Memoriile muntelui.Copilaria VIII *”

Nici măcar un singur fulg nu cade inutil pe pământ așa cum nici măcar o singură secundă nu trece fără rostul ei.



                                                                           8

      Dintre toate culorile  albul mi se pare cel mai profund și plin de simboluri și semnificații heraldice.Un astfel de alb însoțea iernile copilăriilor noastre în Bucovina.Ținutul acela desprins din scenariile tuturor povestilor cu Feți-frumoși și Ilene-Cosânzene și care își îmbrăca mantia regală în fiecare an, spre bucuria și renașterea neastâmpărului care se cuibărea pe furiș în sufletele noastre în restul anului, așteptând să-și elibereze ofrandele de țipete și ghidușii.
Așteptam cu aceeași nerăbdare fascinantă primul fulg, în fiecare an.El era startul unui anotimp inventat parcă doar pentru noi.
 Îmi amintesc de seri când totul era înghețat pe noi , păream stalactite umblătoare, animate doar de entuziasmul unei noi confruntări cu uriașul alb.
Spre seara, când luminile își profilau siluetele rotunde și galbene prin case, imensitatea zăpezii părea un cer coborât pe pământ ,pe care străluceau neputincioase stelele acelea aurii, pâlpâind deja abdicate , fără  speranța de a domina imensitatea albă.
 Gerurile cumplite trozneau în crengile arinilor ,care păreau mumii îmbălsămate de promoroacă .Un troznet amenințător care își găsea ecou în scârțâitul  electric al zăpezii sub tălpile noastre înghețate . Acela era semnalul de retragere spre paturile calde și spre cana de lapte întotdeauna prea fierbinte .Totul părea să sfideze năprăznicia albă. Bineînțeles, totul devena o disperare inutilă de a domina albul  pătrunzător al iernii.
   Când focurile își domoleau fâlfâitul în sobe ne aranjam ciorapii aspri de lână și mănușile rămase fără pic de vlagă după ce zăpada se scurgea topită din ele, pentru a se usca .
  Rămâneau singurii aliați  fideli, pentru toate luptele pe care le dădeam cu iarna.

     Una dintre acele ierni se năpustise asupra munților cu o verocitate diabolică.Troienile luau încet, încet , locul piscurilor, transformând totul într-un relief înspăimântător de alb.
  Drumul spre școala începea cu o oră mai devreme decât de obicei , ne înșiram pașii mici și înfrigurați pe urmele cizmelor minerilor plecați la șut încă de cu noapte și care păreau ,în acea enormitate albă, pași de uriași.
Spre amiază , când ne întoarceam spre casă ,soarele mai îndulcea aerul ,încrâncenat într-o luptă de la egal la egal cu gerul. Era greu de știut care ardea mai tare.
Totul dispărea și se pregătea să renască sub albul infinit al zăpezilor copilăriilor noastre.

   Întotdeauna devenea o peripeție întoarcerea spre casă.Bulgări transformați ad-hoc în arme nimicitoare se catapultau peste tot în jur, ghiozdanele  din carton lăcuit deveneau scuturi indispensabile, în timp ce  troinele spulberate noaptea de vânturile austrului ridicau tranșee, unde se desfășurau zilnic lupte ,,bulgăre contra bulgăre.''
Într-una dintre acele după amiezi aveam să trăim o altfel de aventură.
În timp ce mărșăluiam fluturând fularele ,care în temerara întoarcere spre casă reprezentau flamurile batalioanelor de ștrengari, am fost nevoiți să deviem de la traseul obișnuit din cauza unui car  cu fân răsturnat în mijlocul drumului.
Nu ne puteam apropia dar auzeam gemetele oamenilor prinși sub încărcătura carului și schelălăitul înfiorător al unui câine.
Sătenii se îngrămădeau să-i scoată pe cei doi căruțași de sub atelaj .Eliberaseră mai întâi caii ,scăpați ca prin minune nevătămați și într-un alt car  așezară pleduri groase pentru a transporta spre dispensarul din sat oamenii răniți.
 Împinseră cu parii căruța spre marginea drumului pentru a lăsa loc de trecere , apoi săltară cei doi răniți în carul pregătit pentru ei și plecară în grabă  spre dispensar.
Sub căruță însă rămase prins câinele, pe care din grabă și agitație nimeni nu-l considerase o ființă vie. Îl cunoșteam  bine,era Suru, un câine ciobanesc , unul dintre străjerii  munților noștri.
Era un câine blând și înțelept.Poveștile spuneau că  în tinerețe se luase de nenumărate ori la luptă cu fiarele coborâte  să dea iama în grajdurile gospodarilor și că el  nu abandonase niciodată lupta, nici măcar atunci când era rănit.Și iată, viteazul și preabunul Suru căzut  sub acel car, neputincios, neprimind la schimb loialitatea cu care el își facuse datoria de atâtea ori.
Cineva întrebă dacă nu poate fi scos și câinele.
-Este sub fân prins sub osie.Trebui mai întâi descărcat tot fânul și reincărcat în alt car și apoi ,dacă mai este viu ,o să-l scoată și pe el.


