Timpul încearcă să ne fie sfetnic tuturor, prea ades însă îi ignorăm înțelepciunea,pentru ca mai apoi să răvășim cu mâinele goale și sufletul zgâriat de încercări în cenușa sa ,în speranța regăsirii unei fărâme de răspuns la întrebarea: de ce toate acestea mi-au fost date mie?
6
În copilărie nimic nu are dimensiune și nu aparține unui spațiu perfect delimitat .Începe, încet ,încet ,să capete o valoare dimensională spre adolescență, una filozofică la maturitate și se termină exact așa cum a început , fără dimensiuni , la bătrânețe.
Pare absurdă acea încrâncenare umană de a depăși mereu nivelul etății intelectuale în timp ce există o dorință la fel de aprigă de a nu depăși o anumită etate fizică.
Aștepți cu nerăbdare să devii cel mare,să dobândești în sfârșit importanța care consideri tu că ți se cuvine în ochii celorlalți, să le știi pe toate cele nepermise ție spre cunoaștere până atunci, să posezi și să controlezi toate misterele acelei ideale împliniri de a fi adult.Ceea ce ți se repetă și care oricum nu poți încă înțelege în primii ani de viață, este că pentru a fi om mare trebuie să mergi la școală.
Discutabilă teorie!
Tu crești oricum . Mie mi se pare absolut nevolnic să arunci povara ta, ca societate, pe umerii școlii.
Școala te învață cum să pășești demn în lumea în care trebuie să trăiești, în societatea pe care trebuie s-o onorezi și accepți, să fii om trebuie să te învețe ea, societatea ,dându-ți exemple și nu reproșând școlii eșecurile tale umane.Dar asta este o altă poveste.
Să vă spun cum era prima mea școală, asta pentru că eu mi-am legat inseparabil viața de ea.
Nu era nici veche nici foarte nouă. Săli de clasă mari ,luminoase , cu perdele grele din catifea albastră atârnând oarecum nefiresc până pe dușumelele parchetate, contrastând izbitor cu mobilierul din melaminat, pe care un dulgher neîndemânatic îl reconstruia în fiecare an înfingând inutil zeci de cuie în panourile diforme a căror rezistență devenea de la an la an tot mai redusă.
Păreau mai degrabă sălile unui muzeu, care în așteptarea exponatelor rare, găzduiau întâmplător acele hoarde gălăgioase și mereu puse pe șotii ,care ridicau nori de praf pe culoarele prea înguste, în fiecare recreație, dând o patină particulară faldurilor greoaie ale draperiilor.
Cu mâinile mai mereu zdrobite , cu unghiile neregulate, cu fața suptă a cărei formă părea întreruptă doar de conturul a doi ochi albaștri ,postați parcă la întâmplare pe chipul meu mai degrabă astenic și care în acest context păreau enormi și disproporționați...asta eram eu și așa începea cel mai fascinant drum pe care l-am urmat vreodată.
Acolo , în acel templu anonim, îmi începeam eu marea călătorie cu nenumăratele ei
aventuri , cu bucurii și dezamăgiri, cu temeri și reușite , între atâtea sentimente contradictorii și inedite , exact acolo ,se scurgea viața mea de școlar.
Pentru mine școala a fost mereu un refugiu.
Nu știu dacă am iubit-o , deși astăzi aș fi tentată să spun că da, nu știu nici dacă am iubit-o mai mult decât alții,dar știu sigur ca am considerat-o întotdeauna sanctuarul meu , locul unde simțeam nevoia să mă ofer ca pe un altar păgân, ca să primesc în schimb și să regăsesc mereu siguranța ori rațiunea de a călători spre orizonturile neștiute ale vieții mele.
Posibil că mai mult inconștient eu chiar am iubit școala,probabil de aceea am legat-o de mine pe veci ,păstrând câte-o amintire ,cel puțin, cu fiecare dintre învățătorii sau profesorii pe care i-am avut.
Există un portret al fiecăruia dintre ei ,arhivat cu grijă ,în subconștientul meu.Au rămas imortalizați în sufletul meu, ca într-o fotografie de epocă ,căreia trecerea timpului îi dă tot mai mare valoare.
*
,,A-na.Ana. A-re .Are ...Me-re .Mere...”
Eu sunt convinsă că fiecare pagină a vieții mele a început cu un abecedar.Poate cea mai sfântă dintre operele menite să sădească semințele cunoașterii în fiecare dintre noi.
Dacă închid ochii și mă întorc în timp, îmi mai simt și astăzi coatele tocite și îngroșate de sforțarea în a ține mâinile cât mai precis deasupra filelor de caiet sau aș putea reconstrui fiecare șir de liniuțe și bastonașe , primele ,,o”-uri caraghioas de diforme, primul ,,a” care semăna mai mult a cheie muzicală pe un portativ de vise îndrăznețe.
