Dacă ai înțeles că va trebui să înveți cum să exiști ,până în ultima zi a vieții tale, atunci ai aflat care este cu adevărat menire ta pe pământ.
1
Cum spuneam ,copilăria își îndepărta tot mai mult zborul de cuibul sufletului meu.
Dobândisem pasiuni noi, griji noi,deznodăminte, deziluzii, fericiri, îndoieli și credințe noi, aflasem căi neștiute și bătătorisem ,cu o furie care vroia parcă să învingă scurgerea timpului, căi cunoscute și necunoscute.
Dobândisem câte puțin din tot ce poate simți sau trăi un om în călătoria sa efemeră spre eternitate. În tot acel bagaj ,cu care eram conștientă că va trebui să purced în următoarele călătorii ale vieții mele, adunase tot ce se putea aduna din alergarea prin labirintul sofisticat al realităților și irealităților, ale fantasticului și personalului mod de a gândi al unui copil, în confruntarea fățișă cu lumea.
Nu aș putea spune că eram un om pregătit să înfrunte restul vieții , cu sentimentul că știe deja ce are de făcut, dar nu pot spune nici că mi-aș fi dorit ca lumea mea să rămână aceea pentru totdeauna.Pot spune doar că învățasem oarecum ,fără să am la îndemână explicații prea sigure despre cum se cuibăriseră în viața mea acele senzații , că totul există pentru fiecare dintre noi în măsura în care în noi înșine reușim să evaluăm necesita acelei existențe.
Învățasem că valoarea oricărei lecții de viață se cântărește prin puterea fiecăruia dintre noi de-a o așeza în conștiința și în sufletul propriu ,pe piedestalul just.
În același timp bănuiam că va trebui să reorganizez și să așez într-o ordine precisă dar și firească, fără să deteriorez nimic , acea recuzită de trăiri și definiții , astfel încât totul să înceapă a avea un sens.
Dintre pasiuni să aleg pasiunea care merită, printre griji să aflu cum să am grijă, dintre fericiri să descopăr fericirea ,din credințe să știu care îmi este credința.
Primul sentiment ,cu care îmi începeam noua confruntare cu lumea, era unul de spaimă în fața seriozității rigide pe care o percepeam ca motto al noii vârste.
Școala mă transformase mult, convertindu-mi dorința aceea aproape sălbatică de libertate totală într-o dorință de a mă adapta și așeza pe tiparele celorlați. Instinctiv, cred,consideram că a trăi împreună cu ceilalți și ați păstra libertatea în același timp, nu făcea parte cu siguranță dintre posibilităților de conviețuire armonioasă în comun .Începeam să învăț renunțarea.
Pentru mine ,a trebui să trăiesc în același timp cu ceilalți, să-i las să intre în spațiul și timpul meu,uneori în mintea sau sufletul meu, era o impunere injustă a unor reguli verificate de alții și care nu țineau cont de experiențele mele.Aș fi vrut doar să am șansa s-o fac în felul meu, după regulile mele, cu permisiunea timpului meu.
Ce teribilă lecție despre diferența dintre a vrea și a putea avea , mă aștepta!
Imaginația și curiozitatea mea ,mai puțin obișnuite, mă determinaseră să mă izolez uneori, în copilărie dar mai ales în perioada preșcolară , retrăgându-mă în lumea în care eu eram singurul legiuitor.
Mie mi se părea că ceilalți copii mă priveau ca pe o ciudată și nu doar mi se părea. Pentru cei mai mulți dintre ei era tabu să îți imaginezi mai mult decât îți permitea etica religiei ortodoxe și devenea aproape un păcat imperdonabil să cauți răspunsuri altundeva.
Pe de altă parte eu eram o curiozitate vie care ,în mod inconștient pentru ei, rupea barierele absurde ale utopiei despre a ceea ce ai voie să știi ,zgândărind , atât cât mai era posibil ,instinctele.
Știam că mulți dintre părinți încercau să-și protejeze odraslele inoculându-le ideea că eu eram tipul copilului NU, că un copil normal nu gândește așa.
Și acesta era adevărul.
Pentru lumea lor ,adusă cu forța la standardele unei normalității tipizate și menținută în limitele acelor tipare sub amenințarea securii atâtor prejudecăți absurde și contradictorii , creându-i o imagine ideală din false calități umane, supunând-o tuturor superstițiilor și temerilor de necunoscut ,eu eram anormală. Eram atipică, pentru simplul fapt că eram liberă de constrângerea de a clădi o lume după tipare.
