Se spune că de la geniu la nebunie este un singur pas. Eu nu am înțeles niciodată dacă este: un pas de geniu către nebunie sau un pas de nebun către genialitate!?
6
Nu mi-am dorit niciodată să fiu genială și nu mi-am dorit niciodată să fiu diferită de ceilalți.Nu mi-am dorit vreodată să tronez peste ceilalți de pe un piedestal . M-am născut să aparțin acestei lumi mici, să împart respirațiile cu tot ce este viu pe această planetă.Eu am fost convinsă , și încă nu pot explica de ce, că viața pe care o trăiesc acum este continuitatea a ceva ce am trăit deja. Eu percep un fel de curgere a acestui timp venit dintr-un timp mai vechi.
Suntem energie unică într-o formă comună.
Astfel de convingeri , pe care nu întotdeauna reușeam să le susțin adecvat în fața celorlalți,
aveau sa-mi procure multe contestații de-a lungul anilor. Toate vizau inteligența mea.
M-am găsit adesea într-un fel de vortex al îndoielilor , unde m-am îndoit de tot, m-am îndoit de mine, m-am îndoit de ceilalți și în care îndoiala cea mai mare era aceea în care mă chinuiam să-mi răspund la întrebarea dacă era bine să fiu ca mine sau era mai bine să încerc să mă asemăn celorlați, aderând la o normalitate comună, pe care o găseam superficială și instabilă dar care părea acceptată imediat de oricine.
M-am zbătut , feroce uneori, de toate utopiile, de doctrine și dogmatizații lor, de uniformități absurde, de libertăți interzise. Și toată această zbatere de zidurile lumii în care trăiam, doar pentru a reuși să mă asemăn celorlalți.
Răspunsul pe care aș putea să-l dau astăzi este plin de echivocuri, de dualități ilogice.
Dacă am reușit sau nu!?
Hm! Mai degrabă, nu.
Simt nevoia unei mărturisiri . Nici asta nu știu de ce. Mărturisirea mea este aceea că eu nu mi-am dorit niciodată să schimb lumea.Mie îmi place lumea așa cum este pentru că este și lumea mea. Poate uneori mi-ar plăcea să o deschid mai mult spre iubire si toleranță, să o văd mai responsabilă , cu mai mult respect pentru toate celelalte forme de viață , punând un preț mai mare vieții. Mi-ar plăcea uneori să știu că a învățat ca și mine că valorează mult mai mult o mână săracă mângâind un creștet decât o mână bogată aruncând un rest din luxul care nu-i mai servește.
Îmi doresc să vadă. Să vadă ceea ce îi face rău și să nu-l mai repete, să vadă cât risipește inutil din timpul său. Dar mai presus de toate să înceteze să se mintă că stăpânește ceva. Apoi îmi dau seama cât de greu le-am învățat eu și înțeleg că și ea își are lecțiile de învățat într-un ritm propiu. Știu că este așa și mi-o reconfirm : cu fiecare copil sacrificat ,cu fiecare animal maltratat, cu fiecare ființă devenită experimentul social al celor însetați de putere, cu fiecare gură arsă de lipsa unui dram de apă, cu fiecare minciună politică menită să supună la obscuritate și pierderea identitătți milioane de alți oameni,cu fiecare univers creativ desființat de mediocrități restrictive, cu fiecare bătrân aruncat în uitarea și mizeria nepăsării noastre.
Chiar și așa , rămâne lumea mea și azi știu, mai mult ca oricând ,că este exact lumea care trebuie să fie, pentru ca eu să pot învăța să fiu exact ceea ce tebuie .
*
Aici , în acest context, se naște cea mai ciudată dintre istoriile cu și despre mine.
Când eram foarte mică, înainte de a ști să scriu și să citesc,înainte de a afla că istoria este o stiință și că istorie suntem toți, aveam un vis recurent , aproape obsesiv.
Un mare rege ,îmbrăcat ciudat, se apropia de mine și îmi dăruia un cal negru cu o stea albă în frunte ,povestindu-mi de fieare dată aceeași poveste, despre cum acel cal a unit pământurile. De aceea în copilărie eram convinsă că există mai multe Pământuri.
Odată terminată povestea, părul i se transforma în nisip și el dispărea lăsându-mi calul.Îl țineam de căpăstru și o înspăimântare terifică mă cuprindea. Mă temeam că animalul ar începe să fugă iar eu nu aș reuși să-l țin. Calul nu încerca niciodată să scape și visul meu se termina acolo, pe un câmp imens, între pasteluri fantastice.
Povesteam acel vis tuturor.
Bineințeles toți erau convinși că este o invenție.
Când am mai crescut am încercat să-l interpretez cumva. De fiecare dată găseam alte sensuri: asociam, de exemplu, steaua din frunte cu unul dintre numele mele,regele îmi amintea de unul dintre bravii mei oșteni ,îmbrăcați în fâșii de cearșaf și ținând alături lance din crengi noduroase , pe care îi cream din parii gardurilor.
Neîncrederea celorlalți în veridicitatea poveștii mele , nepăsarea cu care tratau o așa epocală simbioză între oniric și ralitate mă făceau să disprețuiesc acea limitată putere a lor de a păși cu mine în lumile unde existau și alte pământuri, așa că la un moment dat am încetat să mai povestesc despre visul meu și extrem de rar , de atunci, am mai povestit cuiva vreun vis al meu.
Apoi regele a încetat să mai apară.Simțeam o ușurare dar și un regret.
Și astăzi mă mai întreb dacă nu cumva l-am alungat eu pentru singura vină de a nu fi fost acceptat de ceilalți.
Era 3 martie 1977. Mama mea era într-un spital din Timișoara. Suferise o intervenție chirurgicală dificilă. În momentele acelea de ansie totală un vis avea să-mi tulbure și mai mult liniștea.
