Memoriile timpului.Adolescența X*”

Libertatea nu este ceea ce reclamăm în fața celorlalți ci ceea ce  sufletul reclamă în fața noastră.

                                10
     
    Prima binecuvântare pe care o primim de la Univers este aceea de a ne naște liberi. 
Liberi de prejudecați, liberi de convenții, liberi de civilizație, de canoane și justiții.
Evoluăm , ne adaptăm societăților, ne supunem tot mai mult oricăror reguli, dar pretindem că suntem specia cea mai liberă.
    Avem un loc fix, acceptăm drumuri prestabilite, devenim o carte de identitate .
Fără reguli și legi suntem pierduți,rătăcim alambicat cărările existenței .
Din când în când ne luăm libertatea să fim geniali. Și cam atât!
Și în acel surogat de libertate  ne manifestăm mai mult frustrările decât împlinirile, mai mult egoismul decât mulțumirile.
Nimic nu este suficient, niciodată.
Totul în numele unui adevăr despre noi înșine pe care îl căutăm mai mereu în afara noastră și aproape niciodată în noi înșine.
Și în timp ce anii și civilizațiile trec peste noi devenim  tot mai artificiali și nemulțumiți, o copie  plagiată a omului primordial.
Și ne luăm tot mai rar libertatea de a fi geniali.



                                                        *
Eu am cunoscut oameni liberi.
Am cunoscut oameni distruși de  propria libertate.
Acesta este una dintre poveștile de viață care m-au cutremurat cel mai tare.
O poveste despre libertatea unui om  mestecată absurd de fălcile civilizației.

    În tinerețele mele posibilitățile de distracție erau destul de limitate, dar cred că am mai spus asta. 
Aveam doar munții, o infinitate de lumi inventate și botezate după crestele lor.
Transformasem într-un vis dorința de a vedea o stână pe Valea Bistriței și a trăi ,o zi măcar, printre ființele acelea neșlefuite cu care muntele se confunda aproape: ciobanii.
Pentru mine, cel puțin, păreau personaje din timpuri antice.
Ei păreau posesorii unei sorți ciudate.O stranie ruptură a catenei unui ADN colectiv.
Termenul de sălbatici nu li se potrivește câtuși de puțin ei sunt doar o formă arhaică de libertate.

   Unul dintre prieteni avea niște rude care își ,,țineau stâna” undeva la limita dintre Suceava și Bistrița-Năsăud.
Aveam să descoperim o lume pe care nici măcar imaginația noastră nu ar fi putut să o inventeze. 
Era reală și ireală în același timp, bucolică și primitivă în aceeași măsură.
Opaițul cu care luminau seara cabana din lemn , ceaunul  vechi în care fierbeau balmușul , cizmele din cauciuc cusute pe ici pe colo cu sfori de cânepă , bâtele noduroase care păreau moștenite direct de la Moise și cu care te așteptai să  despice pietrele în două,strachinile din lut ars decorate naiv, mirosul de lână, asprimea chipurilor , te aruncau într-o lume pe care nu știai  cum s-o trăiești ca să nu-i rupi echilibrul.
Perspectiva  promiscuității ne cam tăiase din entuziasm. 
Lumea aceea în care urma să respirăm  trei zile era înspăimântător de diferită de cea în care eram obișnuiți să o facem.
Săpunurile fine, prosoapele plușate, șosetele albe , paharele din plastic, pareau blasfemii ale civilizației, noi spilcuiți și snobi devenam profanatorii unei istorii despre care nu știam nimic. 
Le foloseam pe ascuns rușinati parcă de tot acel modernism ,categoric nepotrivit pentru locul în care ne aflam.
Luasem cu noi și un radio pe baterii pe care, într-una dintre zile, l-am scos la iveală, mai mult pentru a ne convinge că lumea noastră mai era palpabilă decât  pentru interesul de al asculta.
Spre surprinderea noastră unul dintre ciobani scoase un radio de sub un pat vechi încropit din scânduri de brad și dotat cu o saltea de paie. Era de zeci de ori mai performant decât al nostru.Un turist austriac îl daruise ciobanilor.
-Apăi avem și noi unul.Dar nu înțelegem nimic.Vorbesc aștia atât de repede și cu niște vorbe că nici vremea nu știi dacă-i bună sau rea.
Un zâmbet  candid plecă dinspre noi spre acea faptură primitivă.
Fiecare dintre noi era închis ermetic în lumi diferite.
-Duminică ascultăm și noi muzică populară, după slujbă.
Eram înspăimântați.Nu de viața austeră și condițiile  în care trăiau ci de seninătatea cu care banalizau simbolurile  civilizației.

   Unul dintre ciobani avea un fiu de 7 ani.Îl crescuse aproape toată viața în munți.
La 3 ani l-au dus la grădinița din sat, dar șederea avea să-i fie scurtă. În fiecare zi fugea și urca ,drum de câteva ore, pe munte, la stâna tatălui său.
Venise însă vremea ca el să meargă la școală. 
Unul dintre noi era ruda mai îndepărtată cu ciobanul-șef. Acesta se oferise să ne găzduiască trei zile la stâna în schimbul inițierii puștiului pentru viața școlară. Asta aveam să aflăm abia atunci, pe loc.
Adevărul este că ne-am lăsat mai prinși noi de entuziasmul cu care ne iniția el ,în tainele vieții la stână, decât am reușit să-l apropriem noi de entuziasmul de a deveni școlar. De fapt  nu am reușit deloc.Ori de câte ori începeam să vorbim despre ,,fantastica” viață de școlar , se întrista și ne lăsa vorbind singuri.
Am aflat atunci cât este de greu să schimbi în sufletul unui copil ceea ce simte cu ceea ce este rațional să facă.