Nonconformistă ,rebelă, independentă ,mă încăpățânam să-mi clădesc propria lume alegând după bunul plac ,,materialele”.
Îmi era imposibil să înțeleg de ce lumea mea era greșită , eu o vedeam fascinantă, o simplă lume inventată ,ca toate celelalte.
Lume aceea populată de un singur ,,nebun'', era mai fermecătoare ,mai umană și mai demnă de introspectat decât multe dintre lumile lor.
O lume în care nu existau standarde intelectuale, limite spirituale sau pretenții estetice.
O lume în care gândurile se puteau întruchipa în orice, în care visele se împlineau cu o bătaie de aripi, în care îți era permis să fii oricine, o lumea în care să fii rege sau erou , să fii trist sau să vrei să fii singur nu avea nevoie de nici o permisiune.
Și uite venea vârsta aceea când eu trebuia să înțeleg cum, în sfârșit, trebuie să mă adaptez lumii tuturor.
Avea să devină o probă de supraviețuire și o copleșitoare lecție , pentru mine, de acceptare reciprocă.
Acum respir adânc în timp ce un zâmbet își desprinde conturul de pe buze , eu cred că am reușit intru totul . Mă întreb astăzi, ca un supliment la gândurile incerte de atunci ,câți dintre ei s-ar fi adaptat la lumea mea?
Răspunsul imediat este un amestec de compasiune, regret și nostalgie , pentru că eu cred că merita cel puțin încercat.
Am fost un elev exemplar.Premiant.
Ciudată sau nu eu reușeam mereu să cuceresc, dar teama de a nu răvăși în mod periculos sufletele celor din preajmă avea să mă însoțească atunci și mă va însoți până la capătul acestei vieți, ordonându-mi să mă retrag, din când în când, în tăcerea și singurătatea singurei lumi pe care am înțeles-o.Pentru că am inventat-o eu.
Lumea mea săracă și puțin populată a fost de foarte multe ori mai puternică decât lumea lor surogat.
Eu nu m-am simțit niciodată obligată să fac doar ceva anume sau să caut perfecțiunea prin repetări obsesive a anumitor acțiuni .Nu alegeam doar ceea ce era permis dar nici nepermis.
Cântam, dansam, scriam, schiam,tăiam iarba, mă băteam ,săpam, inventam, mânuiam sapa, mânuiam acul... totul cu aceeași ușurință și cu aceeași dăruire.
Acum știu că reușita oricărei acțiuni, își bea licoarea succesului din izvorul determinării și curajul de a înfrunta provocările.Atunci , acel optimism ,venea instinctiv și cu totul natural.
Scriind aceste rânduri îmi dau seama de fapt, cât de mult le datorez lor, ,,normalilor”, pentru faptul de a fi descoperit cât sunt de deosebită. Eu nu m-am jucat niciodată cu viața pentru a vedea cât aș putea supraviețui , eu doar am trăit, cu o intensitate fulgerătoare, totul, dar mai presus de toate eu nu am așteptat să fiu așezată în locul care mi se cuvenea pentru că locul meu era oriunde simțeam nevoie să merg.
Știam că tot ce trăiesc alții va veni cândva și pentru mine; prima iubire, prima deziluzie, o familie, dar niciodată n-am încercat să anticipez sau să premeditez ceva, timpul acela era destinat prezentului în care eu găseam mereu ceva care să merite trăit și experimentat.
*
Iernile în Bucovina erau cu adevărat aspre și de un alb absolut.
Zăpezile dureau uneori înfingând raze necruțătoare în ochii celor care nu știau sa le privească cu discreție și pudoare.Gerurile aspre ne transformau obrajii în flori purpurii, sfidând asemeni petalelor unei roze imortalizate, acea imensă necuprindere albă.
Doar Ignatul își permitea să însângereze ,până la blasfemie ,noianul alb care uneori părea că va înghiți totul în câteva secunde.
Într-una din acele zile avea să se nască prima mea idilă.Un sentiment necunoscut și provocator în același timp. Nu-l închipuisem în niciun fel , nu-l premeditasem cum vedeam că fac ceilalți, eu doar așteptam să-mi vină rândul la acea mare mutare a vieții pe imensa tablă de șah a destinului.
