Memoriile timpului.Adolescenta VII *”

    Am trăit o mare parte din tinerețe sub un fel de presiune continuă a gândirii. Cum spunea Cioran, îi datorez durerii și încrâncenării ,cele mai multe dintre eliberări. 

                                7

      Probabil că m-am pus de foarte multe ori în pericol, fără măcar să bănuiesc.
Probabil că  inconștiența  mea de a înfrunta pericolele fără a lua în calcul riscurile, i-a terorizat adesea pe ceilalți.
   V-ați întrebat vreodată de ce lumea pare a nu fi niciodată așa cum o vrem noi?
Probabil pentru că între cea pe care o creiază mintea noastră și cea pe care o trăim cu sufletul există disconcordanțe inalienabile.Nu lumea este făcută greșit ci felul nostru ,egoist și subiectiv, de a o percepe.

     Am plănuit multe ,,nebunii” de-a lungul anilor. Cel mai frecvent arhitectam evadări din cotidian, pentru mine fiind lumea cea mai impersonală ,care mă dezechilibra cel mai ușor, din cauza  prejudecățile ei.
N-am suferit niciodată din cauza aluziilor la sănătatea mea mintală, dar am suferit cumplit atunci când nu m-am putut elibera din strânsoarea psihologică a taraților care aveau pretenția de a fi considerați întelepți doar pentru că trăiseră mai mult decât alții.
    Îmi doream adesea să  mă pot îndepărta pentru perioade mai lungi de ,,civilizație” , să mă pun pe mine însămi la încercarea de a trăi departe de lumea blazată și monotonă care îmi forfotea , fără vreun rost anume, zi de zi , în jur.
    M-a atras de copil ,și mai păstrez încă acel farmec , starea de sălbăticie. În mintea mea voi asocia mereu sălbăticia unicei stări veritabile de libertate. Restul e conviețuire.
 Și uite așa prindea viață o alta dintre aventurile mele hazardate.

 Astăzi mi se pare cel puțin curiosă ușurința cu care găseam aliați și complici pentru toate nebuniile pe care le-am pus în practică. 

De data aceasta  proiectasem o evadare pură și efectivă. Alesesem pentru campare un vârf de munte la vreo 30 de kilometri de casă.

Sigura parte ușoară avea să fie drumul.
O dată ajunși în vârful muntelui începură și problemele. Descopeream că între curaj și inconștiență nu există absolut nici un pas intermediar  ,ci doar puterea de a reacționa cu răceală oricărei provocări. În general învățam toate acestea prea târziu, când deja trebuia să acționez pentru a nu eșua în noua încercare.

Vântul sufla a urgie. Corturile se pliau în toate formele geometrice posibile.

În cele din urmă, între o disperare și un hei-rup, am reușit să stabilizăm  locuințele improvizate, iar după alte încercări titanice reușirăm să aprindem și un foc,  departe de vegetație dar și de corturi.

Pe niște bețe cioplite în grabă, înfipsesem câteva bucăți de slănină , câțiva cârnați uscați  și în timp ce le perpeleam pe jar ascultam liniștea sacră a muntelui .
Un fâlfâit de aripi, un croncănit de corb, un troznet de creangă , un clipocit îndepărtat de izvor , deveneau notele unei armonii fără egal. Doar vântul șuirea sumbru, rupând uneori cadența timpului încântat de munte.

Prima noapte trecu în grabă.Poveștile curseseră până spre dimineață.Acolo, în inima muntelui fiecare se simțea liber să inventeze una.

Înainte  ca oboseala să mă răpună definitv  mă încercă un ciudat sentiment de neliniște. Parcă mă  înțepa, dintr-o dată, toată acea pace a naturii.

 Era un fel de percepție atemporală a ceva ce trebuia să se întâmple, care nu mă speria ci doar mă forța la o stare de veghe intensă. Adormii cu acel sentiment de zbatere între pereții obscuri ai unei neliniști profunde și contrastante, până la înfruntare, cu liniștea de afară.

      Zorii pârguiau crestele pleșuve din vecinătate. Exista o solemnitate în tot ce ne înconjura. Totul parea să respecte un ritual divin pe care doar natura știa cum să-l urmeze.

Printre planurile noastre intra  și culesul de ciuperci . Abundau în acea perioadă a anului, în toate culorile și  mărimile.  Culesesem  tot ce se putea mânca: ciuperci, zmeură, frunze de macriș, flori de câmp, afine. 
Era  mai degrabă un fel de  instinct  decât efectul unei necesități.
Nu știu cât am rătăcit printre copaci, tot strigându-ne unul pe altul, făcând câte o glumă , sau chiuind de bucurie când dădeam peste o poiană cu ciuperci. Oricum câteva ore bune. Acolo timpul are o cu totul altă valoare.