     Veni și ziua despărțirii de ei. Baciul îl pregăti pe Ionuț de drum. Dintr-un chimir scoase o șomoioagă de bani. Nu văzuzem atâția bani la un loc în toată viața noastră, și iată cum se domoleau părerile noastre bune despre civilizație, dintr-o dată. 
Smulse , aproape la întâmplare, un manunchi dintre ei și fără ai număra îi întinse prietenului nostru, rugându-l să-i cumpere cele trebuincioase pentru școală și să-l ducă și pe el ,o dată la oraș. 
Apoi ne  mai rugă să-l ducem acasă și să-l învățăm cum să se spele ,cum să-și taie unghiile și tot ce mai trebuia știut pentru a putea intra în rândul ,,domnișorilor”.
 În sihăstria aceea bucolică, pe creasta unui munte pleșuvit de ani, eu aveam să trăiesc cea mai cutremuratoare dintre despărțiri. Mai cutremurătoare decât moartea.
Ionuț ,supus și tăcut, acceptă să coboare cu noi.
Lumina atât de strălucitoare din ochii lui se stinsese precum un felinar rămas fără fitil, fruntea i se încreți ca si cum 20 de ani și-ar fi săpat brusc toate grijile pe ea.Stătea cu capul mereu plecat , în semn că lumea de dincolo de lumea lui nu-l interesa absolut deloc.
Era îmbrăcat în straiele bune, cu care mergea uneori la biserică. Își atârnase doar traista de-a curmezișul și din când în când o așeza, parcă  nemulțumit  de poziția în care stătea.
Înainte însă de a purcede la drum ,îmbrăcat în straiele cele bune, se duse în ocolul oilor și le sarută pe fiecare.
Își luă apoi în brațe mielul preferat, pe care îl hrănise cu un biberon improvizat dintr-o sticlă de apă minerală, dupa ce oaia care-l fătase  muri sfâșiată de un lup.
Îl botezase Călin.
Dădu o ultimă îmbrățișare câinilor ciobănești.Apoi se apropie de tatăl său și îi întinse doar mâna.Nicio îmbrățișare, nici un gest tandru.Nicio lacrimă.
O strângere de mână.Atât.
Părea un soldat care pleacă la război,împăcat cu tot ce i-ar putea oferi soarta.
Lua lumea în piept cu o cutezanță și o îndârjire pe care doar oamenii trăiți în inima munților o au.
După lungi minute de tăcere ,timp în care își  mai aruncă, a câta oară, privirile în jur,vrând parcă să închidă cu un clipit de ochi ,într-o imagine unică, toată natura aceea mirifică, ne dădu permisunea de a pleca.  Apoi cu vocea fermă  uitându-se fix în ochii tatălui său mai spuse:
--Când s-o sfârși școala mă întorc la tine.Să nu-l tai pe Călin! Te rog!
Acesta încuviință scurt din cap, fără să rostească nici un cuvânt.

      O căruță avea să ne poarte până la șosea.Ionuț se așeză instinctiv în față .
 Stătea nemișcat,împietrit într-o stare pe care doar el o putea simți.Ochii i se înlăcrimau tot mai mult în timp ce coboram , lăsând în urmă lumea lui .
Forțat de verva noastră verbală se chinuia să scoată și el câte un cuvânt.
Printre puținele lucruri pe care le intrebă fu:
-După ce învăț să scriu și să citesc pot să mai fiu cioban?
Pentru prima oară în viață  aș fi vrut să știu cum să eliberez un om din drumul spre civilizație.Era atâta durere și deznădejde în glasul său încât și stâncile păreau că jelesc și se topesc neputincioase.
-Poți să fii ce vrei tu după aceea,îi răspunse unul dintre noi.Ăsta-i avantajul.
-Ce înseamnă avantaj?
În loc de răspuns o altă tăcere se așternu.Era rândul nostru să nu știm ce să spunem.
Am încercat să schimbăm des subiectul, să-l atragem spre lumea noastră, spre comoditatea de a fi orășean. Totul se lovea de zidul pe care sufletul său îl așezase în fața conștientului. Atunci am știut că nu ne va ierta niciodată pentru lumea pe care i-o răpisem.
Răspundea monosilabic, sau ne concedia de la  orice tentativă de dialog cu răspunsuri gen:
-Nu știu ce-i aia! sau
-Da.Am văzut o dată!...sau, ,,am auzit o dată”.
Toate percepțiile sale despre lume, toate cunoștintele pe care le avea despre viață se bazau pe concret, pe instincte, pe ceea ce observase.
Singurul lucru care-l mai îmboldea cât de cât era bucuria de a-și revedea mama și cei doi frățiori mai mici.

    Într-una din seri  se porni vâlvă mare între vecinii lui Ionuț. Acesta nu era de găsit.
Au plecat toți să-l caute , începând cu locurile cele mai comune , care se proiectau automat în logica lor adultă.
Dar el nu gândea ca ei.
El păstra intactă gandirea bazată pe libertatea de a înțelege și afla totul pe viu, simplu și ilogic.
Într-un târziu l-au găsit. 
Stătea lipit cu fruntea de scândurile unui gard care împrejmuia un ocol de vite. Stăpânul își mulgea vacile iar ceasul lui biologic îi indicase exact ora. 
Ionuț era de nerecunoscut. Vorbea fără încetare, punând zeci de întrebări omului, care îi răspundea calm și serios.Era oricum un dialog între doua ființe care împărțeau aceeași viață.
Îsi regăsise lumea și o dată cu ea identitatea.

   Ionuț a mers la școală.Nu a avut niciodată prieteni apropiați.
Nu a comunicat niciodată cu nimeni, în mod intim.
Lumea pe care o înțelegea el își închisese porțile ,fără să-i dea șansa să decidă în vreun fel.
A fost un om închis și posac.
Uneori când mai bea câte un pahar  încerca să facă parte din cercul celorlalți, își deschidea sufletul și le povestea cum o să își facă ,într-o zi, o stână modernă, cum va merge în Austria cu căruța să cumpere oi....
A învățat, până la urmă să scrie și să citească, dar nu i-a folosit niciodată să-și regăsească calea și sensul vieții.
Avea , la rândul lui, famile și o situție materială de invidiat.
La aproape 35 de ani l-au găsit spânzurat în grajd.
Nimeni nu a înțeles de ce.
Nimeni nu  putea să creadă. Nu se plângea niciodată de nimic, nu plângea niciodată.
Era serios...prea serios,  Era liniștit...prea liniștit.
Nu a găsit nciodată modul de a interacționa cu ceilalți.
S-au speculat multe. S-au țesut scenarii care de care mai fanteziste.
Lumea nu putea lasă să treacă acea tragedie peste ea, fără să-i pună ștampila ,,rezolvat''.
Vroia să înțeleagă, să se disculpe eventual ,de orice vină. N-a înțeles niciodată că pentru el ea a fost singura vină.
A fost singura soluție pentru a-și recăpăta libertatea pe care o pierduse la 6 ani și pe care o iubise mai presus de orice.
A fost obligat să trăiasca într-o lume pe care nu și-o dorea.A fost inuman și abuziv înrobit de un spațiu pe care nu-l simțea. Vorbea tot timpul cu animalele, doar cu ele. Îl considerau ciudat sau bolnav și îl lăsau în pace cu ale lui.
Atunci ,însă, s-au grăbit să-l judece și să-l stigmatizeze. Se eliberase de lumea lor fără să le ceară permisiunea.
L-au îngropat în câmp, sub un mălin aproape uscat. Omul de la care ceruseră de zeci de ori ajutor, care-i primea oricând în casă omenindu-i, devenea doar un păgân nedemn de lumea lor demagogică.
Eu ,însă...eu știu sigur că sufletul lui zburdă liber acum împreună cu cel al lui Călin ,pe o pajiște de munte și că nimeni nu-i va mai putea fura lumea .
Pentru că eu voi muri convinsă că paradisul este doar al oamenilor liberi, al celor care sunt dispuși să plătească orcât pentru acea libertate.
Înainte de a păși în el , Ionuț a plătit.