Era mai mare ca mine cu doi ani.Venise de undeva din Ardeal ,în ultimile două clase din generală.Părinții divorțaseră și el se întorsese acasă la bunicii materni.Era taciturn, emana o blândețe stranie ,chiar tristă, avea o mină ursuză și detașată în același timp. Părea plăpând dar și plin de forță într-o alternanță bizară. Era tipicul ,, străin'', gândii eu atunci și aveam să îmi imaginez așa , un străin pur, tot restul vieții.
Astăzi știu că mă atrăseseră tocmai ineditul, necunoscutul,dialectul ciudat pe care îl vorbea. Mi se părea că găsisem un posibil candidat pentru lumea mea ciudată, în care obișnuiții erau străini celorlalți.Recunosc că nu-mi trecuse prin cap că și lumea lui putea fi la fel atrăgătoare și că eu aș putea face parte din ea. Reînvățam renunțarea.
Viața își avea ritualul și ritmul ei fără să țină seama de lumi. În iernile acelea interminabile din munți ,obișnuiam să-l însoțim uneori pe tatăl meu ,care fiind pensionat pe motive de boală încerca să rotunjească oarecum veniturile familiei făcând pe măcelarul de ocazie ,în zilele de dinaintea Crăciunului.
Așa l-am cunoscut pe el, într-o zi de Ignat, ziua sacrificiilor , ziua când albul zăpezii inflorea sângeriu în curțile gospodarilor , ziua care ne reamintea că pentru a supraviețui ,inocența, mila și gândurile pure nu sunt suficiente, este nevoie de sacrificiu.
Lucrurile decurgeau normal, apropierea era instinctivă , atracția firească și naturală.Eram acolo unul pentru celalalt, eram acolo unde trebuia să fim.Spre seară mi se părea că deja ne cunoaștem de o viață, că timpul ne pierduse undeva și ne regăsise împreună atunci.
Au urmat :săniatul împreună ,bătăile cu bulgări, mâinile și picioarele amorțite de gerul serilor de iarnă, când poarta casei devenea sfântul loc de pelerinaj al amintirilor și poveștilor inventate și avea să fie și locul sacru al primului sărut.Furat ,cum altfel !?
Îmi amintesc cât de vinovată m-am simțit ,cât de confuză și pierdută. Mi se părea că-mi va arde pe buze tot restul vieții și că nimeni , niciodată, nu-l va putea șterge de acolo.
Descopeream vinovăția și nu atât vinovăția cât învinovățirea.Mai târziu aveam să fac diferența dintre vinovăția inocentă și cea condamnabilă, dar deocamdată aflam doar cât de intensă și zdruncinătoare poate fi.
M-am ascuns trei zile în casă.Trei zile lungi în care am fost arbitrul celei mai cumplite lupte dintre dorință și conștiință.
Atunci avea să învingă dorința ,în cele din urmă.
Serile geroase petrecute în poarta casei, mâinile și picioarele transformate adesea în stalactite umane ,aveau să mă coste ceva mai mult decât m-aș fi așteptat.
Uitasem de exemplul sacrificiului , uitasem prea devreme și aveam să aflu că orice dram de beatitudine îi plătește inconștienței un preț.
Am făcut o pielonefrită.După alte trei zile contemplam lumea de pe un pat de spital.Cearșafurile albe ,pereții albi ,halatele albe,mi se păreau un jalnic plagiat al zăpezilor diamantate de afară.Salonul prea mic , tăcerea de mormânt de peste zi, urletele celor mai mici când li se făceau injecții, orele de vizită supraaglomerate ,cu zeci de pungi și castroane, care scârțâiau și zdrăngăneau peste tot,îmi dădeau senzația că descoperisem la un capăt nevăzut al raiului ușa secretă a iadului.
Pedeapsa era prea mare și nemeritată.Plăteam prea scump un amărât de sărut ,furat și acela,fără ca eu să mă pot apăra.Începeam să mă disculp, să reneg și dezavuez cel mai minunat sentiment din lume , făcusem un pas prea mare în lumea celor normali și super morali și acum rătăceam printre cărările conștiinței fără să am habar ce este ,învinovățindu-mă pe mine pentru tot ce în acea lume nu era permis și eu aș fi putut comite.
Descopeream involuntar că în fața fricii de a fi pedepsit ,prima dată încerci să-ți absolvi conștiința de fapte și abia apoi să accepți că ai făptuit, ceea ce mai rămâne.