Spiritul meu rebel mereu în căutarea neprevăzutului, neastâmpărul permanent, energia debordantă cu care îi terorizam pe toți cei din jur dar mai ales pe ai mei ,toate aceste ,,Eu” dispăreau ca prin farmec la contactul cu școala.Descopeream involuntar o parte din mine care mă intriga și provoca în același timp.
Se petrecea o metamorfoză incredibilă.Trăiam un fel de emoție nefirească ,greu de definit.
Cert este că pentru mine era locul cel mai măreț și impresionant din Univers.
Din copilul căruia îi putea urma potopul ,deveneam pur și simplu ființa cea mai disciplinată și docilă de pe pământ.
Picioarele atât de sigure și greu încercate în nenumăratele înfruntări ori escaladari de garduri, copaci , stânci ,pâruri,deveneau șovăielnice și temătoare când intram în sala de clasă.
Se întâmpla ceva ciudat cu mine , ceva ce eu dintr-o dată nu mai reușeam să controlez și nici măcar să definesc.
Trebuia să descopăr ce, trebuia să aflu neapărat ce vrăjitorie atât de puternică domina acel spațiu misterios.
Pentru că ,nu-i așa, în adâncurile ființei mele încă zăcea curiozitatea aceea imensă,dorința aceea veșnic trează de a ști totul.
Uneori abia așteptam să vină următoarea pauză pentru a mă elibera de acea forță care mă supunea unei stări de inerție inexplicabilă.
Primele zile de școală mă găseau așadar confuză, aproape speriată, tăcută și de-a dreptul pierdută într-o lume atât de diferită de cea pe care o cunoșteam în afara acelor ziduri.
Era totul răsturnat , codificat și tainic și nici măcar nu aș fi știut de unde să încep descifrarea.
Foarte curând însă prima idee avea să mă lumineze.Exista un singur mod să descopăr de unde provenea puterea misterioasă a acelei clădiri în care odată intrată viața mi se ordona cu o precizie aproape cazonă , răvășindu-mi toate gândurile .
O oarecare idee despre locul de unde ar fi putut proveni acea forță misterioasă începusem să-mi fac. Era o cameră cu o ușă masivă de lemn care contrasta cu toate celelalte. Chiar dacă nu știam încă să citesc bănuiam ca acele litere de un albastru intens prinse deasupra ei erau cheia tuturor nelămuririlor mele. Codicele secret.
Într-una din zile m-am furișat singură din holul școlii și m-am ascuns sub scările din lemn în care se imprimase un miros aspru ,îmbibat ani și ani în fibrele stacojii și care aducea a mâlcezeala noroaielor purtate pe tălpile de cauciuc. Era un loc strâmt și dezordonat unde femeia de servici îți ținea cele trebuincioase pentru curățenie. Așteptarea fu grea și sufocantă transformându-mi bătăile inimii în clopote asurzitoare care mie mi se părea ca dominau gălăgioasele hoardele de copii ce se îmbrânceau ori alergau haotic pe coridor , fericiți nevoie mare că puteau pleca acasă.Fiecare secundă părea o eternitate .
Era un sacrificiu enorm ținând cont că sunt claustrofobică și că pentru nimic în lume nu aș fi intrat intr-un spațiu atât de redus și mirosind straniu, de bună voie.Pentru o cauză atât de mare,însă, n-aș fi precupețit niciun sacrificiu. Nici atunci nici mai tarziu.
Într-un târziu se așternu liniștea precum o pulbere invizibilă peste o clipă a istoriei.
Auzii cheia întorcându-se greoi în ușa enormă din lemn de brad de la intrare,vopsită în verde. Așadar acel Univers devenea în cele din urmă liber și abia pregătit pentru explorare.
Coridorul atât de neîncăpător în recreații îmi părea acum un sanctuar imens.
În fața mea se înșirau ușile înalte pe care erau scrise niște semne ciudate.
De unde trebuia oare să încep?!
Nu-mi amintesc exact de unde am început ,dar îmi amintesc că la un moment dat inima îmi bătea cu o viteza fantastică, genunchii începuseră un dans incert și fără ritm iar mâinile îmi atârnau moi pe lângă corp,neputincioase să facă cel mai mic gest.
Eram în fața Cancelariei.
Gândurile se estompaseră dispărând în meandrele unor lumi incontrolabile iar puținele care se încumetau să îmi treacă prin minte erau ambigue încurcându-se unul pe altul.
Eu care înfruntasem vicisitudinile atâtor aventuri ,care găsisem mereu soluțiile cele mai revoluționare să mă scot din orice dizgrație ,care călcam pe morminte dacă tărâmul isprăvilor mele trecea peste ele ,eu pentru care nu ar fi fost imposibil să mă cațăr pe vreun nor ca să văd îngerii mai bine ,acum stăteam încremenită în fața ușii care ascundea toate răspunsurile de care aveam atâta nevoie .