Memoriile muntelui. Adolescența IX*”

,,Ceea ce nu trăim la timp nu mai trăim niciodată.'' Octavian Paler


                       
                                                                9


      Eu mă consider  nocrocoasă  ,dacă trebuie să mă gândesc la ceea ce am primit de la ceilalți. Am fost oarecum răsfățată de manifestările sentimentale ale acestora. O panoplie de sentimente, de prețuiri, de aprecieri, pe care atunci, la timpul lor,  poate nu am știut  cum să le primesc dar pe care într-un mod oarecum instinctiv le-am păstrat.
Pot să spun , fără teama de a deveni narcisistă, că am fost și încă mă simt o ființă iubită.
Mă mai întreb încă cum aș fi trăit cu toată afectivitatea aceea  dăruită, dacă nu aș fi avut o educație atât de rigidă, aproape cazonă, dacă în loc să fiu un scut pentru ceea ce simțeau ceilalți aș fi fost o amforă cu balsam?
Regret puțin, aproape nimic, din tot ce-am trăit, pentru că din toate am învățat ceva. Cum mai spuneam nu aș schimba nici lumea, nici timpul, nici oamenii pe care i-am cunoscut, doar că uneori aș vrea să înțeleg de ce am lăsat să-mi curgă , cu o indiferență de ghiață, printre clipele trăite, oameni frumoși, daruri sufletești de neprețuit, spirite luminoase, ani irepetibili?
Mi se părea întotdeauna prea mult  ceea ce mi se oferea, eram subjugată de egoismul teribil că eu pot da mai mult, că dețin bogății sufletești unice, că nu am nevoie de nimic de la nimeni, că am tot.Nu aveam nimic, sau cel puțin nu aveam nimic mai mult sau mai bun, mai sincer , mai nevinovat decât ceilalți.
Acel nenorocit moment ,cand sufletul meu a deviat spre un asemenea pustiu , fără să-mi dau seama la timp,acel moment este singurul lucru pe care l-aș schimba, pentru că am învățat dureros că  pentru ca un schimb să fie echitabil moneda cu care se plătește este mereu aceeași.

       Ajunsesem la vârsta când prieteniile începeau să se reducă , când se nășteau primele idile, primele drame sufletești, primele despărțiri, primele gelozii, primele ,,prime iubiri”.
Amânasem cât de mult  putusem acea fază. Trebuia ,însă, să mă adaptez și eu cumva noii stări. 
Astfel se năștea și prima mea iubire.
Nu știu cum se spune astăzi, dar atunci se spunea: prietenul meu  sau prietena mea și toată lumea înțelegea  exact care era relația dintre cei doi, fără a confunda prietenia comună cu cea idilică. 
Eram banali dar  profunzi.
A fost o prietenie frumoasă.A fost o prietenie lungă.A fost o prietenie.
Era mai mare cu doi ani decât mine.
Timid, tăcut, frumos, inteligent,educat, râvnit de multe dintre colegele mele, motiv suficient ca să merite să-mi cheltuiesc puterile seducătoare. Dezamăgirea a venit încă din acea fază, netrebuind să consum prea mult din strategiile  mele războinice prada mi s-a oferit singură.
Deci nu eram o învingătoare. Nimic cunună de lauri, nimic osanale.
Am sacrificat câțiva ani din viața unui om pentru  o vanitatea jalnică. Când în sfârșit mi-am dat seama ce dar primisem , când în sfârșit depășisem zidurile unui suflet aflat mereu în defensivă, când în sfârșit...timpul nostru se terminase. 
Acesta a fost moneda cu care eu am plătit mereu .

                                                                *

 La început lucrurile mi se pareau simple și regulile jocului ușor de respectat. Chiar începuse ca o joacă. În joaca aceasta eu eram Diana ( zeița vânătorii) iar el era Ares ( zeul războiului). Faptul de a avea o identitate fantastică mă elibera de o angoașă ciudată. Nu eram eu cea care putea greși ci un cineva care nu exista.
Joaca de-a zeii mă reconecta cumva la lumea  fantastică din copilarie, în care fericirea e imediată , este subscrisă automat acelei lumi.
Refuzam din nou să simt miracolul ,pentru că a trăi miracolele nu era ,,îndatorirea” mea.

      Au urmat scrisorile din armată, poeziile infantile, declarațiile timide, gândurile descifrau subînțelesuri  noi cuvintelor.
Încet ,încet , înțelegeam că eu mă aventurasem ca de obicei  aruncându-mă într-o poveste cu sacul gol  de sentimente dar mai ales că celălalt cunoștea semnificația verbului  ,,a iubi,'' că a te îndrăgosti era pentru el  un fel de prospețime , ,pentru mine doar o imensă teamă de necunoscut.
Era atât de indecent!!! 
Era indecent pentru că eu nu cerusem nimic dar mai ales pentru că simțeam că nu am nimic de dat la schimb. Uneori aveam senzația că inima mi se umple de un sânge străin, că în plexul solar sunt stoluri  de fluturi care zboară haotic, simțeam că aș vrea să mă rup de ceea ce eram, să mă las să cad de pe ramul de care mă agățam cu disperare , să am curajul să recunosc că toate acestea puteau fi semnul că și eu simt la fel ca ceilalți cum este să iubești.
Nu am făcut-o!
Nu știam cum să primesc!
Pentru că nimeni nu m-a învățat sau pentru că nu  primisem la timp.
Ați avut vreodată senzația că v-ar putea sufoca un corn al abundenței , dăcă s-ar goli peste voi?
Eu da! Atunci.
Și am lovit cu cruzime. Nedrept și cu cruzime. Pentru că nu știam cum altfel să o fac. 
Pentru că  pentru mine orice trebuia terminat atunci când  devena rău și în mintea mea , doar  într-a mea, era astfel că trebuia să funcționeze și pentru ceilalți.