     Pe marginea drumului , tupilați printre noainele de zăpadă, inimile noastre se frângeau.Cum puteau să-l lase acolo? Cum puteau să îndure schelălăiturile de durere ale bietului animal?! Lumea avea priorități ciudate iar nouă ni se dezvăluia una dintre cele mai crunte realități. Aflam că există  momente când  cumpăna vieții trebuie să se încline în favoarea unei alegeri, că uneori în balanța  supraviețuirii nu încap toate sufletele deodată.
  Din înaltul cerului fulgi mari și pufoși începuseră să se prăvale haotic.Pentru prima dată nu ne mai bucuram ,săltând fericiți printre stelele de cristal. Dacă începea din nou să ningă probabil ar fi acoperit  și carul, iar Suru ar fi murit , învins mișeleste de inocența perlelor albe de zăpadă.
Ne ascunserăm așadar printre tufele de pe marginea râului și așteptarăm ca toată lumea să plece.
Când totul se reîntoarse la liniștea adâncă ,prevestitoare de moarte,ieșirăm din ascunzișuri și ne apropiarăm înfrigurați și înspăimântați de car. 
Se auzeau doar inimile  noastre bătând parcă să evadeze din corpurile acelea tremurânde și urletul tot mai stins al bietului Suru.
Începurăm să smulgem șomoiage de fân din car ,aruncându-le peste gardul de pe marginea drumului. Ne ghidam după scâncetele câinelui ca să eliberăm partea cea mai aproape de el. Treptat teama dispărea iar noi cu o inverșunare tot mai mare aruncam în aer firele de paie întinând răzbunător impecabila patură de nea cu șomoioage răzlețe de culoarea pământului putred.
În cele din urmă reușirăm să zărim botul cainelui.Spumega în timp de ochii  lui înțelepți ne priveau  cu un neîndurător reproș si cu o melancolică înțelegere ,în același timp.
Era prins sub oiștea carului, dar din fericire între labele lui din spate și oiște era un suman vechi de lână , căzut probabil din car unde avuse menirea să încălzească picioarele căruțașilor.
Am înfipt un țăruș ,care până atunci servise drept pripoană pentru gard , sub oiște și dintr-un salt în doar câteva secunde îl traserăm pe Suru afară. Când dădurăm drumul la țăruș carul se dezmembră sub greutatea încărcăturii și se desfăcu din legături răvășind în jur tot fânul.
L-am învelit pe Suru în suman și l-am dus acasă la unul dintre noi.
Părea să nu fie foarte grav rănit.După câteva zile reîncepu să meargă, șchiopătând de piciorul drept.

În cele din urmă s-a întors acasă. Mie îmi rămâne suspiciunea, chiar si acum după mulți ani, că dacă Suru nu și-ar fi revenit stăpânul său nu l-ar fi luat niciodată înapoi.
În zilele următoare întâmplării Suru ne aștepta ,în fiecare zi, în fața școlii și ne însoțea până acasă, rămânând uneori să privească  luptele noastre invernale.Când oboseam  de atâta joacă și ne hotăram să ne îndreptăm spre case, Suru se ridica răbdător și cu pasul mereu șchiopătat ne călauzea pe fiecare în parte până la poartă.
Răsplata îi era câte o bucată de cârnat sau carne , luate pe ascuns de prin cămări.
Îi plăceau la nebunie plăcintele cu brânză.
Apoi, într-o zi nu a mai venit.Am aflat că stăpânul îl legase pentru că Suru ajungea tot mai rar acasă, înnoptând prin sat. Mai mult,gospodarii noștri părinți se lamentaseră pentru că pastrama și cârnații  dispăreau mai repede decât de obicei de pe botele pe care erau puse la afumat .
Uneori ni se părea că îl auzim lătrând pe uliță.Ieșeam  în fugă să-l salutăm pe bunul nostru Suru.Era doar o iluzie, ca atunci când nu vrei să lași să plece cineva foarte drag.
A mai trăit cîțiva ani.Uneori îl vedeam urmând carul stăpânului său. Părea resemnat. A șchiopătat tot restul zilelor. Când reușeam să ne apropiem de el era suficient să-l strigăm pe nume și Suru venea să-și culce capul imens în palmele noastre.
Recunoștința lui era sacră.
A murit așa cum trăise, ca un erou. A fost uitat ,într-o altă noapte de iarnă, legat în lanț , încercarea lui de a se lupta cu lupii i-a fost fatală.
În depărtare ,desenat pe nesfârșita coală albă de zăpadă, adeseori ni se părea că îl vedem pe Suru, bântuia printre sufletele care țin în custodie de secole, munții Bucovinei.

Memoriile muntelui. Adolescenta XV*”

   A dărui înseamnă mai presus de toate a-ți dărui ție însuși ceea ce ți-ai dori , din suflet , să-ți fie dăruit.