Regele meu se întorsese, îmi intinse calul și spuse: dacă pământul se transformă în nisip urcă-te pe cal și fugi.
M-am trezit speriată ,convinsă că ceva rău i se întâmplase mamei mele. Mi-a fost teamă să mai adorm, ca și cum somnul meu putea declanșa cine știe ce dezastru.
Ea nu pățise nimic.
Pământul însă, devenise ,,nisip'', cutremurul zguduise România.
Atunci am avut pentru prima oară conștiința extrasenzorialului.
Cum au trecut pentru mine anii, în timp ce eu ascundeam acele revelații ,fără să pot ,fără să știu și fără să înțeleg dacă era un dar sau un semn de ,,nemormalitate”,vă las să vă imaginați singuri.
Mult mai târziu aveam să găsesc un deznodământ acelei ciudățenii( de fapt una dintre multe altele) pe care o trăisem în copilărie.Eram în liceu, în clasa a noua cred, când la o lecție de istorie am vazut o poză cu Alexandru cel Mare. Am trăit câteva secunde între două lumi.Între colaps și realitate, m-am ridicat brusc din bancă și am rămas înțepenită în picioare cu degetul fixat pe poză , fără un cuvânt. Semăna leit cu ,,regele meu”. Deci existase!
Nici astăzi nu știu de unde am avut puterea să zâmbesc când profesorul nostru a început să mă scuture serios, crezând că îmi este rău.
Am zâmbit. Eram senină și calmă. Mii de întrebări îmi bombardau creierul și eu aș fi vrut să le pot pune pe toate cuiva. O liniște paradoxală în care propia-mi voce repeta obsesiv: nu sunt nebună! Există!
Eu mi-am urmat instinctiv regele.
Biografia lui Alexandru am citit-o mult mai tarziu și nu mi se părea nimic nou sau necunoscut în ceea ce citeam.
Poate pentru că idealurile mele semănau cu ale lui, poate pentru temperamentul năvalnic, pentru extremul simț de justiție, sau doar pentru păcatul de a ne fi născut războinici.
El a avut marele noroc să-l aibă pe Aristotel. Eu nici măcar n-am reușit să inventez unul.
*
Vă spusesem deja că uneori lecțiile noastre deveneau o provocare la a ne autodescoperi prin prisma gândirii libere și nu puține erau riscurile pe care le presupunea o astfel de metodă avangardist-subminatoare pentru acel regim politic totalitar, care anula de decenii conceptul de individ în favoarea conceptului de turmă, ușor de controlat și manipulat.
Veni și rândul meu să îmi scriu autobiografia ,imaginându-mi că aș fi un personaj celebru.
Am comis o blasfemie de neiertat!
Dați-mi voie să râd !
L-am strecurat pe Alexandru Macedon printre faimoșii și popularii Peter Gabriel, George Michael, Banică Jr. iar pe ici pe colo trebuia să concurez cu George Sande, Arthur Conan Doyle, etc, etc. etc.
Lucrarea mea începea cu un citat ,pe care sincer nu-mi amintesc de unde îl luasem:
Potrivit tradiției, Alexandru a fost prieten și cu filosoful Diogene din Sinope, cinicul. Vizitat de către Alexandru în „vila-butoi” unde locuia și întrebat: „Eu, Alexandru, împărat al lumii, ce pot să-ți dau?”, a dat un răspuns memorabil: „Nu poți tu să-mi dai ceea ce îmi iei: dă-te la o parte din lumina soarelui!” Plin de admirație, eroul ar fi zis: „Dacă n-aș fi fost Alexandru, adică un tânăr condamnat să cucerească lumea, aș fi vrut să fiu Diogene, un om liber”.
Redeveneam ciudata care rupea mereu schemele. De data aceasta puțin îmi păsa de ce vor spune ceilalți. Și recunosc că din acel moment tot mai puțin.
Câteva fragmente din visele mele le strecurasem discret și timid în lucarea aceea.
--Ai talent! Unul deosebit. Ar fi bine să începi cu studiul foarte serios al limbii române. Facultatea de litere ar fi o obțiune bună pentru tine,spuse profesoara mea.
--Mie mi-a plăcut foarte mult faza cu....veni un alt comentariu.
-- Păi și Alexandru era ciudat, așa ca tine... conclusese altcineva.
Nu-i așa?! gândii eu amuzată.
-- Ce ciudat...să alegi biografia unuia mort acum 2000 de ani.
Ca să vezi! Alexandru era mort! Eu de ce credeam altceva ,oare?
Pentru prima oară mă amuza tot ce aveau alții de spus referitor la ceea ce gândeam eu.
Aveți cuvântul meu că mă amuz și acum.
Simțeam o ușurare inexplicabilă ca atunci când te eliberezi de relicvele unui secret teribil.
Uneori regele meu mai vine să-mi dea câte un semn. Dar lumea s-a restrâns puternic in jurul nostru.Am rămas foarte puțini cei care mai visam la o singură lume.Ar mai fi Isus și câțiva alți ,,nebuni'' care mai cred că lumea ideală este acea lume mare în care fiecare poate să rămână ceea ce este menit să fie fără să fie nevoit să se justifice pentru asta în fața ei.
*
Odată, calul meu negru păștea liniștit.Din frunte însă îi lipsea steaua. Se vedea un gol profund ,ca un tunel cu umbre.
A doua zi aveam să regăsesc steaua strălucind pe cer.Tatăl meu murea într-un spital de boli cardio-vasculare.
În vis,am îngenunchiat și eu și am plâns în tăcere udând nisipurile sacre ale zeului Amon.Era tot ce puteam face.
În viața reală încerc să-mi protejez visele ca la rândul lor ele să mă poată proteja.