    ,,Acasă'' ne aștepta o surpriză. Cineva intrase în corturi și  răvașise toate lucrurile. Unele dintre ele se rostogoliseră pe costă, zâcând  atârnate în firele aspre de iarbă sau prin crengile arbuștilor.
Nu putea fi vorba de un animal. Animalele nu deschid bagajele trăgând de fermoare.
Fugisem de lume și lumea se răzbuna lovindu-ne pe la spate.

 Dar cine și de ce să fii făcut așa ceva? 

     Pe una dintre culmile aflate destul de  departare de noi ,se vedea o stână. Parea însă imposibil ca cineva de acolo să fii ajuns, într-un timp atât de scurt, până la corturile noastre. 

Un  alt fel de tăcere ne domina acum , un fel de complicitate colectivă  la un gând sumbru. Nu lipsea nimic,doar liniștea și entuziasmul  dispăruseră. 
Am readunat lucrurile și le-am pus la locul lor.
Hotărârăm  ca în acea  seară să dormim toți în același cort. Băieții se așezară pe marginea sacilor de dormit, iar noi fetele la mijloc.

Am simțit atunci cea mai sfântă și caldă dintre îmbrățișări. Era singurul semn de confort și siguranță posibile în acele momente când, dintr-un profund sentiment de vinovăție , eram agitată și îngrozitor de preocupată.
A fost una dintre prea puținele dăți din viață ,când m-am simțit protejată cu adevărat și în care n-am respins acel sentiment de a recunoaște că aveam nevoie de asta.
                                                                .

-Ai mâinile reci.Ți-e frig?

-Nu, am răspuns eu. Așa sunt mâinile mele, tot timpul reci.

-Si am impresia că tremuri.Ți-e frică?

-Nu.Acum nu. Dar il urăsc pe cel care a făcut asta.

-Nu cred .Tu nu urăști pe nimeni.

-De data asta da!
Cuvintele au răsunat apăsat, aproape răstit ca și cum trebuiau să dea greutatea justă sentimentului de ură. De fapt chiar nu-l uram pe făptaș ci starea de teamă pe care ar fi putut să mi-o provoace.

-Nu-i nimic. A trecut.

-Imi pare rău.Eu v-am atras în nebunia asta.

- Fii serioasă! Abia așteptam toți să apară ,,nebunul” care să ne scoată din cotidian.

Aș fi vrut să zâmbesc.Dar era ceva nelămurit ceea simțeam dintr-o dată. Nu eram în stare să definesc ceea ce pusese stăpânire pe mine și am ales ,atunci ca mai mereu în viață, să-mi fiu scut mie însămi față de tot ce simțeam cu o intensitate pe care nu o puteam controla.
Cel mai des în viață m-am temut că aș putea simți greșit.
.

-Ce tot sușotiți acolo? întrebă unul dintre băieți.

-Spunem poezii! 

-Mai bine spuneți rugăciuni!

-Mai bine taci că sufli aer rece! glumii eu.

-Apropie-te de mine și nu-ți fie teamă!.

Aș fi vrut să știu cum.Aș fi vrut să mă fac una cu celălat.Să aflu cum este să te simți apărat și să nu-ți mai pese de nimc altceva.
Atunci și de alte multe ori mai târziu.
Dar eu nu știam. A fost lecția pe care am învățat-o cel mai greu și mult prea târziu.

M-am întors cu spatele găsind scuza cea mai penibilă:

-Nu pot să dorm pe dreapta.

-E în regulă. Stai cum ți se pare comod.

Of!
De ce renunța așa ușor?. 
De ce trebuia să inving mereu eu? 

Ne-am urat unul altuia noapte bună ți ne-am făcut una cu liniștea nopții.

                                                                          *

Alți zori.
Sau poate aceeași ,doar ochii care ii vedeau erau alții.

Băieții se dezbracară până la brâu și turnându-și unul altuia apă dintr-o damigeană începuseră să se spele tresărind sau susultând din cauza apei reci.Stropii cristalini biciuiau trupurile acelea serafice.

Ochii îmi alunecau fără să-i pot controla spre corpul lui.Mi se părea frumos. Nu mai gândisem niciodată până atunci că un corp putea fi frumos.

