim ,dar este plină de grăsimi. Nu prea mâncăm gras, replică unul dintre tineri.
- Noi încercăm să mâncăm sănătos, adăugă un altul.
În acel momentu am avut impresia că bătrânul s-a uitat prelung la resturile de ketchup de pe gurile lor apoi o umbră de tristețe străbătu tot acel chip ce păruse imperturbabil ,până atunci.
-No, apăi asta-i o greșală.Apăi din când în când musai și câte-o bucată de ceva gras.
Între timp una dintre fete scoase o bucată de placintă învelită în foi din același ziar.
-Dar dumneata vrei o bucată de plăcintă?
Omul privi lung la ziarul cu care era învelită plăcinta. Chibzui parcă prelung căutând un răspuns și într-un târziu spuse:
-Nu ,dragii mei.Dar v-aș ruga să-mi dați mie foaia de jurnal ,după ce-o-ți termina de mâncat.
-Păi ce vrei să citești, că nu se prea întelege ,este cam pătată?
-Ceea ce vreau eu să citesc se înțelege.
Nu mai amânară momentul, prinseră foia de ziar și probabil cu o curiozitate la fel de mare ca a mea i-o întinseră bătrânului.
Bătrânul o luă și o întoarse când pe o parte, când pe alta, apoi o împături și o puse pe banchetă lângă el.
-No amu voi spune ceva.Numa să gătați de mâncat.
Curiozitatea ne dădea ghes tuturor. Parcă vroiam să le înfund mai repede mâncarea pe gât celorlalți ca să aud ce avea de spus .
-Gata, am terminat! Ce vroiați să ne spuneți.
Bătrânul mai medită un timp , îi privi pe fiecare în parte vrând parcă să-i încadreze într-un tipar anume și în cele din urmă curmă așteptarea apăsătoare.
Omul luă ziarul il desfăcu din nou și spuse:
-Vedeți voi coala asta? Asta a fost câdva o creangă mândră de copac.Pe creanga aceea tata și bunicu au atârnat poate strecura cu caș sau au pus la uscat vreun metru de cârnaț, ori și-or fi lăsat hainele ude de sudoare după o zâ de coasă ca eu să pot citi și face un pic de școală .Ori ,cine poate ști!? Poate au afumat cu ea o bucată de carne. Și ea ne-o răsplătit ,pentru că nu am spurcat-o niciodată nici cu vorbe mincinoase nici cu cerneluri otrăvite.
Și muma mea o bătut cu un mai de lemn bucata de in din care o fost făcut mai apoi ștergarul în care îmi port bucatele.
Și nu am fost bonav niciodată, pentru că nu l-am spurcat nici pe el niciodată nici cu vorbe mincinoase nici cu chimicale colorate.
Voi, cred dragii mei ,că ați citit pe vreo foaie de asta că țăranul mâncă ce nu-i sănătos.
Pentru că înainte să vă otrăviți cu zincul folosit de zețari ca să scoată foaia asta, vă otrăviți cu vorbele care mânjăsc natura șâ omul său.
Bag sama că voi nu sunteți snobi când mancați ceapă dar eu mi-s tare snob, pentru că nu aș mânca vreodată de pe o foaie de gazetă.
Urmă o tăcere lungă și stânjeneala se simțea în aer ca o respirație grea și ofticoasă. Bătrânul își strânse în liniște merindele și le așeză cu grijă în dăsagă, cu gesturi care trădau respect și sacralitate pentru bucatele lui. Pentru prima oară mă privii , lung și calm. Mă uitam în ochii lui infinit de albaștri și senini și minutele acelea aveau să inchidă în ele o eternitate a sufletelor noastre.
Ceilalți încercau să adune foile de ziar și să le îndese în coșul de gunoi, cu un fel de răzbunare în priviri, privindu-se prelung , părând nedumeriți de însăși ceea ce faceau mecanic.
La celălalt capăt al drumului mai rămăsesem doar eu cu el în compartiment. Tăcerea aceea răscolea în sufletul meu cuvinte fără număr , gânduri și înțelesuri atât de străine minții mele până atunci. Ne apropiam de finalul călătoriei și al poveștii.
Înainte de a coborâ , scoase din dăsagă ștergarul de in cu bucata de slană care rămase și mi-l intinse. Să mânci fără grijă , e slană curată, e hrana și osteneala străbunilor tăi.
Am zâmbit doar, orice cuvânt era de prisos. Am luat pachetul și l-am băgat în poșetă, singurul meu bagaj.
-Mulțumesc mult, am rostit într-un târziu, cu un fel de remușcare de a nu putea sau a nu ști ce altceva să spun.
-Să-ți fie de bine și să-ți amintești cât îi trăi că nu-i nesănatos ceea ce bagi în gură ci ceea ce otrăvește sufletul și mintea omului.
Dumneata ai ochii mamei mele și pe undeva și întelepciunea ei , îmi mai spuse.O vei afla cândva. Eu am fost ,cu mulți ani în urmă, dascăl într-un sat din Cluj. Amu mi's doar țăran, dar îs mândru și de una și de alta.
Am vinit aicea la un festival țărănesc.Apoi îmi aruncă o ultimă privire și tăcu.
L-am privit ,încă o dată, adânc în ochi.El nu era un dascăl! El era un sfânt al tuturor dascălilor din lume.
Probabil ochii mi s-au umezit pentru că a întins o mână și mi-a mângâiat creștetul ca unui copil care abia atunci descoperă tainele lumii.
I-am urat ședere plăcută și drum bun la întoarcere.
--Mulțam ,mi-a raspuns.Eh, drumul meu se cam gată, dar cât oi mai putea călători oi mere înainte ,până unde o fi capătul lui.
Nu l-am mai întâlnit niciodată pe bătrân,Dar am și acum ștegarul de in...și niciodată în viața mea nu am mâncat de pe o foaie de ziar și niciodată în viața mea nu m-am lăsat otrăvită de cuvintele care mânjesc omul și ramul din care a fost făcută fiecare foaie a vieții lui, pe care adesea cerneluri mincinoase le întină cu vorbe nesănătoase.
Și mai presus de toate, cât mă vor ține puterile,voi călători mereu ,până ce capătul drumului meu se va vedea undeva.
Și dacă badea Iancu, pentru că așa se numea dascălul sfânt, mă poate auzi din lumea lui de taină , dreaptă și curată ca straiele acelea aspre de in, atunci aș vrea să știe că de la el am învățat că a fi veșnic nu înseamnă a trăi la nesfârșit ci a nu putea fi uitat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu