Necunoscutul este explicat de mintea noastră prin prisma răspunsurile primite la întrebări banale despre el:,, de ce?” , ,,până unde” , ,, ce ?”, etc.
El este limitat pentru toți cei care cred că au aflat răspunsul, este inexistent pentru toți cei care au decis că nu există întrebări despre el și este infinit pentru aceia care nu contenesc să se întrebe.
4
Printre multele ,,calități'', pe care le-am primit zestre la venirea pe lume a fost și curiozitatea nestăpânită , mereu însetată , eram o generatoare de întrebări fără număr, ca și cum timpul ar fi putut să nu-mi ajungă pentru a le afla pe toate.
Cei drept pentru ai mei nu era tocmai o binecuvântare.Mama mea ajunsese să plece pe ascuns la cumpărături și să mă lase în grija Domnului ,pentru că adesea zecile de întrebări cu care o bombardam o făceau sa uite ce trebuia să cumpere.
Din punctul meu de vedere totul trebuia descoperit și niciodată nu era ceea ce părea a fi la prima vedere.
Atunci când mai făcea greșeala de a mă lua cu ea, tot universul era disecat, toate psihologiile și filozofiile lumii inutile și oricare ar fi fost răspunsurile deveneau doar sursa unei alte întrebări. Eforturile ei de a ține pasul, măcar cu numărul întrebărilor pe care eram în stare sa le pun în 30 de secunde ,era enorm și de cele mai multe ori aveau același blestemat final... o scatoalcă sau dacă întrebarea avea oarecare greutate și mai era și prohibit finalul era o ureche înălțat de la pământ ,cu tot cu mine bineînțeles.
Printre întrebările mele favorite, care pe mine mă chinuiau teribil și pe care le repetam eroic, în ciuda tuturor consecințelor , erau două:
--Dacă sap o groapă adâncă, adâncă, ce găsesc?
--Apa! venea răspunsul ei.
--Și dacă trec de apă și tot mai sap ,ce găsesc?
--Pământ care arde și unde stau dracii cu furcile,îmi răspundea.
Hmmm! gândeam eu.
--Și dacă-i păcălesc pe draci și sap și sap , tot mai mult ,unde ajung?
--În China.
Acesta era sfârșitul tuturor răspunsurilor și soluția tuturor necunoscutele mele.
În China!? mă miram eu și câteva momente rămâneam în tăcere, rumegând acel cuvânt magic ca să mă asigur că nu îmi poate scăpa din memorie.
Clar aici lucrurile trebuiau aprofundate și de obicei renunțam să mai pun întrebări pentru că mă frământam să dau o formă sau o identitate acelui mister numit China.
Lucrurile se repetau identic pentru multe alte întrebări , așa că treaba cu China devenea tot mai serioasă.
-- Unde pleacă păsările când mor?
--În China!
--Unde este lumea tuturor jucăriilor?
-- În China!aici aș putea-o considera ,oarecum, un fel de ,,profet” pe mama mea.
--Unde se duc toți norii când nu mai stau pe cer?
--În China!
Nenorocit tărâm China asta , ea poseda toate lucrurile și ființele Universului!
Îmi amintesc că o dată am întrebat-o unde se sfârșește pământul.
Întâmplător treceam pe lângă o groapă în care urma să se pună un stâlp de telegraf. Atunci îi veni ideea salvatoare ,crezu ea, și-mi răspunse:
--Uite acolo! Și îmi arată cu degetul groapa.
Bucuria avea să-i fie de scurtă durată, pentru că analizând instantaneu groapa și apoi aruncând o scrutătură orizontului am elaborat următoarea întrebare ,inevitabilă cum vă puteți imagina și voi:
--Pai, dacă se termină aici ,de ce este pământ și mai încolo?
Avea sa fie unul dintre acele momente când redescopeream starea de imponderabilitate , asta în principal datorită masei mele corporale foarte reduse și urechilor foarte rezistente la ridicare.
A doua întrebare care nu-mi dădea răgaz de liniște era :unde se duc stelele căzătoare?
--De ce cad stelele ?
--Pentru că se sting și mor.