                                                    15                                   

        Clima din bazinul Dornelor ,cu toamne timpurii și  iernile mușcând ades din lunile de primăvară nu permit multor roade să atingă maturitatea, astfel că  eram adesea nevoiți să trecem  pasul Tihuța pentru a ne aproviziona pentru iarnă. Înșiruirea  parcă intenționată a Bârgaielor și a Ilvelor , dincolo de Tihuța, pare o revăsare din cornul abundenței, de locuri menite să-ți dea siguranța bunăstării.

Fuga peste munții Rodnei începea  încă de cu vară. 
Te indrăgosteai fără să vrei de acea miniatură olimpiană din care lipseau doar zeii , dar unde pământenii sfințeau ,mai abitir decât  toți zeii la un loc, locurile.
Cunoșteam așadar destul de bine acele plaiuri bistrițene.
După Bucovina mea acela este alt colț de rai , un rai bucolic care respiră ceva de ezoteric.

   Într-una din veri mă întorceam de la Cluj .
La hotarul  dintre două Bârgaie există o trecere la nivel cu calea ferată unde, de o parte și de alta a barierelor, stateau înșirați  de dimineața până seara copii cu zmeură , cu mure sau ciuperci ,de vânzare.
Păreau mărturii vii a unor timpuri istorice necunoscute încă.

Mașina noastră se supraîncălzise și în ciuda eforturilor noastre de a o urni din loc se încăpățâna să tușească , să scuipe și  dacă ar fi putut vorbi ne-ar fi trimsi cu siguranță în locuri nu prea nobile.
Am împins-o așadar spre marginea drumului aproape de barieră și ne-am resemnat la gândul că va trebui să așteptăm să se răcească motorul.

Între timp ne roteam privirile de pe o culme pe alta descoperind priveliști aproape de fantastic, era greu să nu găsești acele locuri fanteziste, realitatea nu putea creea perfecțiuni ca acelea.

Culorile paradisiace, dealurile perfect conturate, culmile înalte care în depărtare împrumutau nuanțe azurii de la cerul impecabil colorat în albastru, totul te facea să te simți prins de mâna unui pictor genial într-un tablou unicat.
Liniștea era absolută, un ritm domol al păcii care era rupt din când în când de un car care se întorcea de la câmp sau de șuieratul infam al unei locomotive ce-și defila arogantă vagoanele , gonind metalic și profanând acea armonie perfectă între sunete și culori.
Fără să vrei privirile  coborau apoi să poposească pe chipurile copiilor care stătau în soare

ore în șir pentru a vinde ceva.
Ei erau realitatea  încrâncenată a lumii ideale pe care natura o etala , erau contrastul  dintre poezia muntelui și  durerile lui.
Un fel de străjeri cu trupuri firave dar cu inimi titanice.

Era greu de ghicit vârstele pe care le aveau, chipurile lor arse de soare îți dădeau senzația de persoane fără etate, maturizate într-o fracțiune de timp, doar trupurile astenice , mâinile filiforme  sau vocile angelice te duceau cu gândul că sunt  totuși copii.
Păreau atașați acelui decor dintotdeauna, aparținând  prin naștere acelei margini de drum prăfuite.

Emanau o seninătate supranaturală, erau  mereu  veseli, manifestau un dinamism uluitor , dincolo de trupurile arse de soare și biciuite de crengile copacilor, dincolo de patina prăfuită de pe  fețele minuscule, sufletul lor poseda o stare de fericire virgină. 
În toată această târgovenescă adunătură exista o identitate unică, comună, imposibil de separat.

     La distanță de cațiva metri ,ghemuit și uitat  de toți, un copil mai mic stătea tăcut , ca o statuie , părând mai degrabă un intrus  în acea lume ambulantă, decât un negustor.

Avea părul de un blond antic, ochii de un albastru intens, pielea la fel de arsă de soare ca și a celorlalți.Nu avea mai mult de 6-7 ani. Stătea ghemuit  cu gândurile pierdute într-o copilărie pe care nu cred că o putea avea, lângă o galețică din plastic plina cu zmeură și ținând în mână un borcan care părea măsura tuturor viselor și dorințelor sale.

M-am apropiat de el.Așteptam să-mi facă oferta  așa cum făceau ceilalți ,,vânzători”. El însă nu spunea nimic.

-Cum te cheamă? l-am intrebat, mai mult ca să mă conving că este o ființă vie decât din curiozitate.

-Flavius.

-Și câți ani ai?

Tăcu câteva momente ca și cum nu și-ar fi amintit, scormonind undeva într-o memorie îndepărtate după răspuns apoi bângui aproape șoptit : 7.

--Ai vândut ceva azi?

Nu-mi raspunse ci făcu doar un semn negativ cu capul.

L-am mângâiat pe creștet. Reacția lui a fost  incredibilă , ca și cum în acel gest stătea toată puterea de care avea nevoie, se înroși și plecă capul în pământ.

-Uite eu îți cumpar toată găleata. Cât ceri pe ea?

-Eu nu vând cu găleata ,dapăi numa cu borcanu, îmi răspunse cu accentul lui ardelenesc.

Doar așa știa el să-și vândă marfa, câte puțin. Am zâmbit și am vrut să-l întreb dacă știe ce înseamnă a cântări, dar  am înțeles imediat că ar fi o întrebare idioată de om mare care știe cum să adune totul într-un întreg fără a ști cum să dea valoarea fiecărei părți.