                                                             *
Începea anul universitar. 
L-am însoțit la tren, cu sufletul îndoit, într-un fel simțeam că pierd ceva, dar era într-un fel pe care nu-l puteam defini, încă.
Pe malul Dornei, într-o zi de toamnă, un om mi-a întins mâna așteptand să o prind și să spun un simplu :,,drum bun!''.
Nu am facut-o!
Am spus doar un ,,pa!'', sec, mai mohorât și trist decât moina care brăzda aerul în acea zi.
Pe malul Dornei, într-o zi de toamnă, mâna pe care am refuzat să o strâng ,s-a lipit de buzele mele și și-a luat singură la revedere.La geamul unui vagon am văzut-o mai apoi lipindu-se de alte buze, ale unui om înlăcrimat, am simțit inima strângându-se puternic, gâtul uscat, ochii arzând și am mai auzit doar șuieratul nevrotic al șinelor , zgârâindu-mi fiecare neuron.

    A fost tăcerea cea care a pecetluit sfârșitul unei iubiri, pe care eu nu o cerusem, dar pe care ,inconștient ,o parte necunoscută din mine o dorea.
Dar cel mai dramatic mi-au răsunat în suflet, ani și ani, ultimele  sale cuvinte: 
-,,Îți doresc  din tot sufletul, ca într-o zi, să înveți cum să-i lași pe ceilalși să te iubească!''
Nu va ști niciodată ce mantie apăsătoare au așezat cuvintele acelea  pe umerii sufletului meu.
Și aș mai vrea doar să mai pot strânge o dată mâna aceea și să-i spun:
-Am învățat! .Prea târziu și plătind un preț prea mare.
Am început să învăț atunci, de la tine dar ca o compensație nedreaptă ,în timp ce restul
l-am învățat incredibil de repede, asta am învățat incredibil de greu, fără tine însă probabil nu aș fi încercat nici măcar să învăț.

Memoriile muntelui.Adolescenta VIII*”

Frumusețea sufletului nu este niciodată în zadar.

                                8

        Am trecut și eu , ca toți ceilalți semeni, printr-un timp pe care, la fel ca și ceilalți , astăzi îl numesc viață, rezonând intens la unele momentele scurse, fiind  total indiferentă la multe altele, înțelegând mai mult sau mai puțin care este rostul fiecărei clipe trăite.
Cel mai greu, în toată această pelegrinare, mi-a fost să  găsesc pacea. Am trăit prea mulți ani revoltându-mă față de tot ce mie mi se părea injust, revoltându-mă făță de tot  ce mie mi se părea că discriminează,că etichetează , că valutează  în vreun fel lumea. Astăzi ,când văd totul printr-un filtru de împăcare cu mine și cu ceilalți, nimic nu mi se mai pare revoltător.
Mi-ar fi plăcut să învăț mult mai timpuriu să nu privesc lumea ca un justițiar ci ca un înțelept care găsește întotdeauna modul de a pune pace peste orice conflict. Războinicul din mine, însă, avea să depună foarte rar armele , pacea venea doar atunci când judecata (strâmbă dealtfel) reușea să tranșeze situațiile dând sentințe.  
    Mai mult, m-am născut și crescut într-o zonă  cu mulți refugiați proveniți din federația rusă, printre care se afla și familia străbunicului meu.
     Era o lumea oarecum cosmopolită, cu polonezi, ucrainieni, evrei , sași , a cărui diversitate nu era  tocmai sursă de conviețuire pașnică. Erau culturi, tradiții , ideologii, percepte religioase, imposibil de suprapus. Fiecare încerca să își apere , cum putea mai bine, zestrea folclorică și națională ca și cum toată identitatea lor , toate mărturiile despre originea  lor ar fi fost în mare pericol, dacă s-ar fi abătut câtuși de puțin de la ritualurile proprii. 
    În nordul Bucovinei fuseseră deportați mulți chiaburi din Uniunea Sovietică, după ce li se luase totul, bineînțeles. Credința lor era  puternică, un ortodoxism țarist plin de ritualuri burgheze, pe care cu o încăpățânare greu de elucidat  o apărau  de orice erezie provenită din obiceiurile religioase ale celorlalți..                                                            

     Respectau cu sfințenie  calendarul Iulian. Toate sărbătorile religioase  se țineau cu o întârziere de două săptămâni.

Astăzi mă gândesc că era forma lor de revoltă spirituală împotriva stării de exilați.

Aveam o mulțime de colegi și prieteni ale căror nume nu se terminau în ,,-escu''; ,,-anu”  
,,-iei'';etc.

Pe de altă parte ,disputele privind cele două calendare , cel Gregorian și cel Iulian, făceau mai puțin monotonă conviețuirea.

Pentru mine totul era un ego colectiv închis ermetic sub gobul de cristal al unei doctrine sau al alteia, care deși propovăduiau despre același Dumnezeu foloseau căi diferite pentru a și-l adjudeca.

    Întru-un sat învecinat traia un preot bătrân.Excomunicat din rândul fraților săi prelați din cauză că  sărbătorea pe vechi, era de fapt singurul care încercase să împace cele două tabere, ale aceleeași religii.

Era acel păstor cu har, care predica și slujea fără prejudecăți , pentru oricare credincios, indiferent de care parte a ortodoxiei  aderase.
Despre harul lui se dusese vestea. Oamenii îl căutau pentru un sfat, pentru o dezlegare, pentru a afla mângăiere, în orice necaz s-ar fi aflat. Părintele Cozma era cu adevărat un duhovnic.

                                                                   

    Trăia singur într-o căsuță cu două odăi. De la intrare te uimea curățenia și ordinea ,dar mai ales numărul cărților , așezate cu grijă , scoarță lângă scoarță, oriunde se putea găsi un loc care să le găzduiască.

    Erau scrieri vechi, în greacă sau latină, cărți  laice,filozofii moderne, Evanghelii sau Biblii în ediții diferite.Devenea imediat clar că părintele Cozma trecuse demult , cu temeritate și înțelepciune, limitele ideologice ale propriei doctrine religioase.

 Așa aveam să-l cunosc eu pe părinte, ca pe o lume deschisă în mijlocul  multor lumi închise în ele înseși.

