2
Astăzi, când zăpezile nu mai unesc munții cu apele,când troienele Bucovinei nu mai sunt decât feerice amintiri , când drumul pare deja știut ,astăzi spun, mă așez pe o șa metaforică , ca aceea din basmele copilăriei, să încerc o retrăire a tot ceea ce a fost cu adevărat important în viața mea, ca mai apoi să încondeiez toate acele amintiri lăsându-le ca unică mărturie a trecerii în această lume, în acest timp al acestei vieți.
Va fi greu să aleg între interpretarea reală a ceea ce am trăit și ceea ce aș fi vrut să însemne de fapt fiecare episod din viața mea. Mi-am dorit mereu să pot fi regizorul acestui rol ,iar acum când aș putea fi mă mulțumesc să fiu doar scenaristul ei.Voi fi tentată așadar, să regizez rolurile , voi fi tentată să voalez imaginile nereușite,dar oricum se va desfășura povestea aceasta, adevărul va fi mereu în preajma sau în mijlocul faptelor, pentru că singurul adevăr din toate poveștile vieții mele este ceea ce eu am rămas din ele.
Majoritatea sunt povești pe care le-am trăit personal.Dacă locurile sau numele nu vor putea fi chiar cele reale este pentru că eu consider că cei împreună cu care le-am trăit au dreptul la propria interpretare, au dreptul la bucățica de puzzle din marea amintire despre noi. Le voi lăsa așadar șansa și alegerea de a și le reaminti în modul cel mai personal posibil.Dar vă asigur că faptele au fost exact acelea, trăite cu sufletul și judecate cu mintea de atunci.
Sunt alte povești pe care le-am trăit în mod indirect, transportându-mă în istorii trăite de alți povestitori ,dar care în mod implacabil și-au legat o parte din farmecul și întâmplările cu iz de poveste,prin liane de viață, de destinul meu.
Nu există un personaj principal, personajul ,, Eu” este unul comun și universal și care poate lua identitatea oricăruia dintre voi.
Oricât de exact voi vrea să retrăiesc totul știu că nu este posibilă o fidelitate absolută pentru că așa cum spunea Heraclit în ,,Panta rei”:,, Nimeni nu poate intra de două ori în același râu”.
*
Ce frumoase erau basmele copilăriei mele care începeau cu ,, a fost odată...''.
Așa vă voi spune și eu astăzi: a fost odată un copil care a crescut alergând cu suflet cu tot printre misterele lumii în care se născuse.
Am crescut alături de fratele meu, cutreierând munții Dornelor, ridicând nori de praf ,la propriu și la figurat, în joaca nostră de-a devenitului oameni mari.
El, fratele meu,a fost mereu un model de echilibru, de răbdare, de putere iertătoare.Acolo unde spumegau lumile pentru mine pentru el se așezau mătcile, acolo unde luptele păreau de neînvins pentru mine, începea pentru el pacea.
Toate secvențele copilăriei mele îl au undeva, într-un plan secund dar mereu prezent ,pe el.Dacă eu aș fi personajul unei picturi el ar fi rama tabloului care protejează și face ca lumina să cadă peste chipul din centrul tabloului.
Firi și caractere diametral opuse am fost legați mereu de dorința de a fi buni.Este hazardat și probabil oarecum ofensaoriu să faci o afirmație de acest gen.Vor spune unii că lumea întreagă ar vrea să fie guvernată de starea de bunătate ,că oricine își dorește să fie bun.
Eu vă spun că nu este chiar așa.
Puțini sunt cei care află cu adevărat cum se ajunge la steaua dăruirii unde strălucește bunătatea.
O să mă întrebați care este măsura exactă a bunătății.
Nu știu.
Eu știu doar că noi am aderat voluntar la acea credință și că dintre toate credințele lumii aceea se găsește într-adevăr în inima noastră și mai știu că atâta timp cât pentru a fi bun, a fi drept, a fi iertător, a fi curajos, a fi blajin , a fi eroic, există o unitate de măsură acestea toate sunt doar jumătăți din ceva ce ar fi sublim doar întreg.
Voi împleti un buchet de întâmplări din tot ce am trăit și pătimit și iubit și renegat, am deplâns sau am regretat de a se fi sfârșit prea devreme, în toți acești ani.
Nu vor exista personaje cu adevărat principale și vor exista puține nume. Numele unora dintre eroii povestirilor mele contează mai mult ca simboluri ale unei lumi descifrate cu o pasiune și o curiozitate de a trăi pe care astăzi le găsesc exagerate.
Vor exista doar suflete prinse în jocul de-a trai, vor exista jocuri întregite în sufletele celor care le-au jucat.Cei foarte puțini pe care îi voi numi au marcat, cu identitatea lor sufletească, portretele unor vieți unice, dar fiți convinși că au fost mult mai mulți și fiecare în parte a avut rolul și rostul său , eu îi voi vitregi oarecum de importanța participării la toate povestirile care vor urma, fără rea intenție, ci doar pentru că rolul lor a fost comun.
Vor fi copii și adolescenți și maturi într-un vârtej amețitor de fapte și scene, ca într-o ruletă a cărui singur număr câștigător va rămâne pentru veșnicie necunoscut,totul etalat pe masa de joc a destinelor.
Gânduri imature care nasc dezamăgirile, gânduri prea mature care fărâmițează visele,gânduri banale care se împlinesc și apoi iubiri: apuse, nespuse, neștiute,dorite, interzise , adică trăite .
Cei care au contat cu adevărat pentru mine au fost călătorii, cu drumețiile lor, cu rătăcirile lor , cu spiritul lor cutezător, imberbi și inocenți sau maturi și geniali.
Toți vor fi actorii principali și sufleorii propriului spectacol în aceeași măsură, cu roluri de eroi ori de intriganți , cu roluri de intruși ori de salvatori ,totul sub semnul egalității, cântăriți cu aceeași oca sufletească.
Scenarii improvizate de scenariști de ocazie dar niciodată întâmplători.
Ceea aș vrea să rezulte este un autoportret penelat de o conștiință vie și nu o poză de copertă prelucrată în stilul estetismului ideal pentru a lăsa iluzia unui exemplu de moralitate elevată.Nu vreau să fie un exemplu și să rămână incomplet ,ba dimpotrivă, vreau să fie portretul deschis pe care orice muritor își poate exersa retușurile ,își poate lăsa culoarea preferată și poate semna cu inițiala identității lui sufletești, pentru a întregi un destin mai mare și mai important decât ar putea fi destinul fiecăruia dintre noi:
Pentru că ,dacă am învățat ceva în toți acești ani, a fost că totul se învață și că niciodată nu va exista cineva destul de învățat încât să nu trebuiască să-l privească pe celălalt în suflet și să se minuneze de diversitatea pe care idealul sau perfecțiunea le pot îmbrăca în cel puțin câteva miliarde de forme .
Abia atunci când precum Socrate , fiecare dintre noi va spune: ,, eu știu că nu știu nimic'' , adevărata cale a cunoașterii se va deschide liberă și infinită înaintea noastră.
