Memoriile muntelui.Adolescenta VIII*”

Frumusețea sufletului nu este niciodată în zadar.

                                8

        Am trecut și eu , ca toți ceilalți semeni, printr-un timp pe care, la fel ca și ceilalți , astăzi îl numesc viață, rezonând intens la unele momentele scurse, fiind  total indiferentă la multe altele, înțelegând mai mult sau mai puțin care este rostul fiecărei clipe trăite.
Cel mai greu, în toată această pelegrinare, mi-a fost să  găsesc pacea. Am trăit prea mulți ani revoltându-mă față de tot ce mie mi se părea injust, revoltându-mă făță de tot  ce mie mi se părea că discriminează,că etichetează , că valutează  în vreun fel lumea. Astăzi ,când văd totul printr-un filtru de împăcare cu mine și cu ceilalți, nimic nu mi se mai pare revoltător.
Mi-ar fi plăcut să învăț mult mai timpuriu să nu privesc lumea ca un justițiar ci ca un înțelept care găsește întotdeauna modul de a pune pace peste orice conflict. Războinicul din mine, însă, avea să depună foarte rar armele , pacea venea doar atunci când judecata (strâmbă dealtfel) reușea să tranșeze situațiile dând sentințe.  
    Mai mult, m-am născut și crescut într-o zonă  cu mulți refugiați proveniți din federația rusă, printre care se afla și familia străbunicului meu.
     Era o lumea oarecum cosmopolită, cu polonezi, ucrainieni, evrei , sași , a cărui diversitate nu era  tocmai sursă de conviețuire pașnică. Erau culturi, tradiții , ideologii, percepte religioase, imposibil de suprapus. Fiecare încerca să își apere , cum putea mai bine, zestrea folclorică și națională ca și cum toată identitatea lor , toate mărturiile despre originea  lor ar fi fost în mare pericol, dacă s-ar fi abătut câtuși de puțin de la ritualurile proprii. 
    În nordul Bucovinei fuseseră deportați mulți chiaburi din Uniunea Sovietică, după ce li se luase totul, bineînțeles. Credința lor era  puternică, un ortodoxism țarist plin de ritualuri burgheze, pe care cu o încăpățânare greu de elucidat  o apărau  de orice erezie provenită din obiceiurile religioase ale celorlalți..                                                            

     Respectau cu sfințenie  calendarul Iulian. Toate sărbătorile religioase  se țineau cu o întârziere de două săptămâni.

Astăzi mă gândesc că era forma lor de revoltă spirituală împotriva stării de exilați.

Aveam o mulțime de colegi și prieteni ale căror nume nu se terminau în ,,-escu''; ,,-anu”  
,,-iei'';etc.

Pe de altă parte ,disputele privind cele două calendare , cel Gregorian și cel Iulian, făceau mai puțin monotonă conviețuirea.

Pentru mine totul era un ego colectiv închis ermetic sub gobul de cristal al unei doctrine sau al alteia, care deși propovăduiau despre același Dumnezeu foloseau căi diferite pentru a și-l adjudeca.

    Întru-un sat învecinat traia un preot bătrân.Excomunicat din rândul fraților săi prelați din cauză că  sărbătorea pe vechi, era de fapt singurul care încercase să împace cele două tabere, ale aceleeași religii.

Era acel păstor cu har, care predica și slujea fără prejudecăți , pentru oricare credincios, indiferent de care parte a ortodoxiei  aderase.
Despre harul lui se dusese vestea. Oamenii îl căutau pentru un sfat, pentru o dezlegare, pentru a afla mângăiere, în orice necaz s-ar fi aflat. Părintele Cozma era cu adevărat un duhovnic.

                                                                   

    Trăia singur într-o căsuță cu două odăi. De la intrare te uimea curățenia și ordinea ,dar mai ales numărul cărților , așezate cu grijă , scoarță lângă scoarță, oriunde se putea găsi un loc care să le găzduiască.

    Erau scrieri vechi, în greacă sau latină, cărți  laice,filozofii moderne, Evanghelii sau Biblii în ediții diferite.Devenea imediat clar că părintele Cozma trecuse demult , cu temeritate și înțelepciune, limitele ideologice ale propriei doctrine religioase.

 Așa aveam să-l cunosc eu pe părinte, ca pe o lume deschisă în mijlocul  multor lumi închise în ele înseși.

   Părintele Cozma era un orator înnăscut, o persoană care îți atrăgea sufletul într-o vâltoare de  trăiri ,de dorințe fascinat de ideea de a ști mai mult.Figura lui aproape iconografică , vorba blândă, rară , gândită cu mult înainte de a fi eliberată , căldura pe care o transmitea , te făceau să te simți binecuvântat fără niciun alt ritual.
Era cu adevărat un patriarh al evlaviei, o evlavie reală, umană.
Ne asculta întotdeauna mai întâi pe noi. Apoi vorbea el.
Glumea des, aproape tot timpul.
Râsul ,spunea el, este prima rază de soare a bunătății.Râsul trădează tot  ,dacă înveți să-l descifrezi: falsitatea , voioșia , imbecilitatea , răutatea , tristețea , îngândurarea,pentru că atunci când ești un om vesel ,când ești un om deschis, un om senin ,un om care  știe să râdă , larvele prefăcătoriei nu dau pui.
Este doar  una dintre învățămintele părintelui Cozma.
Aveam să ajungem ,încet,încet și  la subiectul celor două calendare care reușeau să dezbine și să împartă o comunitate de altfel închegată și integră, în două. 
Răspunsul părintelui Cozma a fost uluitor:

-,, Nu există legi pentru a fi credincios.Însuși Dumnezeu este legea.Iar legea ca să fie de folos trebuie respectată.Respectă-l pe Dumnezeu și nu te vei abate de la lege.Iar ca să-l respecți pe Dumnezeu trebuie să-i respecți fii, să-i respecți toate creațiile.Fii lui suntem noi toți, creațiile lui suntem și noi  tot ce există în jurul nostru.”