   Părintele Cozma era un orator înnăscut, o persoană care îți atrăgea sufletul într-o vâltoare de  trăiri ,de dorințe fascinat de ideea de a ști mai mult.Figura lui aproape iconografică , vorba blândă, rară , gândită cu mult înainte de a fi eliberată , căldura pe care o transmitea , te făceau să te simți binecuvântat fără niciun alt ritual.
Era cu adevărat un patriarh al evlaviei, o evlavie reală, umană.
Ne asculta întotdeauna mai întâi pe noi. Apoi vorbea el.
Glumea des, aproape tot timpul.
Râsul ,spunea el, este prima rază de soare a bunătății.Râsul trădează tot  ,dacă înveți să-l descifrezi: falsitatea , voioșia , imbecilitatea , răutatea , tristețea , îngândurarea,pentru că atunci când ești un om vesel ,când ești un om deschis, un om senin ,un om care  știe să râdă , larvele prefăcătoriei nu dau pui.
Este doar  una dintre învățămintele părintelui Cozma.
Aveam să ajungem ,încet,încet și  la subiectul celor două calendare care reușeau să dezbine și să împartă o comunitate de altfel închegată și integră, în două. 
Răspunsul părintelui Cozma a fost uluitor:

-,, Nu există legi pentru a fi credincios.Însuși Dumnezeu este legea.Iar legea ca să fie de folos trebuie respectată.Respectă-l pe Dumnezeu și nu te vei abate de la lege.Iar ca să-l respecți pe Dumnezeu trebuie să-i respecți fii, să-i respecți toate creațiile.Fii lui suntem noi toți, creațiile lui suntem și noi  tot ce există în jurul nostru.”

-Atunci de ce sunt atâtea religii și de ce oamenii  se urăsc din cauza aceasta?

--,,Pentru că au uitat ,sau  poate doar se prefac , că ei sunt fii .Încep să se creadă Tatăl.Judecă și condamnă în numele părintelui lor.Încearcă să-L lingușească. Încearcă să-I cumpere îngăduința oferind  jertfe materiale  dar stau dinaintea lui cu pumnii plini de păcate și sufletele goale de dragoste.

-,,Oamenii ar trebui să creadă toți la fel?
-,,O, nu!” Oamenii ar trebui să iubească toți la fel.”
-,,Ortodocșii iubesc mai mult decât alții?”

--,,O, ce întrebare! 
Vezi tu?! ,Dumnezeu probabil s-a invinuit de a nu fi știut să-și învețe fii cum să trăiască demn și în pace cu ei însăși.Atunci a zămislit propriul fiu.Isus nu a murit pentru convingerile lui și nici pentru erezia celorlalți.El a murit ca oamenii să învețe ceea ce le lipsea pentru a se simți fericiți : IUBIREA.Părintele care nu-și recunoaște greșeala în educația propriului fiu, nu-i va da niciodată lecții folositoare acestuia.Lecțiile lui vor fi asemenea acelor utopii idealiste cu care părinții își învață fii cum să se comporte pentru  a dobândi o reputație bună neavând niciun interes  să-i învețe cum să-și iubească aproapele.''
Nimeni nu iubește mai mult ca altul doar pentru că aparține unei religii ci doar pentru că iubirea lui vine de la Dumnezeu , este divină, este creatoare de minuni, este totală. Este iubirea necondiționată.”

Cam așa decurgeau întâlnirile noastre cu părintele Cozma.

Uneori sustrăgeam de acasă o sacoșă de cartofi, o legatură de ceapă sau câteva ouă și i le duceam părintelui.

Ne mulțumea și de fiecare dată ne întreba dacă le cerusem de la ai noștri și ce spuneau ei.De fiecare dată noi mințeam.

Dar părintele Cozma ne citea fiecare gând și fiecare clipire și mai ales cunoștea foarte bine oamenii.

Părintele nu putea accepta tot ce-i duceam fără să fie convins că erau obținute cinstit.

Deși trăia  izolat ,pe căi doar de el știute, a dat de știre famililor noastre despre merindele care ajungeau la el.Unii dintre părinți au reacționat drastic.Nu-l prea aveau la inimă pe ,,trădătorul în sutană''.Alții ne interziseră să mai mergem la el acasă.

Astfel întâlnirile noastre cu părintele Cozma aveau să se rărească. 

 Descopeream că există goluri pe care nu le poți umple niciodată cu altceva. Hăuri imense în care sufletele se scufundau din lașitate, din nevoie, din ignoranță, dar cel mai des din teamă.

Obișnuiam să ne notăm câte ceva din cele spuse de părinte. 
Uneori ne contraziceam , ne contram destul de serios pentru o idee pe care ,bineințeles, fiecare o interpreta diferit. În felul nostru îl păstram aproape pe părinte.
Ne lipsea cu adevărat. Într-o lume subjugată convenționalului și obscurată de prejudecăți el ne ajutase să vedem partea luminată, deschisă, curată și parcă lumea însăși căpăta o altă înfățișare, devenea frumoasă.

Bătrânețile și singurătatea îl doborâră  și căzu la pat.
Am fost să-l revedem într-o după amiază mohorâtă de toamnă.

Era liniștit. Ochii i se umezeau uneori când  îi reaminteam  tot ce ne spusese.Cu un efort aproape nefiresc se ridică în capul oaselor și șovăielnic se îndreptă spre un dulap vechi, scârțâindu-și pașii grei pe dușumele de brad uscate și ele.Păreau un ecou  care răzbate dintr-un suflet foarte îndepărtat, până la noi. Nu îndrăzneam să-l atingem,deși am fi vrut să-l ajutăm,  era ca și cum am fi comis un sacrilegiu.

Ne așteptam ca părintele să scoată unul dintre caietele lui îngălbenite care custodeau miresme și arome de istorii trăite aivea și din care uneori ne împărtășea și nouă câte ceva.

Dar nu. Părintele luă un borcan cu miere de albine și cu mâinile tremurânde abia reuși să-i desfacă capacul.
Ochii lui nu mai aveau culoare, deveniseră doar  lumină. O lumină  care se pierdea undeva în nesfârșitul înțelepciunii sale. 

-,,Nu se cuvine să nu-mi omennesc oaspeții, spuse în timp ce cu o mână cotrobăia într-un sertar.
Căuta o lingură.
Scoase din străfundul sertarului o lingură  de fier.

-Hai ,luați și gustați! este miere de fag. Este rară.

Șovăiam. Nu știam dacă se cădea să mâncăm toți cu aceeași lingură.Ne aruncam priviri nedumerite, pe ascuns, încercând să înțelegem dăcă era o provocare din care trebuia să mai învățăm ceva sau îi era lui prea greu să căute alte linguri.

Părintele  ne ghici gândurile și de data aceea.

- ,,Mâncați toți cu aceeași lingură! Nu vă fie teamă!. 
Gândiți-vă că mierea este bunătatea sau iubirea,  iar lingura felul în care puteți ajunge la ea.

O lingură de argint v-ar face probabil să mâncați  fără să ezitați, mai mult decât v-ar trebui.
Aceasta este capcana avariție și bogăției.''

-Bine parinte,dar dumneata ai spus că în borcan este iubire.Nu ar fi ideal să mâncăm cât mai mult.