Între timp ,văzându-mă interesată, ceialți copii îmi dădeau târcoale agasându-mă de-a dreptul.

Ca să mă pot elibera de ei a trebuit să mă răstesc serios , gest reprobabil și oricum inutil, în lupta aceea empirică de supraviețuire eu eram învinsul din start.

-Nu cumpărați de la el, el este mic și nu ajunge la zmeura coaptă.

Din fericire am găsit forma giustă de apărare, ignorându-i  și continuând  să vorbesc doar cu el. M-am ghemuit în fața lui  pentru a egaliza  oarecum părțile și spre uimirea  mea  Flavius s-a deschis spre conversație. 

-Dar chiar așa, nu ești prea mic să faci asta?

Nuuu! am mai fost și anul trecut ,cu mure.

Mama nu prea mă lasă dar astăzi este ziua mea și tare aș vrea să-mi cumpăr o minge.

V-ați simțit vreodată inima transformându-se într-o bulă fragilă care se rostogolește în neant. Eu da!
În acea clipă.
- Sigur ai cules tu zmeura? Copii ceilalți spun că ești prea mic.

-Să nu-i credeți!.Ei au zmeură veche sub cea proaspată, eu m-am trezit la patru și la șase aveam plină galeata și numai cu zmeură proaspătă.

Așa cum stăteam ,în poziția aceea ghemuită, proporțiile păreau a se răsturna, eu mă simțeam tot mai mică iar el  părea a lua dimensiuni cosmice.

-Bine, uite îți cumpăr eu toată zmeura.

Inclină din cap ca și cum se pregătea să mă refuze. Mi-am amintit imediat că el nu știe cum este să vinzi tot și reluai negocierea , pe limba lui.

-Câte borcane ai în găleată?

--Apăi, nu prea știu că nu știu să număr atât de multe la un loc.

-Păi, până la cât ști să numeri?

-Până la o sută, îmi răspunse.

-Și crezi că or fi mai multe?

-Bag sama că da! că mi-o fost tare greu și mult timp mi-o luat s-o umplu.

Era cu adevărat de neprețuit munca lui, doar că el era prea mic să știe asta.

Am căutat o pungă de plastic și am numărat împreună borcanele,erau doar 15.

A rămas tare dezamăgit, s-a luminat doar când i-am spus că-și poate cumpara 3 mingi cu banii pe care ii dau eu pe ea.
A acceptat nu foarte convins să-mi vândă zmeura.

A strâns banii îi pumnul îmbătrânit prea devreme și a rupt-o la fugă peste linia ferată.

În timp ce ne pregăteam de plecare , în depărtare l-am văzut bătând cu piciorul într-o minge. Fugise la un magazin din apropiere și-și împlinise visul de 7 ani.

Probabil a fost una dintre cele mai frumoase aniversări din viața lui, ziua când și-a dăruit singur un vis împlinit.

                                                   *

  

    Nu știu cât de întâmplătoare a fost acea întâlnire , eu știu doar că nimic nu este întamplător .
Îmi place mult zmerura și nu aș ști să spun dăcă îmi plăcea înainte de acea zi, cu siguranță nu la fel de mult.

 De fiecare data când treceam prin acel loc, căutam privirile unui copil care stă la o răscruce de drumuri pentru a-și îndeplini un vis.
Timpul a trecut, copii erau mereu alții deși păreau doar clone ale celor de dinainte.

Trecuseră mai bine de  20 de ani după această întâmplare, mă intorceam tot de la Cluj , unde facusem niște investigații medicale.

Eram în mașină cu niște rude.

   Ne-am oprit ,de data aceasta de bună voie ,pe marginea drumului. Instinctiv am căutat locul unde îl cunoscusem pe Flavius.

Acum erau alți copii. Maturitatea aceea forțată nu le mai marca atât de puternic chipurile.

În locul în care stătusem de vorbă cu Flavius erau acum un băiat și o fetiță. Păreau cu mult mai mari decât el.

Ceva din privirea băiatului mă aruncă în timp .

M-am apropiat și i-am pus  aceeași întrebare :

-Cum te cheamă?

M-a privi destul de suspicios.În locul său îmi răspunse fetița:

-Îl cheamă Darius și este fratele meu mai mic ,eu am 8 ani.

Nu-mi amintesc dacă mi-a spus și numele ei, eu  pășisem deja în povestea veche și amintirile năvăleau rostogolindu-mi-se în fața ochilor și a sufletului precum mingea bătută de un copil cu mulți ani înainte.

Am cumpărat doar două măsuri ,câte una pentru fiecare dintre ei.

Probabil că unele vise sunt unice ,nu se pot repeta niciodată.

Seara cobora ca o nimfă diafană peste munți.Totul părea sfânt în jur.Patronul acelor locuri era o divinitate născută din sufletele acelor copii.
Întârziam fără explicații trăgând de timp, încercând să-i  țin pe loc și pe ceilalți. Sezonul fructelor de pădure era pe sfârșite dar aerul miroasea puternic a zmeură proaspăt culeasă, devreme, pe rouă.