--Cum mor dacă nu sunt oameni?
--Toate lucrurile mor și se sfârșesc într-o zi.
-- Și ce sunt stelele dacă le vezi de aproape?
--Marțieni! (cuvântul extraterestru sau alien nu era încă la modă.)
Hmmmm!
--Și ele cad și tot cad ...dar când numai cad ,unde ajung?
--În China.
Extraordinar! Fenomenal!
Deci în cele din urmă descoperisem ,prin forțe proprii, asociind atâtea răspunsuri, unde trăiau extratereștrii și cum se chema planeta lor:China.
Am trăit mult timp convinsă de existența planetei China și a poporului ei extraterestru.
Bineînțeles imaginația mea ,imposibil de limitat în vreun fel, le dădea forme și fizionomii demne de toată ciudățenia unor ființe care nu se asemănau întru nimic cu ceva pământean.
Miturile însă sunt destinate să fie dărâmate de realități rău voitoare , să cadă asemeni unui castel de nisip lovit de ploaie, de soluții și răspunsuri raționale la curiozități prea mari pentru a rămâne nedescifrate veșnic.
Mitul despre planeta China și incredibilele ei creaturi avea să fie ultimul dintre miturile copilăriei mele ,prăbușit sub inumana sabie a adevărului.
La televizor ,într-una dintre zile, se dădeau imagini cu manifestațiile de eternă recunoștință și nemăsurată dragoste patriotică a poporului chinez pentru preaiubitul lor conducător.
Eram înlemnită într-o tăcere nefirească (mai ales pentru mine).
Deci așa arătau extratereștri!
Eram speriată și îngrozitor de dezamăgită de diferența mare dintre adevărații marțieni ,pe care eu îi cunoșteam atât de bine și imaginile pe care le difuzau la televizor.
Dar eram dispusă să fac un ultim compromis,până la urmă era bine și așa ,atâta timp cât existau însemna că nu mă înșelasem sau mă înșelasem doar pe jumătate în ceea ce-i privea.Și la urma urmei ei puteau să semene cu oricine alegeau ei, că doar de aia erau marțieni.
Ei erau!
Nu aveam niciun dubiu.
Toți la fel, aliniați perfect .Ba mai mult, priveau diferit de noi, în lateral.Din când în când fluturau stegulețe roșii ,ridicau mâinile cu o precizie și o sincronizare absolut nepământeană.Păreau controlați din umbră de fire invizibile care îi făceau să pară mai degrabă niște roboți decât ființe, fie ele și nepământene.
Aha, deci roboții arătau ca extratereștrii, care arătau aproape ca noi! Constatam toate acestea cu un fel de gust amar al dezamăgirii și un fel de furie. Cum fusese posibil, în ciuda tuturor descoperirilor mele, atât de suferite uneori , să nu fi bănuit exact ce și cum despre locuitorii planetei China?!
În mintea de copil dezamăgit și înfrânt încă o dată de lumea adulților, încolți imediat un fel de teamă.
Dacă roboțeii aceia își luau zborul și invadau satul meu , care oricum era și el o planetă mai mică?Aveau să mă găsească total nepregătită și incapabilă de apărare, pentru că stăpâneam doar strategii pentru o eventuală confruntare cu inamici tereștri.Trebuia deci să aflu care le sunt atuurile și cam cât știau cei mari despre pericolul unei eventuale invazii chinezești pe pământ.
Blestemată acea apucătură de a întreba mereu!
Blestemata și nefericită curiozitate!
Aveau să-mi dărâme pentru totdeauna convingerea ,atât de puternică, în existența extratereștrilor, dar și mai grav aveau să-mi înece pentru totdeauna o parte a dorinței de a-mi imagina ceva legat de ei.
Pentru a ști cum vor arata strategiile de apărare împotriva eventualei invazii a omuleților de pe planeta China aveam nevoie să știu cât mai mult despre ei așa că întrebai foarte hotărâtă:
--Dacă ei ar vrea să zboare până la noi ,în cât timp ar ajunge?