-.,,Nu! Cel mai bine ar fi să ajungă tuturor.Nu veți fi niciodată fericiți într-o lume în care ceilați nu știu să iubească, oricât de buni și iubitori ați fi voi. Dăcă nu veți ști să dăruiți din bunul vostru, nu vă va folosi la nimic să-l aveți.
Deveneam confuzi. Înțelesesem că El mai avea o lecție pentru noi. Încă nu știam care, dar el continuă:

-,,Aceasta este problema părinților voștri.S-au înfruptat până peste plin dintr-o iubire pentru un Dumnezeu pe care din lacomie l-au transformat într-un bun personal.Dulceața pe care au descoperit-o și care le-a încântat mintea îi face să dea cu lingura peste mână altora care ar vrea să guste din ea. Într-o zi borcanul se va goli. Totul va deveni amar și ei nu vor ști cum să îndulcească acea amărăciune ,pentru că nu au dăruit nimic din bunătatea și iubirea lor, ca să poată primi înapoi cândva, când fierea egoismului le va arde gura.

Am coborât în tăcere spre case. Eram copleșiți de propriile gânduri . Presimțeam că nu aveam să-l mai vedem niciodată pe părinte. Era cu adevărat rară miera lui.
Părintele Cozma muri după câteva săptămâni , eu însă știu sigur că în inimile unora dintre noi  este încă viu , pentru că am apucat la timp să gustăm din dulceața înțelepciunii unui om care n-a crezut decât în iubire.                                                                                                                                

Și mai știu că frumusețea sufletului nu-i niciodată în zadar , că nu poți fi fericit într-o lume în care iubești doar tu , că nu-i poți învăța pe ceilalți să iubească decât dăruindu-le din iubirea ta.

Și dacă aș putea i-aș  întinde părintelui Cozma , cu un varf de lingură învechită și tocită de povara tuturor înțelepciunilor, din mierea sufletului meu pe care atât de divin și el l-a îndulcit cândva și i-aș spune : Binecuvântat să fii !

Memoriile timpului.Adolescenta VII *”

    Am trăit o mare parte din tinerețe sub un fel de presiune continuă a gândirii. Cum spunea Cioran, îi datorez durerii și încrâncenării ,cele mai multe dintre eliberări. 

                                7

      Probabil că m-am pus de foarte multe ori în pericol, fără măcar să bănuiesc.
Probabil că  inconștiența  mea de a înfrunta pericolele fără a lua în calcul riscurile, i-a terorizat adesea pe ceilalți.
   V-ați întrebat vreodată de ce lumea pare a nu fi niciodată așa cum o vrem noi?
Probabil pentru că între cea pe care o creiază mintea noastră și cea pe care o trăim cu sufletul există disconcordanțe inalienabile.Nu lumea este făcută greșit ci felul nostru ,egoist și subiectiv, de a o percepe.

     Am plănuit multe ,,nebunii” de-a lungul anilor. Cel mai frecvent arhitectam evadări din cotidian, pentru mine fiind lumea cea mai impersonală ,care mă dezechilibra cel mai ușor, din cauza  prejudecățile ei.
N-am suferit niciodată din cauza aluziilor la sănătatea mea mintală, dar am suferit cumplit atunci când nu m-am putut elibera din strânsoarea psihologică a taraților care aveau pretenția de a fi considerați întelepți doar pentru că trăiseră mai mult decât alții.
    Îmi doream adesea să  mă pot îndepărta pentru perioade mai lungi de ,,civilizație” , să mă pun pe mine însămi la încercarea de a trăi departe de lumea blazată și monotonă care îmi forfotea , fără vreun rost anume, zi de zi , în jur.
    M-a atras de copil ,și mai păstrez încă acel farmec , starea de sălbăticie. În mintea mea voi asocia mereu sălbăticia unicei stări veritabile de libertate. Restul e conviețuire.
 Și uite așa prindea viață o alta dintre aventurile mele hazardate.

 Astăzi mi se pare cel puțin curiosă ușurința cu care găseam aliați și complici pentru toate nebuniile pe care le-am pus în practică. 

De data aceasta  proiectasem o evadare pură și efectivă. Alesesem pentru campare un vârf de munte la vreo 30 de kilometri de casă.

Sigura parte ușoară avea să fie drumul.
O dată ajunși în vârful muntelui începură și problemele. Descopeream că între curaj și inconștiență nu există absolut nici un pas intermediar  ,ci doar puterea de a reacționa cu răceală oricărei provocări. În general învățam toate acestea prea târziu, când deja trebuia să acționez pentru a nu eșua în noua încercare.

Vântul sufla a urgie. Corturile se pliau în toate formele geometrice posibile.

În cele din urmă, între o disperare și un hei-rup, am reușit să stabilizăm  locuințele improvizate, iar după alte încercări titanice reușirăm să aprindem și un foc,  departe de vegetație dar și de corturi.

Pe niște bețe cioplite în grabă, înfipsesem câteva bucăți de slănină , câțiva cârnați uscați  și în timp ce le perpeleam pe jar ascultam liniștea sacră a muntelui .
Un fâlfâit de aripi, un croncănit de corb, un troznet de creangă , un clipocit îndepărtat de izvor , deveneau notele unei armonii fără egal. Doar vântul șuirea sumbru, rupând uneori cadența timpului încântat de munte.

Prima noapte trecu în grabă.Poveștile curseseră până spre dimineață.Acolo, în inima muntelui fiecare se simțea liber să inventeze una.

Înainte  ca oboseala să mă răpună definitv  mă încercă un ciudat sentiment de neliniște. Parcă mă  înțepa, dintr-o dată, toată acea pace a naturii.

 Era un fel de percepție atemporală a ceva ce trebuia să se întâmple, care nu mă speria ci doar mă forța la o stare de veghe intensă. Adormii cu acel sentiment de zbatere între pereții obscuri ai unei neliniști profunde și contrastante, până la înfruntare, cu liniștea de afară.

      Zorii pârguiau crestele pleșuve din vecinătate. Exista o solemnitate în tot ce ne înconjura. Totul parea să respecte un ritual divin pe care doar natura știa cum să-l urmeze.

Printre planurile noastre intra  și culesul de ciuperci . Abundau în acea perioadă a anului, în toate culorile și  mărimile.  Culesesem  tot ce se putea mânca: ciuperci, zmeură, frunze de macriș, flori de câmp, afine. 
Era  mai degrabă un fel de  instinct  decât efectul unei necesități.
Nu știu cât am rătăcit printre copaci, tot strigându-ne unul pe altul, făcând câte o glumă , sau chiuind de bucurie când dădeam peste o poiană cu ciuperci. Oricum câteva ore bune. Acolo timpul are o cu totul altă valoare.