   Dinspre câmp căruțele începuseră să-și legene agale mersul spre case . 
Este un rit misterios acela al carelor retrăgându-se în amurg spre case. În minte îmi reveneau istorii vechi, cea a Moșului, cea a lui Ionuț, cea a babei Floarea...totul se îmbina perfect cu acel ritm posac de roți de care, păreau capitole dintr-o poveste unică.

Spre dezaprobarea  totală a celor cu care călătoream, trebui să mai așteptăm, pentru că tocmai acela era momentul de nedorit pentru cine călătorea în mașină...întoarcerea carelor de la câmp. Printre bombănituri și reproșuri carele pline defilau indiferente.

Lângă cei doi copii opri o caruță încărcată cu panuși de porumb. La vederea lui copiii începură să țopăie bucuroși și să strige cât ii țineau plămânii: Uite-l pe tata! Uite-l pe tata!

Era o dulce bucurie care îți pădrundea în suflet fără să vrei.

Omul se apropie de țânci și îi săltă pe rând aruncându-i peste pănuși.

O secundă , o privire , privirea unor ochi de un albastru inimitabil și inima îmi tresăltă gata să-mi străpungă pieptul  înodându-mi cuvintele în gât.

Omul mă privi la rândul lui, câteva secunde și în acel moment tot seninul cerului coborâ pe chipul său.
 Îl prinse pe cel mic de pe car  îi dădu găleata cu ce mai rămasese în ea si îl trimise să mi le aducă.Erau amestecate boabe de zmeură și de mure, dând culoare apusului de vară unei vechi amintiri.

Copilul se apropie și-mi întinse găleata.

-O spus tata să va dau astea! și o rupse la fugă spre car.

Nu am apucat nici măcar să-i mulțumesc.Atelajul tras de doi cai viguroși se puse de grabă în mișcare.

Eu cunoșteam ochii aceeia și fața aceea ramasă de copil. Erau neschimbate, imortalizate la vârsta de șapte ani și transpuse într-un corp de bărbat tânăr.

Nu îndrăzneam să spun nimic. Carul se indepărta încet. 
Un alt tânăr strigă de pe cealată parte a drumului:

-Flavius ,să nu uiți mâine furcoiu lu' Marin!

Flavius se intoarse și ochii noștri se întâlniră din nou.

Redevenise copilul plăpând care cu mai bine de 20 de ani în urmă își cumpara o minge de ziua lui.

Îi răspunse consăteanului său asigurându-l că nu va uita.

Surâse cu un surâs stingher, ca și cum l-ar fi încercat atunci pentru prima oară.

Nu știu dacă m-a recunoscut dar cu siguranță își amintise de mine. Si ce dar mai minunat poate primi un muritor decât amintirea unui vis împlinit sau fericirea de a ști că a făcut cândva parte din acel vis?
Mirosea a zmerură abia culeasă acel apus de vară pe Bârgaie, și cadența în aer, din depărtări de vremuri, zgomotele unei mingi bătute cu sete de pământ, în ritmul inimii întregului Univers.

.

Memoriile muntelui. Epilog *”

       În pământul cunoașterii semințele sufletului vor încolți, până la urmă.




                                                EPILOG

     Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile , fie ele și temporare, dar am învățat că fără ele e mult mai anevoios să te regăsești.
Cred nu m-am priceput niciodată la cuvintele de încheiere, pentru că nu cred în finaluri absolute .
De undeva ,din străfundurile sufletului meu ,un ecou nedeslușit își geme totuși ursuz tristețea de fiecare dată când mâna se ridică spre a face acel semn menit să pecetluiască încă o călătorie, să încheie încă o ședere.


      Am știut , instinctiv cred, și  mi-am reconfirmat mereu, că după fiecare plecare drumul își reîncepe din nou șerpuirea ,printre alte hățișuri , printre alte labirinturi , îngreunat de nisipurile mișcătoare ale deșerturilor din inimile celor care se grăbesc spre niciunde, spre nicicând, sufocantă și tulbure panoramă a unui hău în care poți aluneca oricând, dar care este până la urmă  antetul uman imprimat oricărui alt început.
Nesiguranța cea mai ucigătoare dintre toate.
     Un drum fără repere , fără hărți , fără sensuri precise, urmarea acelui prim pas circumscris hazardului și coroborat plecării, pentru care tu va trebui să afli reperele ,să desenezi hărțile ,să descifrezi sensurile.
Un ,,scenarist” apoteotic îmi încurcă de fiecare dată  percepția reală despre menirea despărțirilor confundând-o cu ceva, o fantasmagorică epică, în care sfârșitul drumului  se termină mereu pe vârful unui Olimp imaginar, învăluit în nori zdrențuiți de fiecare poticneală, de fiecare trudă, de fiecare alunecare spre neant.
    Există  teama aceea neclară că n-ai învățat încă tot ce trebuia, că n-ai făcut îndeajuns ca regăsirea să fie cât mai devreme posibilă, că n-ai ascultat tot ,că n-ai spus mai nimic din ceea ce vroiai să spui , că imediat ce  te întorci în lumea ta nimic nu îți va mai aparține cu adevărat,că va trebui să redobândești viața abandonată  din alte perspective, necunoscute. 
  Abia în acele momente înțelegi că lecțiile învățate împreună cu ceilalți le aparțin și lor, că nimic nu poate fi reluat ci totul se continuă , inovând sau doar folosind rutina a  ceea ce știai deja.
Înțelegi că lacrimile lor de bucurie sau de tristețe au aceleași culori, răpite dintr-același curcubeu de trăiri ca și al tău., 
Îți repeți involuntar , până la obsesie,că s-a terminat pentru că totul se termină, dar oricât de conștient ești de realitatea aceea sufletul tău va continua să simtă pulsul unui zbucium pentru mult timp,gândurile tale te vor mai ține prizonierul unor rațiuni ilogice pentru mult timp și doar uitarea , pe care o înveți tot mai sârguincios cu fiecare despărțire, va pune capăt cu adevărat stării aceleia.