Aș fi avut nevoie, măcar de o noapte, ca să îmi construiesc sistemele de apărare cele mai infailibile împotriva gălbejiților ăia de marțieni.
--Cum să zboare ? Doamne ferește!Tu nu vezi că sunt oameni ca și noi.Sunt chinezii!
Sunt chinezii?! Sunt chinezii!!.....adică cum ,sunt chinezii?!
Mii de tunete și blesteme.
Nu era posibil ,doar îi văzusem eu cum se mișcau ca niște roboți și cum scoteau sunete nepământene, cum se aliniau și stăteau inerți ,într-o poziție total nefirească.
Nu puteau fi oameni!
Nu,categoric nu!
Nu trebuiau să fie.Nimeni nu avea dreptul să-mi anuleze ,cu o bătaie de pleoape și câteva cuvinte,munca incredibilă prin care descoperisem planeta tuturor lucrurilor și o mai și populasem .
Ca și cum sentimentul frustrant nu ar fi fost suficient de dur , la cumplita și devastatoarea realitate avea să mă trezească continuarea acelei replici care aparținea , ca de obicei, mamei mele:
--Doar nu-i fi așa de proastă să crezi că există oameni care pot zbura!?
Toate visele mele despre zbor și lumi fantastice aveau să fie dărâmate pentru ani ,de teama de a nu fi o proastă, întotdeauna de o voce pentru care viața nu exista în afara realității.
Nu eram în măsură să îmi dau seama cât eram de proastă.
Dezamăgirea pe care o simțeam era prea copleșitoare pentru a mai fi capace de evaluări ale coeficientului de inteligență.
Mă uitam cu toată revolta unei ființe înșelate de propriile gânduri și de gândurile celorlalți ,la omuleții galbeni și în mintea mea îmi doream încă să îmi confirme printr-un gest nefiresc, printr-un zbor galactic, faptul că nu mă înșelasem chiar de tot.
Din ziua aceea nu am mai crezut pentru mult timp că extratereștrii există.Pentru că, dacă planeta China nu era a lor și pentru că, dacă omuleții aceia uniformi și informi nu erau ei, însemna că alții nu existau.
A fost ziua în care am învățat ca realitatea există.Că uneori transformă în ruine vise și emoții și descoperiri și chiar lumi.
Refuzam cu încăpățânarea unui explorator care a descoperit o lume nouă să accept ca extratereștrii ar fi putut fi rezultatul altei imaginații ,că planeta China nu era așa cum mi-o imaginasem eu ci o bucată de pământ cu stânci și iarbă ,cu munți și păduri ,cu case și ape, cu magazine și școli.
Am înfruntat acea înfrângere cu ostilitate și aroganță , am pus la zid realitatea ,iar ea avea să-mi devasteze multe alte ,,planete'' de atunci înainte, cu un fel răzbunare sadică. Am păcălit-o de multe ori refuzându-i argumentele .
Nu am iertat-o niciodată pentru că a făcut să dispară planeta China și marțienii pe care eu, cu atâta sârguință și încrâncenare le descoperisem și cărora le dădusem viață.
Și cu siguranță din ziua aceea nu am mai dorit niciodată să sap gropi,pentru că nu aș fi ajuns nicăieri.Dincolo de apă ,de pământ care arde și draci nu exista nimic.
Ceea ce acum pare comic a fost atunci o tragedie .Pentru sufletul meu de copil a fost o palmă dureroasă.
Tot de atunci nu mai caut răspunsuri despre necunoscut , aici, pe pământ.Interesul meu s-a mutat sus, spre ceruri , spre adevăruri care nu pot fi arătate la televizor.Acum știu ca întrebările pe care mi le pun vin de acolo.
Mai știu că acolo ,mai mult ca sigur, orice planeta descoperită de mine s-ar fi aflat la loc sigur, acolo aveam drept aliat necuprinsul ,iar pe el nu-l putea transforma nimeni într-o ruină, era prea mare si fidel ca o dată tranformat într-o planetă să vină realitatea să și-o fure. Dar mai ales era prea fascinant și perfect pentru ca adevărul să poată fi singurul răspunsul la o întrebare de copil.