    ,,Acasă'' ne aștepta o surpriză. Cineva intrase în corturi și  răvașise toate lucrurile. Unele dintre ele se rostogoliseră pe costă, zâcând  atârnate în firele aspre de iarbă sau prin crengile arbuștilor.
Nu putea fi vorba de un animal. Animalele nu deschid bagajele trăgând de fermoare.
Fugisem de lume și lumea se răzbuna lovindu-ne pe la spate.

 Dar cine și de ce să fii făcut așa ceva? 

     Pe una dintre culmile aflate destul de  departare de noi ,se vedea o stână. Parea însă imposibil ca cineva de acolo să fii ajuns, într-un timp atât de scurt, până la corturile noastre. 

Un  alt fel de tăcere ne domina acum , un fel de complicitate colectivă  la un gând sumbru. Nu lipsea nimic,doar liniștea și entuziasmul  dispăruseră. 
Am readunat lucrurile și le-am pus la locul lor.
Hotărârăm  ca în acea  seară să dormim toți în același cort. Băieții se așezară pe marginea sacilor de dormit, iar noi fetele la mijloc.

Am simțit atunci cea mai sfântă și caldă dintre îmbrățișări. Era singurul semn de confort și siguranță posibile în acele momente când, dintr-un profund sentiment de vinovăție , eram agitată și îngrozitor de preocupată.
A fost una dintre prea puținele dăți din viață ,când m-am simțit protejată cu adevărat și în care n-am respins acel sentiment de a recunoaște că aveam nevoie de asta.
                                                                .

-Ai mâinile reci.Ți-e frig?

-Nu, am răspuns eu. Așa sunt mâinile mele, tot timpul reci.

-Si am impresia că tremuri.Ți-e frică?

-Nu.Acum nu. Dar il urăsc pe cel care a făcut asta.

-Nu cred .Tu nu urăști pe nimeni.

-De data asta da!
Cuvintele au răsunat apăsat, aproape răstit ca și cum trebuiau să dea greutatea justă sentimentului de ură. De fapt chiar nu-l uram pe făptaș ci starea de teamă pe care ar fi putut să mi-o provoace.

-Nu-i nimic. A trecut.

-Imi pare rău.Eu v-am atras în nebunia asta.

- Fii serioasă! Abia așteptam toți să apară ,,nebunul” care să ne scoată din cotidian.

Aș fi vrut să zâmbesc.Dar era ceva nelămurit ceea simțeam dintr-o dată. Nu eram în stare să definesc ceea ce pusese stăpânire pe mine și am ales ,atunci ca mai mereu în viață, să-mi fiu scut mie însămi față de tot ce simțeam cu o intensitate pe care nu o puteam controla.
Cel mai des în viață m-am temut că aș putea simți greșit.
.

-Ce tot sușotiți acolo? întrebă unul dintre băieți.

-Spunem poezii! 

-Mai bine spuneți rugăciuni!

-Mai bine taci că sufli aer rece! glumii eu.

-Apropie-te de mine și nu-ți fie teamă!.

Aș fi vrut să știu cum.Aș fi vrut să mă fac una cu celălat.Să aflu cum este să te simți apărat și să nu-ți mai pese de nimc altceva.
Atunci și de alte multe ori mai târziu.
Dar eu nu știam. A fost lecția pe care am învățat-o cel mai greu și mult prea târziu.

M-am întors cu spatele găsind scuza cea mai penibilă:

-Nu pot să dorm pe dreapta.

-E în regulă. Stai cum ți se pare comod.

Of!
De ce renunța așa ușor?. 
De ce trebuia să inving mereu eu? 

Ne-am urat unul altuia noapte bună ți ne-am făcut una cu liniștea nopții.

                                                                          *

Alți zori.
Sau poate aceeași ,doar ochii care ii vedeau erau alții.

Băieții se dezbracară până la brâu și turnându-și unul altuia apă dintr-o damigeană începuseră să se spele tresărind sau susultând din cauza apei reci.Stropii cristalini biciuiau trupurile acelea serafice.

Ochii îmi alunecau fără să-i pot controla spre corpul lui.Mi se părea frumos. Nu mai gândisem niciodată până atunci că un corp putea fi frumos.

Crescuți la munte , ca noi toți, corpurile lor aveau linii herculiene și o frumusețe adonică. Ceva dintr-o frumusețe primordială, eterică.

Descoperam un limbaj nou, al cărnii ,încă hieroglific, dar acut.
Îmi simțeam genunchii moi și gândurile răvășite.
Eu, care mă vroiam doar spirit , care detestam apucăturile și instinctele , care mă autoeducam să văd dincolo de conceptul de specie, eu păream îngenunchiată fără putința de a mă ridica în fața unei sculpturi în carne omenească? 
 Aș fi vrut să ating acea marmoră  pentru a mă convinge că este doar o ,,fata morgana'',o ispită ireală , blasfemic sculptată și expusă în vârful acelui munte.

Încercam să-mi scutur gândurile, sa le  eliberez de orice dorință. Nu știam nici dacă trebuia să mă simt vinovată sau  doar victima  insctinctelor care mă provocau meschin. Dar era atât de profundă și imensă acea trăire care se înălța dinspre suflet înspre minte, că nu aș fi putut alege cum altfel să o înfrunt, decât holbându-mă interzisă la el.

Încercam să îmi caut ceva de făcut ca să evit, pe cât posibil , să-mi răzgâiesc ochii mereu spre el.Rațiunea, însă, făcuse pact cu diavolul și  mă alerga prin toate ungherele sufletului.
Nu știu când s-a rupt vraja, dar mă simțeam obosită ca după un urcuș de o zi pe munte.
.

    Am băut câte o cană de ceai , căruia nu cred că îi mai simțeam vreo aromă , și am plecat într-o nouă expediție.

Muntele însă devenise dintr-odată o existență nesemnificativă. 

Ne avântarăm în hățișurile pădurii, eu o făceam cu un fel de furie, ca atunci când vrei să te ascunzi de o nălucire. 
El părea indiferent ,absent și prea puțin interesat de faptul că eu existam. 
Din când în când îi simțeam ochii furând  câte o secvență  din trecerea mea prin acel spațiu.
Nimic altceva. 
Eu aș fi vrut să se întâmple ceva extraordinar,orice.Habar nu aveam ce.

Ne scufundam tot mai adânc în desișul pădurii virgine , pe mine dorința de a mă apropia de ceilalți  mă urmărea jenant, pulsându-mi cu forță prin toate venele. Pentru prima oară singurătatea nu mai era cheia siguranței ,pentru mine.