Crescuți la munte , ca noi toți, corpurile lor aveau linii herculiene și o frumusețe adonică. Ceva dintr-o frumusețe primordială, eterică.

Descoperam un limbaj nou, al cărnii ,încă hieroglific, dar acut.
Îmi simțeam genunchii moi și gândurile răvășite.
Eu, care mă vroiam doar spirit , care detestam apucăturile și instinctele , care mă autoeducam să văd dincolo de conceptul de specie, eu păream îngenunchiată fără putința de a mă ridica în fața unei sculpturi în carne omenească? 
 Aș fi vrut să ating acea marmoră  pentru a mă convinge că este doar o ,,fata morgana'',o ispită ireală , blasfemic sculptată și expusă în vârful acelui munte.

Încercam să-mi scutur gândurile, sa le  eliberez de orice dorință. Nu știam nici dacă trebuia să mă simt vinovată sau  doar victima  insctinctelor care mă provocau meschin. Dar era atât de profundă și imensă acea trăire care se înălța dinspre suflet înspre minte, că nu aș fi putut alege cum altfel să o înfrunt, decât holbându-mă interzisă la el.

Încercam să îmi caut ceva de făcut ca să evit, pe cât posibil , să-mi răzgâiesc ochii mereu spre el.Rațiunea, însă, făcuse pact cu diavolul și  mă alerga prin toate ungherele sufletului.
Nu știu când s-a rupt vraja, dar mă simțeam obosită ca după un urcuș de o zi pe munte.
.

    Am băut câte o cană de ceai , căruia nu cred că îi mai simțeam vreo aromă , și am plecat într-o nouă expediție.

Muntele însă devenise dintr-odată o existență nesemnificativă. 

Ne avântarăm în hățișurile pădurii, eu o făceam cu un fel de furie, ca atunci când vrei să te ascunzi de o nălucire. 
El părea indiferent ,absent și prea puțin interesat de faptul că eu existam. 
Din când în când îi simțeam ochii furând  câte o secvență  din trecerea mea prin acel spațiu.
Nimic altceva. 
Eu aș fi vrut să se întâmple ceva extraordinar,orice.Habar nu aveam ce.

Ne scufundam tot mai adânc în desișul pădurii virgine , pe mine dorința de a mă apropia de ceilalți  mă urmărea jenant, pulsându-mi cu forță prin toate venele. Pentru prima oară singurătatea nu mai era cheia siguranței ,pentru mine.

       Lângă rădăcina unui brad dădui peste o gramadă de gălbiori .Eram entuziasmată și pentru câteva clipe m-a abandonat toată agitația. M-am așezat pe mușchii pufoși mirosind a cetină tânără  ca să culeg cu grijă fiecare pălărioară aurie.
El se apropie de mine, îmi cuprinse fața într-o mână și cu furia celui mai însetat amant ,mă sărută.Nu știu cât a durat și nici ce am facut în acele secunde,lumea dispăruse și timpul se oprise odată cu respirația mea.Vedeam doar doi ochi verzi  care-mi pironeau toată ființa pe un rug unde ardeam cu toată vina și emoția , împreună.
Era cea mai minunată dintre eternitățile trăite într-o clipă.
Probabil o eternitate care s-ar fi prelungit dacă nu ne-ar fi aruncat în lumea pământeană strigătele prietenei mele:
-Haide-ți să vedeți! Haide-ți să vedeți! Urla prietena mea.
Am începu să alergăm printre țesătura de vreascuri și iarbă uscată cu o agilitate de care  nu ne credeam în stare.
Ne-am apropiat nu foarte convinși de locul unde prietena noastră rămăsese  parcă hipotizată,repetând mecanic, fără ritm :hai să vedeți!
Într-un luminiș un pui de căprioară era prins într-o capcană.

Toată divinitatea nu ar fi putut opri blestemele care se abătură în câteva secunde asupra criminalilor care puseseră capcana.

L-am eliberat  cu greu, instictul lui de supraviețuire îl făcea să se zbată ori de câte ori ne apropiam de el.
Ochii mari și umezi, fixați pe noi, ne transmiteau un fel de reținere.
Am reușit să-l  eliberăm, din fericire rănile erau superficiale.

Era însă înfometat și însetat.
L-am învelit într-un tricou și am decis să ne întoarcem la tabară. Continua să ne privească cu ochii  încremeniți într-o expresie de teroare.

L-am hrănit cu  bucăți de pâine înmuiate în lapte, apoi învelit în pleduri l-am pus într-un colț de cort.Era slăbit, așa că adormi imediat.