   Este , până la urmă, una dintre cele mai năucitoare și pragmatice lecții pe care le ai de învățat, să accepți  că tot ce ți-ar putea aparține cu adevărat într-o viață ești doar tu, restul se lasă în urmă, se abandonează unui alt destin , altei destinații, pentru o uzanță paralelă.
  Acea înfiorătoare teamă de singurătate, de rătăcire fără tovărășia celorlalți,  de pierdere a cunoașterii deja dobândite, de nesiguranță, de ape otrăvite în jurul tău , sunt doar pretexte pentru o jelire anticipate a unei posibile autopărăsiri.  
  Te simți abandonat într-un deșert de neîncredere, cerșind câte un dram din ceva-ul altora, fără să-ți folosească  la nimic ci doar pentru a avea efemera senzație că ceva din ce au ei îți aparține. 
    Acea disperare de a cerși un semn , un simbol, o recunoaștere, o identificare a tuturor acțiunilor tale,îți sunt la fel de inutile cum inutilă este o memorie fără uitare.
   Ai șansa să realizezi că n-ai fost părăsit  și singur niciodată, pentru că drumurile care trebuie să-l încrucișeze pe al tău îl vor încrucișa oricum, pentru că nimănui nu-i este destinată solitudinea și nimănui nu-i este hărăzită abandonarea. Singura solitudine sau abandonare provin de la tine și apar atunci când dincolo de lumea ta nu mai vrei să vezi nicio lume. 
 Și totuși ele există și te așteaptă și sunt infinite. 
Așa cum eu știu sigur că lumea acestei cărți va strecura o rază de regăsire prin porțile multor suflete.
   Ceea ce rămâne , când ai înțeles toate acestea , este o pace adâncă și binefăcătoare , o detașare de oglinzile în care ai proiectat mereu fete morgane, o nouă lume nesfârșită și desăvârșită.
  Primul semn că ai devenit  ,,înțelept”( fără să vrei) este râsul teribil pe care-l eliberezi în fața propriei istorii.Un râs cutremurător , zbătând planetele între ele, râsul înțeleptului care a încetat să mai fie un naiv cerșetor de compasiuni.
   Poate n-am devenit încă un astfel de înțelept dar cu siguranță știu că acest ,, la revedere!” adresat vouă, drept încheiere ,nu este o ușă deschisă spre singurătate, ba dimpotrivă. 
   Și poate  nu-mi plac despărțirile  pentru că eu nu cred în eledar mai ales pentru că eu cred că finalurile nu încep neapărat cu o despărțire ci cu renegarea a ceea ce vine la schimb.
 Vă spun, deci, cu seninul cel mai senin pe care cerul unui suflet il poate curpinde: să ne revedem cu bine, în lumea altor povești despre viață. Cât timp nu lăsăm realitatea să le înghită, suntem dispuși să le trăim sublim.
Poate v-au părut triste și melancolice povestirile  pe care vi le-am spus, eu nu le văd așa.Tristețea nu a fost niciodată leit-motivul trăirilor mele, eu am reușit să  văd în ele partea luminoasă și iluminantă, profunzimea învățăturii lor, căldura sufletelor care le-au trăit, finalul fericit în care lecția a fost pe deplin învățată.
Nu există trăinicie acolo unde nu există sacrificiu, nu există învățătură acolo unde nu există ceva de înțeles așa cum nu ar exista speranță fără prezumția de eșec și viață fără conștiița moarții.
Încercați să le vedeți așa, ca pe simple povești de viață, nici triste ,nici fantastice , nici banale, nici vesele...ci doar ca pe simple povești despre noi, oamenii.

Memoriile muntelui. Ultima poveste*”

,,Universul se întinde până acolo unde ajunge mintea omului, după care își vede  de treaba lui.''
Octav Bibere




                                               Ultima   poveste


        Aici se sfârșeste unul dintre drumuri.Primul dintre drumurile care au contat cu adevărat în această viață.L-am parcurs anevoie, l-am parcurs în singurătate, uneori frânt de revolte sufletești inimaginabile, alteori în tăcere.M-am întrebat și eu, cu același marcant refuz  al tinereții de a accepta destinul : de ce eu?; de ce așa? ; de ce?
Mereu și mereu : de ce?
Acum știu ! 
Drumul meu era însăși răspunsul tuturor întrebărilor și ,, de ce-urilor.” Eram eu.

