Memoriile muntelui. Adolescența IX*”

,,Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.'' Octavian Paler


                       
                                                                9


      Eu mă consider  nocrocoasă  ,dacă trebuie să mă gândesc la ceea ce am primit de la ceilalți. Am fost oarecum răsfățată de manifestările sentimentale ale acestora. O panoplie de sentimente, de prețuiri, de aprecieri, pe care atunci, la timpul lor,  poate nu am știut  cum să le primesc dar pe care într-un mod oarecum instinctiv le-am păstrat.
Pot să spun , fără teama de a deveni narcisistă, că am fost și încă mă simt o ființă iubită.
Mă mai întreb încă cum aș fi trăit cu toată afectivitatea aceea  dăruită, dacă nu aș fi avut o educație atât de rigidă, aproape cazonă, dacă în loc să fiu un scut pentru ceea ce simțeau ceilalți aș fi fost o amforă cu balsam?
Regret puțin, aproape nimic, din tot ce-am trăit, pentru că din toate am învățat ceva. Cum mai spuneam nu aș schimba nici lumea, nici timpul, nici oamenii pe care i-am cunoscut, doar că uneori aș vrea să înțeleg de ce am lăsat să-mi curgă , cu o indiferență de ghiață, printre clipele trăite, oameni frumoși, daruri sufletești de neprețuit, spirite luminoase, ani irepetibili?
Mi se părea întotdeauna prea mult  ceea ce mi se oferea, eram subjugată de egoismul teribil că eu pot da mai mult, că dețin bogății sufletești unice, că nu am nevoie de nimic de la nimeni, că am tot.Nu aveam nimic, sau cel puțin nu aveam nimic mai mult sau mai bun, mai sincer , mai nevinovat decât ceilalți.
Acel nenorocit moment ,cand sufletul meu a deviat spre un asemenea pustiu , fără să-mi dau seama la timp,acel moment este singurul lucru pe care l-aș schimba, pentru că am învățat dureros că  pentru ca un schimb să fie echitabil moneda cu care se plătește este mereu aceeași.

       Ajunsesem la vârsta când prieteniile începeau să se reducă , când se nășteau primele idile, primele drame sufletești, primele despărțiri, primele gelozii, primele ,,prime iubiri”.
Amânasem cât de mult  putusem acea fază. Trebuia ,însă, să mă adaptez și eu cumva noii stări. 
Astfel se năștea și prima mea iubire.
Nu știu cum se spune astăzi, dar atunci se spunea: prietenul meu  sau prietena mea și toată lumea înțelegea  exact care era relația dintre cei doi, fără a confunda prietenia comună cu cea idilică. 
Eram banali dar  profunzi.
A fost o prietenie frumoasă.A fost o prietenie lungă.A fost o prietenie.
Era mai mare cu doi ani decât mine.
Timid, tăcut, frumos, inteligent,educat, râvnit de multe dintre colegele mele, motiv suficient ca să merite să-mi cheltuiesc puterile seducătoare. Dezamăgirea a venit încă din acea fază, netrebuind să consum prea mult din strategiile  mele războinice prada mi s-a oferit singură.
Deci nu eram o învingătoare. Nimic cunună de lauri, nimic osanale.
Am sacrificat câțiva ani din viața unui om pentru  o vanitatea jalnică. Când în sfârșit mi-am dat seama ce dar primisem , când în sfârșit depășisem zidurile unui suflet aflat mereu în defensivă, când în sfârșit...timpul nostru se terminase. 
Acesta a fost moneda cu care eu am plătit mereu .

                                                                *

 La început lucrurile mi se pareau simple și regulile jocului ușor de respectat. Chiar începuse ca o joacă. În joaca aceasta eu eram Diana ( zeița vânătorii) iar el era Ares ( zeul războiului). Faptul de a avea o identitate fantastică mă elibera de o angoașă ciudată. Nu eram eu cea care putea greși ci un cineva care nu exista.
Joaca de-a zeii mă reconecta cumva la lumea  fantastică din copilarie, în care fericirea e imediată , este subscrisă automat acelei lumi.
Refuzam din nou să simt miracolul ,pentru că a trăi miracolele nu era ,,îndatorirea” mea.

      Au urmat scrisorile din armată, poeziile infantile, declarațiile timide, gândurile descifrau subînțelesuri  noi cuvintelor.
Încet ,încet , înțelegeam că eu mă aventurasem ca de obicei  aruncându-mă într-o poveste cu sacul gol  de sentimente dar mai ales că celălalt cunoștea semnificația verbului  ,,a iubi,'' că a te îndrăgosti era pentru el  un fel de prospețime , ,pentru mine doar o imensă teamă de necunoscut.
Era atât de indecent!!! 
Era indecent pentru că eu nu cerusem nimic dar mai ales pentru că simțeam că nu am nimic de dat la schimb. Uneori aveam senzația că inima mi se umple de un sânge străin, că în plexul solar sunt stoluri  de fluturi care zboară haotic, simțeam că aș vrea să mă rup de ceea ce eram, să mă las să cad de pe ramul de care mă agățam cu disperare , să am curajul să recunosc că toate acestea puteau fi semnul că și eu simt la fel ca ceilalți cum este să iubești.
Nu am făcut-o!
Nu știam cum să primesc!
Pentru că nimeni nu m-a învățat sau pentru că nu  primisem la timp.
Ați avut vreodată senzația că v-ar putea sufoca un corn al abundenței , dăcă s-ar goli peste voi?
Eu da! Atunci.
Și am lovit cu cruzime. Nedrept și cu cruzime. Pentru că nu știam cum altfel să o fac. 
Pentru că  pentru mine orice trebuia terminat atunci când  devena rău și în mintea mea , doar  într-a mea, era astfel că trebuia să funcționeze și pentru ceilalți.

                                                             *
Începea anul universitar. 
L-am însoțit la tren, cu sufletul îndoit, într-un fel simțeam că pierd ceva, dar era într-un fel pe care nu-l puteam defini, încă.
Pe malul Dornei, într-o zi de toamnă, un om mi-a întins mâna așteptand să o prind și să spun un simplu :,,drum bun!''.
Nu am facut-o!
Am spus doar un ,,pa!'', sec, mai mohorât și trist decât moina care brăzda aerul în acea zi.
Pe malul Dornei, într-o zi de toamnă, mâna pe care am refuzat să o strâng ,s-a lipit de buzele mele și și-a luat singură la revedere.La geamul unui vagon am văzut-o mai apoi lipindu-se de alte buze, ale unui om înlăcrimat, am simțit inima strângându-se puternic, gâtul uscat, ochii arzând și am mai auzit doar șuieratul nevrotic al șinelor , zgârâindu-mi fiecare neuron.

    A fost tăcerea cea care a pecetluit sfârșitul unei iubiri, pe care eu nu o cerusem, dar pe care ,inconștient ,o parte necunoscută din mine o dorea.
Dar cel mai dramatic mi-au răsunat în suflet, ani și ani, ultimele  sale cuvinte: 
-,,Îți doresc  din tot sufletul, ca într-o zi, să înveți cum să-i lași pe ceilalși să te iubească!''
Nu va ști niciodată ce mantie apăsătoare au așezat cuvintele acelea  pe umerii sufletului meu.
Și aș mai vrea doar să mai pot strânge o dată mâna aceea și să-i spun:
-Am învățat! .Prea târziu și plătind un preț prea mare.
Am început să învăț atunci, de la tine dar ca o compensație nedreaptă ,în timp ce restul
l-am învățat incredibil de repede, asta am învățat incredibil de greu, fără tine însă probabil nu aș fi încercat nici măcar să învăț.