    Seara își trimitea solii.O lună enormă, orbitor de strălucitoare își înălța încet, încet, siluieta dintre copaci.

Stinserăm focul și ne pregăteam de o nouă noapte ,dormită pe munte ,când se auzi lătratul unui câine. 
Dintr-un luminiș  apărură două siluiete de bărbați și un câine ciobănesc, care părea să concureze , în mărime , imensul cerc portocaliu al lunii.

Erau braconierii. 

.

-Sara bună! Ne salută cu un rânjet demonic unul dintre bărbați.

-Sara bună! răspunse la întâmplare unul dintre noi.

- Mă ,da voi ce faceți aici? 

- Suntem în excursie.

-Sunteți din sat, nu-i așa?!

-Da. 

-Aha! Păi am auzit azi pădurarii că cineva a reclamat ,că străinii fac foc în pădure.

-Poate or mai fi și alții, care bântuie pe aici, încercarăm  să ne apărăm .

Se făcură a nu înțelege aluzia.

În timp ce îi sfidam pe cei doi profanatori ai sfintei păduri, zării agățat de cureaua unuia dintre ei un lanț de funie, împletit de un prieten marinar, pe care îl pusesem în bagajele mele, cu gând să atârn felinarul de el.
Deci ei erau  ticăloșii care ne răvășiseră lucrurile. Le făcui un semn discret celorlalți spre cureaua nemerncului.Instantaneu, ca la un semnal conspirativ, am început să  ne învârtim în jurul corturile , chipurile pentru a verifica dacă erau fixate bine.

-Ați fost azi prin parcele?, redeschiseră ei conversația.

-Am fost în pădure dar nu știm dacă erau parcele sau nu.

-Si nu ați găsit nici un animal prins?

-Prins în ce? ne prefăcurăm noi a nu înțelege.

În tot acest timp căinele se agita mârâind , în preajma locului unde lăsasem căpriorul.
Li se citea suspiciunea în ochi și răutatea în fiecare ranjet care le mișca firele din barbă într-un mod dizgrațios și lasciv.

-Nu am văzut nici un animal, în afară de câteva șopârle și o viperă.

Bine ,atunci. 
Noi dăm o raită să vedem dacă găsim prada. Apoi ne întoacem și mai vorbim.

Suna a amenințare.Cunoscându-le reputația celor doi nici nu ne prea miram.

-Aveti ceva de băut cu voi?

- Apă! 

Ranjiră dezgustați într-o sincronizare perfectă, de parcă toată viața  l-ar fi exersat împreună.

Plecară , într-un târziu, lăsând în urmă un damf de alcool și răutate.
I-am urmărit atent cu privirea până au scăpătat după dealuri, apoi ca la un semnal ne-am apucat de adunat  totul pentru a coborâ spre sat.
Mișcări mecanice, dezordonate, o stare din care dispăruse orice urmă de armonie și subînțelegere. 

Băieții sacrificaseră un ruscac mai mic, înghesuind lucrurile pe unde puteau, abandonând ceea ce putea fi abandonat și puseră puiul în el.

Coborâșul a fost anevoios. Crengile  luate prin surprindere ne biciuiau peste tot ,liniștea de până atunci a muntelui devenea un murmur sinistru , foșnetul pădurii un zumzet năucitor. În adâncul pădurii noaptea devine impresionant de lugubră. Totul în jur părea să ne hărțuiască, să ne încetinească, să ne debusoleze intenționat.

Cred că am bânguit ore până să nimerim  drumul spre casă.
Când mai aveam doar 1-2 km kilometri pînă la intrarea în sat ,am hotărât că puteam poposi. Zorii erau aproape.

Ne-am ghemuit cum puteam unul în altul, așteptând doar să treacă timpul.
Nu mai rămăsese nimic din farmecul unei aventuri, decât așteptarea reîntoarcerii.

Ceea ce ne masacra sufletește era sentimentul că ceva rămăsese neîmplinit, că ceva netrăi până la capăt lăsasem în urmă.

   După două săptămâni căpriorul s-a întremat, era vioi și dornic de libertate. 
L-am  dus la casa pădurarului și i l-am lăsat în grijă. 
Aventura noastră se încheia atunci. A fost ultima ieșire , de adolescent, pe care am facut-o și pentru mine ultima șansă de a trăi intensitatea unui instict în libertate. Mi le-am controlat până la anulare pe toate celelalte care aveau să vină.