    Acum știu că sunt exact ceea ce trebuie să fiu, că voi mărșălui până la asfințitul acestui răsărit care am fost, cu geamantanul plin de tot ce am învățat, cu sufletul plin de tot ce am simțit , ca să o adaug Jurnalului  Universal al Vieților, în dreptul Vieții Mele și pe aceasta.
Într-un registru imens, la o rubrică necunoscută aș vrea să rămână scris: 
 ,,M-am născut într-o geroasă iarnă de ianuarie, când troienele Bucovinei uneau cerul cu pământul într-un alb absolut. Am călătorit de atunci , am călătorit neobosit până acum,voi călători până la sfârșit, pentru că eu nu știu să las povestea unei vieți neterminată.
Vor fi acolo ,peste timp , cu mine ,sufletele lui Ionuț și a mielului său Călin; merele domnului Ion; cântecul sinistru al Irinucăi; ștergarul de in al dascălului ardelean;mâna de lemn a lui moș Costan;preabunul și înțeleptul părinte Cozma; vocea Dorinei recitând sugrumat ,,Mistrețul cu colți de argint''; lumea mea extraterestră, planeta China ; cana de lapte a moșului; regele meu și calul său negru.Fiecare gând , fiecare zâmbet ,fiecare deziluzie , fiecare bucurie pe care le-am trăit lângă voi, cei care a trebuit să existați pentru ca eu să-mi pot împlini destinul.

Mi se părea absurd și inexplicabil să mă fii născut fără a  cunoaștere senzația de teamă. Am crezut mult timp  că este o boală, așa cum v-am mai spus.
Am parcurs între timp acest drum.Acest drum pe care am învățat de toate: să risc, să mint, să iubesc, să tac, să mă revolt, să sper, să cunosc, să plâng, să mă supun , să mă eliberez, să scriu, să simt,să uit, să iert, să dăruiesc, să plec, să refuz, să cred, să mă îndoiesc , să îndrăznesc.Am învățat tot ceea ce sunt ,niciodată nu am aflat ce trebuia să învăț ca să-mi fie teamă.
Deci nu era o boală, era un dar! 
Unul dintre acele daruri imense pe care nu-l poți face să încapă într-un pachet.
  Sunt toate aceste povești ,pe care vi le-am spus ,adevaratele mele experiențe de viață. Sunt ele istoria mea , așa cum fiecare dintre voi trebuie că are o istorie a sa. Istorie lângă istorie, poveste cu poveste, noi  suntem autorii Legendei Mari despre oameni.Un drum într-un hățiș de drumuri, o aripă într-o imensitate de zboruri, o poveste într-o mare carte a poveștilor, este fiecare dintre noi.

                                                                           

   Mă uit la iarba verde din fața casei mele și știu că va fi verde și mâine.Mă uit la albastrul inimitabil  al cerului  când este senin,culoarea sacră a sufletului meu ,și știu că va avea aceeași culoare și mâine.
Mă uit la semeția piscurilor care narează despre veșnicie și știu că vor fi la fel de mărețe mereu.
Mă uit la păsări, la aripile fâlfâind neobosite în pacea absolută a văzduhului și știu că o vor face mereu , știu că toate acestea nu sunt acolo  doar pentru mine dar că sunt și ale mele, în măsura în care le trăiesc.
Îmi împreunez mâinile și mă rog să pot fi ceva din toate acestea, mă rog să le pot lua cu mine , măcar câte puțin , în toate viitoarele călătorii...
Mă uit mai apoi  la mine și înțeleg cât de neputincioasă sunt în a le cuprinde întregimea .Pot doar reproduce nuanțe din toate, creind o spirală unică de tăiri într-o spirală infinită.
Aceasta este ultima poveste dar nu sfârșitul, ultima poveste pentru că așa s-a încheiat  o călătorie  și tot cu o ultimă poveste a început o alta.


                                                                       *

      Se încheia, brusc , aproape traumatizant ,cea mai  prolifică și intensă perioadă din viața mea. 
Adolescența.
Îmi amintesc acea zi de septembrie ,când clopoțelul nu a mai sunat și pentru mine. Am simțit un gol imens , ca și cum ceea ce îmi mai rămânea de trăit era neantul.
M-am apropiat , venită parcă dintr-un alt timp și dintr-un alt spațiu ,de poarta liceului. Aș fi vrut să mai pot intra o dată. 
  Îmi rulau înaintea ochilor, ca într-un film retro, zâmbete, figuri, îmbrățișări intersectând toate frecvențele eterului. Câte aș fi avut  de povestit, câte răspunsuri aflasem, câte lucruri știam dintr-o dată, câte amintiri aveam să duc cu mine peste timp?! 
Dar locul unde se născuseră toate nu mai era și locul meu.
Ziua când orele de liceu au început fără mine a fost cea mai traumatizantă zi din toată existența mea. Și puteți da importanță acelei stări cu atât mai mult cu cât o spun încă după mulți ani.
Copacii care se aliniau de o parte și  de alta a aleei din fața liceului ,rămași  pe jumatate verzi, își foșneau coroanele pentru a onora bucuria revederii  tinereții...mie ,însă, mi se părea că mă sfidează, încercând să-mi bruieze gândurile.
A fost singura dată când am simțit ,,bătrânețea” încolțindu-mă, era bătrânețea unei ființe de doar optesprezece ani.Dar am știut din acea clipă că există și că va trebui să lupt pentru a o ține cât mai mult timp departe .
Un joc sarcastic între mine și timp, în care am fost pe rând ,și eu și el, cartofori.