Îmi dau seama acum că nu aș fi simțit nici frigul nici căldura , nici timpul și cu siguranță nicio altă ființă care s-ar fi apropiat.
Și la un moment precis nu îmi mai auzeam nici măcar respirația.Era ceea ce se poate numi o liniște asurzitoare în jurul meu.
Nu eram însă ființa care să se întoarcă din drum. Nici atunci ,nici altădată mai târziu. Așa că în cele din urmă am găsit curajul să apăs clanța acelei ușii cu o inscripție ciudată deasupra.
În prima încăpere o masă lungă, vopsită într-o nuanță ternă de maron, cu cataloagele înșirate într-o ordine precisă ,perfect alineate, clopoțelul din alama pe mijloc și din loc în loc câte-o scrumieră care mai păstra mirosul fumului de țigară. .
În singurătatea aceea imensă de-a dreptul ,înspăimântătoare gândurile de vălmășiseră total.
Cancelaria părea un altar .
Dintr-o dată descopeream lumea fantastică pe care de atâtea ori o proiectasem în imaginația mea și descopeream în același timp un fel de pustiu lipsit de viață ,de eroi , de mister.
Deci, până la urmă, școala nu era altceva decât o altă fabuloasă poveste ascunsă între pereții unui fel de mormânt faraonic, ținându-și comorile închise în acele condici greoaie învelite în culoarea celui mai de nepătruns mister: albastrul.
Din acel moment am asociat pentru tot restul vieții albastrul a tot ce părea misterios.
Probabil ca m-aș fi abandonat fără reținere acelei lumi abia aflate, aș fi explorat ca un oracol atotștiutor fiecare colțișor al încăperii ,dacă nu m-ar fi trezit la realitate vocea fratelui meu care mă striga cu disperare rotindu-se în jurul școlii.
Era un fel de cercetaș însărcinat din când în când cu misiunea de a mă recupera.Știa exact unde să mă caute și mă găsea întotdeauna.Uneori îl suspectam de puteri paranormale.
Abandonai în mare graba Cancelaria.Cum ieșirea pe ușă nu mai intra în discuție îmi mai rămase doar posibilitatea să sar pe unul dintre geamurile de la parter.
Ancorată de ghiozdanul care contribuia substanțial la modificarea masei mele corporale , sării cu o sprinteneală uluitoare una dintre ferestre.
Căzu mai întâi ghiozdanul , mult mai greu decât mine, pe care fratele meu îl înșfăcă și o rupse la fugă fără să mă aștepte.
Nici nu era nevoie ,pentru că scăpată de povară ,din câțiva pași l-am depășit și continuam să alergăm un fel de cursă a disperării fără să știm de ce sau dacă era necesară.
A doua zi a trebuit să fac față zvonurilor despre o efracțiune în incinta școlii.
Ferestra și ușa de la cancelarie au rămas deschise .
Aș fi vrut să am curajul și puterea să pot măcar inventa o poveste,care să-mi justifice fapta și să opresc astfel imensele fabulații care luau naștere în jurul meu tot mai deformate cu fiecare ora care trecea.
Mie îmi părea o nedreaptă deposedare de o faptă care-mi aparținea și care în mod mișelesc îmi era furată de fantezia celorlalți.
Dar îmi lipsea curajul ,îl consumasem tot vrând să deschid acea ușă care ducea spre universul tuturor tainelor.
Am învățat atunci că lașitatea și curajul merg mână în mână și se hrănesc în același ritm cu bătăile inimii tale. Am aflat că este mult mai ușor să înveți curajul de unul singur și că teama de ați fi sau nu acceptate faptele ,de ați fi sau nu înțelese exact în forma în care tu le-ai gândit, în modul în care tu le-ai dat viață, îți vor transforma curajul într-un jalnic act de lașitate, lăsând în locul îndrăznelii o puternică nesiguranță, nimicitoare.
Poate a fost și acesta unul dintre factorii care m-au împins mereu spre un fel de solitudine premeditată.Poate nu!
Câteva zile bune poveștile au continuat să curgă, apoi s-au stins ca și cum nici nu ar fi existat vreodată. Acea străpungere a frontului unde toți ne înrolasem temători și de unde doar unii aveam să ieșim curajoși la final ,părea la lumina acelui timp un eșec, acum știu că a fost prima mea mare victorie.
Mulți ani mai târziu când am intrat într-o Cancelarie și am putut deschide în fața tuturor un catalog amintirea acelei întâmplări m-a izbit ca un abur cald făcându-mi tâmplele să zvâcnească ca și cum s-ar fi luptat între ele. Abia atunci templul acela părea a-și fi închis porțile capturând înăuntrul lui toate amintirile despre școala mea, atât de vii cândva în ochii și sufletul unui copil .Totul lua forma unei clepsidre opace în care amintirile își scurg la nesfârșit secundele, fără să mai poată fi văzute.