       Lângă rădăcina unui brad dădui peste o gramadă de gălbiori .Eram entuziasmată și pentru câteva clipe m-a abandonat toată agitația. M-am așezat pe mușchii pufoși mirosind a cetină tânără  ca să culeg cu grijă fiecare pălărioară aurie.
El se apropie de mine, îmi cuprinse fața într-o mână și cu furia celui mai însetat amant ,mă sărută.Nu știu cât a durat și nici ce am facut în acele secunde,lumea dispăruse și timpul se oprise odată cu respirația mea.Vedeam doar doi ochi verzi  care-mi pironeau toată ființa pe un rug unde ardeam cu toată vina și emoția , împreună.
Era cea mai minunată dintre eternitățile trăite într-o clipă.
Probabil o eternitate care s-ar fi prelungit dacă nu ne-ar fi aruncat în lumea pământeană strigătele prietenei mele:
-Haide-ți să vedeți! Haide-ți să vedeți! Urla prietena mea.
Am începu să alergăm printre țesătura de vreascuri și iarbă uscată cu o agilitate de care  nu ne credeam în stare.
Ne-am apropiat nu foarte convinși de locul unde prietena noastră rămăsese  parcă hipotizată,repetând mecanic, fără ritm :hai să vedeți!
Într-un luminiș un pui de căprioară era prins într-o capcană.

Toată divinitatea nu ar fi putut opri blestemele care se abătură în câteva secunde asupra criminalilor care puseseră capcana.

L-am eliberat  cu greu, instictul lui de supraviețuire îl făcea să se zbată ori de câte ori ne apropiam de el.
Ochii mari și umezi, fixați pe noi, ne transmiteau un fel de reținere.
Am reușit să-l  eliberăm, din fericire rănile erau superficiale.

Era însă înfometat și însetat.
L-am învelit într-un tricou și am decis să ne întoarcem la tabară. Continua să ne privească cu ochii  încremeniți într-o expresie de teroare.

L-am hrănit cu  bucăți de pâine înmuiate în lapte, apoi învelit în pleduri l-am pus într-un colț de cort.Era slăbit, așa că adormi imediat.

    Seara își trimitea solii.O lună enormă, orbitor de strălucitoare își înălța încet, încet, siluieta dintre copaci.

Stinserăm focul și ne pregăteam de o nouă noapte ,dormită pe munte ,când se auzi lătratul unui câine. 
Dintr-un luminiș  apărură două siluiete de bărbați și un câine ciobănesc, care părea să concureze , în mărime , imensul cerc portocaliu al lunii.

Erau braconierii. 

.

-Sara bună! Ne salută cu un rânjet demonic unul dintre bărbați.

-Sara bună! răspunse la întâmplare unul dintre noi.

- Mă ,da voi ce faceți aici? 

- Suntem în excursie.

-Sunteți din sat, nu-i așa?!

-Da. 

-Aha! Păi am auzit azi pădurarii că cineva a reclamat ,că străinii fac foc în pădure.

-Poate or mai fi și alții, care bântuie pe aici, încercarăm  să ne apărăm .

Se făcură a nu înțelege aluzia.

În timp ce îi sfidam pe cei doi profanatori ai sfintei păduri, zării agățat de cureaua unuia dintre ei un lanț de funie, împletit de un prieten marinar, pe care îl pusesem în bagajele mele, cu gând să atârn felinarul de el.
Deci ei erau  ticăloșii care ne răvășiseră lucrurile. Le făcui un semn discret celorlalți spre cureaua nemerncului.Instantaneu, ca la un semnal conspirativ, am început să  ne învârtim în jurul corturile , chipurile pentru a verifica dacă erau fixate bine.

-Ați fost azi prin parcele?, redeschiseră ei conversația.

-Am fost în pădure dar nu știm dacă erau parcele sau nu.

-Si nu ați găsit nici un animal prins?

-Prins în ce? ne prefăcurăm noi a nu înțelege.

În tot acest timp căinele se agita mârâind , în preajma locului unde lăsasem căpriorul.
Li se citea suspiciunea în ochi și răutatea în fiecare ranjet care le mișca firele din barbă într-un mod dizgrațios și lasciv.

-Nu am văzut nici un animal, în afară de câteva șopârle și o viperă.

Bine ,atunci. 
Noi dăm o raită să vedem dacă găsim prada. Apoi ne întoacem și mai vorbim.

Suna a amenințare.Cunoscându-le reputația celor doi nici nu ne prea miram.

-Aveti ceva de băut cu voi?

- Apă! 

Ranjiră dezgustați într-o sincronizare perfectă, de parcă toată viața  l-ar fi exersat împreună.

Plecară , într-un târziu, lăsând în urmă un damf de alcool și răutate.
I-am urmărit atent cu privirea până au scăpătat după dealuri, apoi ca la un semnal ne-am apucat de adunat  totul pentru a coborâ spre sat.
Mișcări mecanice, dezordonate, o stare din care dispăruse orice urmă de armonie și subînțelegere. 

Băieții sacrificaseră un ruscac mai mic, înghesuind lucrurile pe unde puteau, abandonând ceea ce putea fi abandonat și puseră puiul în el.

Coborâșul a fost anevoios. Crengile  luate prin surprindere ne biciuiau peste tot ,liniștea de până atunci a muntelui devenea un murmur sinistru , foșnetul pădurii un zumzet năucitor. În adâncul pădurii noaptea devine impresionant de lugubră. Totul în jur părea să ne hărțuiască, să ne încetinească, să ne debusoleze intenționat.

Cred că am bânguit ore până să nimerim  drumul spre casă.
Când mai aveam doar 1-2 km kilometri pînă la intrarea în sat ,am hotărât că puteam poposi. Zorii erau aproape.

Ne-am ghemuit cum puteam unul în altul, așteptând doar să treacă timpul.
Nu mai rămăsese nimic din farmecul unei aventuri, decât așteptarea reîntoarcerii.

Ceea ce ne masacra sufletește era sentimentul că ceva rămăsese neîmplinit, că ceva netrăi până la capăt lăsasem în urmă.

   După două săptămâni căpriorul s-a întremat, era vioi și dornic de libertate. 
L-am  dus la casa pădurarului și i l-am lăsat în grijă. 
Aventura noastră se încheia atunci. A fost ultima ieșire , de adolescent, pe care am facut-o și pentru mine ultima șansă de a trăi intensitatea unui instict în libertate. Mi le-am controlat până la anulare pe toate celelalte care aveau să vină.