   La orele 8,00 curtea se golise deja. În acel atemporal septembrie  doar sufletul meu bântuia rătăcit, obscur, neînțelegând  de ce dintr-o dată totul părea a-și pierde sensul.
Viața  mea ajunsese la o intersecție străină,iar eu trebuia să aleg o  cale, alta de până atunci, și  dintr-o dată nimic nu mi se mai părea sigur sau cunoscut.
Eram în holul liceului, zbătându-mă de corpurile tinere care se agitau frenetic să intre în clase, eu doar întârziam fără rost , pierdută într-un trecut pe care nu vroiam să-l abandonez încă. De fapt cred că nu l-am abandonat niciodată.
  Întârziasem prea mult să contemplu ceva la care trebuia să renunț și pe care mă încăpățânam să-l păstrez , astfel că ușile pe unde era permis accesul elevilor se închiseră .
Mă treziră la realitate liniștea coridoarelor și cheia răsucindu-se în ușa grea metalică.
Nu mai exista decât ieșirea din față, cea permisă profesorilor. Eu încă șovăiam să mă apropii de ea.

    Portăreasa mă cunoștea. Făcusem naveta tot timpul liceului și eram unul dintre elevii care ajungeau mereu mult mai devreme. Uneori povesteam vrute și nevrute până se deschideau sălile de clasă.
 Acum mă privea într-un mod ciudat, cu o lucire străină în ochi.
Nu mă mai recunoaște, gândii eu. 

-Bună ziua! Îmi pare rău , am rămas închisă.
Fără să-mi răspundă la salut, mă întrebă:
- Dar, tu ce faci aici?...Tu nu mai ești la noi.
-Nu, nu! adăugai cât mai convingător în timp ce îmi scotoceam mintea după o  poveste cât mai plauzibilă.
- Ai frați mai mici?
-Nu. Am condus o verișoară.
-În ce clasă?
-Într-a noua.
-Cum se numește?
Am inventat cel mai banal și incredibil nume care putea fi inventat.
-Mă rog. Dar ști că nu ai voie în școală dacă nu te înregistrezi la poartă?
-Da, știu! 
M-a lăsat să plec fără alte lămuriri. Mă simțeam rănită de acea ființă suspicioasă, devenită dintr-o dată indiferentă și arogantă. 
Înțelegeam ,în sfârșit ,că locul meu nu mai era acolo.
Lumea aceea omogenă pe care învățasem s-o cunosc, determinată, precisă , nu mai făcea parte din spațiul meu.
Cum putea să-mi fie luat atât de devreme dreptul de a simți tăcerea acelor pereți, vocile amestecate din timpul pauzelor, ordinea alfabetică a catalogului ?
Cum era posibil ca numai în două sau trei luni  eu să nu mai contez în viața acelei lumi, să devin doar un nume înregistrat undeva?
Lăsasem acolo cea mai frumoasă parte a vieții. Ce avea să se întâmple cu ea?
De fapt , nimic.
Aceasta era doar o altă lecție. Aflam că ceea ce dăruiești într-o zi nu îți va mai aparține. Era cât se poate de just.
Aflam că nu poți călători folosind timpul altora, nu poți călători împotriva timpului tău, că este el , timpul, cel care decide ordinea trecerii ficecăruia dintre noi prin el...că Universul își vede de treaba lui cu sau fără noi.

    Sunt mulți ani de atunci. Adeseori visam  despre liceu, în lumea onirică recuperam câte ceva din viața de liceean, modificam finaluri, reparam greșeli, ca și cum asta m-ar fi ajutat să recreiez o lume paralelă , care să-i urmeze celeilalte.
Mă însoțea în acele visuri , mereu , prietena și colega mea de bancă ,Daniela.Măcar atât aveam dreptul să păstrez  din acel timp.
Despre neputința de a abandona aș putea să vă vorbesc la nesfârșit. Mă va poseda, probabil, până la sfârșitul călătoriei mele, prin acest timp.
În marele Registru al Universului , despre mine aș vrea să râmână scris doar atât:
  ,,M-am născut într-o geroasă zi de ianuarie ,când troienile Bucovinei uneau cerul cu pământul într-un alb absolut. Albul drumului meu de la pământ înspre stele.''
Restul sunt detalii.”