Eu nu am mai făcut-o prea des în viață,dar probabil acesta este mecanismul care generează recidivele.Pentru că în timp ce curățenia conștientului o poți face doar în mod deliberat și voluntar ,asumarea faptei și justețea pedepsei le accepți mai mult mecanic, forțat de judecata celorlați.
Într-una din acele joi,în care la poarta spitalului cozile pentru vizite păreau interminabile, primii vizita a două colege.Mă simțeam stânjenită și oarecum neputincioasă.Pentru cineva născut cu un puternic simț de leader acestă postură e mai mult decât umilitoare, este dovada înfrângerii.
Ele erau libere eu încarcerată în acel iad al nefericiților.Îmi aduseseră prăjituri și compot de mere , o carte , o pereche de șosete din lână și un mesaj din partea lui.Îmi dorea să mă însănătoșesc repede.
Dulce vină!!!!.
Ce mai conta un dram de conștiință în fața păgânei roșeți care îmi dădea foc obrajilor?
Dar în timp ce ele îmi expuneau cu lux de amănunt viața monotonă și prea constantă de la școală ,am simțit un fel de ,,ți-aș spune ceva''.
Într-un moment de inconștiență am întrebat:
-El ,ce face?
-Păi ,cum să-ți spunem? Și oricât de stinghere vroiau să pară, eu citeam doar o nerăbdare egoistă de a dezvălui un adevăr neplăcut.Mizerabile, ingrate!
-Cum vreți voi!am spus cam fără convingere.
-Știi , acum iese cu Dorina.
-Cum cu Dorina?!
-Da, la invitat la ea într-o duminică ,de ziua surorii ei și acolo s-au împrietenit.
-Și au fost deja la film împreună, adăugă o alta.
Probabil dacă nu le-aș fi oprit ar fi continuat să țese o poveste și mai halucinantă pentru mine.
Cu tonul destul de hotărât , aproape răstit, am mai spus:
-Nu mă interesează!
Apoi nu am spus nimic.Mi se părea prea mult.Îmi furase mai întâi poezia acum prietenul.
Pentru prima oară în mintea mea a încolțit dorința de răzbunare. Ura ardea asemeni unui cazan încins, iar flăcările ar fi pârjolit-o fără pic de milă. Bunătatea ,umanismul, iertarea, înțelegerea, acceptarea, totul fusese vândut de acel Iuda transformat într-un sărut.Aflam că Iadul începe acolo unde se termină fericirea.
Câteva zile mai târziu am ieșit din spital. Între timp ei se despărțiseră.
Încercările de a se întoarce la mine au fost dese și insistente iar argumentele penibile și puerile.
Dar eu eram o ciudată!
Acel sărut care-mi pironise ochii în tavan o noapte întreagă,acel sfânt și unic sărut era pângărit și îngropat pentru totdeauna.
De fapt mă înșelasem eu.Lumea mea rămânea ciudată chiar și pentru el.
Probabil dacă aș fi plâns atunci aș fi plâns tot restul vieții, după fiecare despărțire sau deziluzie .Dar nu am plâns atunci și nu am plâns niciodată, după nici o altă despărțire .Și atunci ca și mai târziu am închis adânc în sufletul meu dezamăgirea și m-am întors să-mi trăiesc durerile în lumea aceea înțeleasă doar de mine.
Au existat uneori dorințe de răzbunare, de eliberare din neputința de a lupta fățiș prin mijloace perverse, dar s-au sfârșit întotdeauna la fel ca atunci, în tăcerea și complicitatea la iertare a sufletului meu.
Mi-am plătit polițele doar atunci când am considerat că este timpul ca unii să învețe că nu poți călca pe morminte fără să stârnești disprețul morților, dar chiar și atunci , mai mult dintr-un simț al datoriei față de ceilalți decât față de mine însămi.
Mai presus de toate am învățat că toate darurile care ți se vor oferi pot avea un preț tardiv.Că uneori prețul libertății tale ,prețul minunii care ești, prețul fericirii pe care o primești de la alții, în loc să o descoperi în tine însuți,prețul acela poate fi atât de mare, încât o viață nu-ți va fi de ajuns să-l achiți și nici măcar să negociezi rentabil.
Ceea ce eu am primit în schimb este amintirea, neștearsă , a primului sărut, talismanul tandru al unui suflet care primește dragostea să locuiască în el. Cheia care deschide poarta unei lumi neștiute , de la marginea căreia începe o altă călătorie.
A fost o altă bogăție pe care o adăugam lumii mele.
Pentru mine primul sărut are ,astăzi, culoarea paradisului.