-Atunci de ce sunt atâtea religii și de ce oamenii  se urăsc din cauza aceasta?

--,,Pentru că au uitat ,sau  poate doar se prefac , că ei sunt fii .Încep să se creadă Tatăl.Judecă și condamnă în numele părintelui lor.Încearcă să-L lingușească. Încearcă să-I cumpere îngăduința oferind  jertfe materiale  dar stau dinaintea lui cu pumnii plini de păcate și sufletele goale de dragoste.

-,,Oamenii ar trebui să creadă toți la fel?
-,,O, nu!” Oamenii ar trebui să iubească toți la fel.”
-,,Ortodocșii iubesc mai mult decât alții?”

--,,O, ce întrebare! 
Vezi tu?! ,Dumnezeu probabil s-a invinuit de a nu fi știut să-și învețe fii cum să trăiască demn și în pace cu ei însăși.Atunci a zămislit propriul fiu.Isus nu a murit pentru convingerile lui și nici pentru erezia celorlalți.El a murit ca oamenii să învețe ceea ce le lipsea pentru a se simți fericiți : IUBIREA.Părintele care nu-și recunoaște greșeala în educația propriului fiu, nu-i va da niciodată lecții folositoare acestuia.Lecțiile lui vor fi asemenea acelor utopii idealiste cu care părinții își învață fii cum să se comporte pentru  a dobândi o reputație bună neavând niciun interes  să-i învețe cum să-și iubească aproapele.''
Nimeni nu iubește mai mult ca altul doar pentru că aparține unei religii ci doar pentru că iubirea lui vine de la Dumnezeu , este divină, este creatoare de minuni, este totală. Este iubirea necondiționată.”

Cam așa decurgeau întâlnirile noastre cu părintele Cozma.

Uneori sustrăgeam de acasă o sacoșă de cartofi, o legatură de ceapă sau câteva ouă și i le duceam părintelui.

Ne mulțumea și de fiecare dată ne întreba dacă le cerusem de la ai noștri și ce spuneau ei.De fiecare dată noi mințeam.

Dar părintele Cozma ne citea fiecare gând și fiecare clipire și mai ales cunoștea foarte bine oamenii.

Părintele nu putea accepta tot ce-i duceam fără să fie convins că erau obținute cinstit.

Deși trăia  izolat ,pe căi doar de el știute, a dat de știre famililor noastre despre merindele care ajungeau la el.Unii dintre părinți au reacționat drastic.Nu-l prea aveau la inimă pe ,,trădătorul în sutană''.Alții ne interziseră să mai mergem la el acasă.

Astfel întâlnirile noastre cu părintele Cozma aveau să se rărească. 

 Descopeream că există goluri pe care nu le poți umple niciodată cu altceva. Hăuri imense în care sufletele se scufundau din lașitate, din nevoie, din ignoranță, dar cel mai des din teamă.

Obișnuiam să ne notăm câte ceva din cele spuse de părinte. 
Uneori ne contraziceam , ne contram destul de serios pentru o idee pe care ,bineințeles, fiecare o interpreta diferit. În felul nostru îl păstram aproape pe părinte.
Ne lipsea cu adevărat. Într-o lume subjugată convenționalului și obscurată de prejudecăți el ne ajutase să vedem partea luminată, deschisă, curată și parcă lumea însăși căpăta o altă înfățișare, devenea frumoasă.

Bătrânețile și singurătatea îl doborâră  și căzu la pat.
Am fost să-l revedem într-o după amiază mohorâtă de toamnă.

Era liniștit. Ochii i se umezeau uneori când  îi reaminteam  tot ce ne spusese.Cu un efort aproape nefiresc se ridică în capul oaselor și șovăielnic se îndreptă spre un dulap vechi, scârțâindu-și pașii grei pe dușumele de brad uscate și ele.Păreau un ecou  care răzbate dintr-un suflet foarte îndepărtat, până la noi. Nu îndrăzneam să-l atingem,deși am fi vrut să-l ajutăm,  era ca și cum am fi comis un sacrilegiu.

Ne așteptam ca părintele să scoată unul dintre caietele lui îngălbenite care custodeau miresme și arome de istorii trăite aivea și din care uneori ne împărtășea și nouă câte ceva.

Dar nu. Părintele luă un borcan cu miere de albine și cu mâinile tremurânde abia reuși să-i desfacă capacul.
Ochii lui nu mai aveau culoare, deveniseră doar  lumină. O lumină  care se pierdea undeva în nesfârșitul înțelepciunii sale. 

-,,Nu se cuvine să nu-mi omennesc oaspeții, spuse în timp ce cu o mână cotrobăia într-un sertar.
Căuta o lingură.
Scoase din străfundul sertarului o lingură  de fier.

-Hai ,luați și gustați! este miere de fag. Este rară.

Șovăiam. Nu știam dacă se cădea să mâncăm toți cu aceeași lingură.Ne aruncam priviri nedumerite, pe ascuns, încercând să înțelegem dăcă era o provocare din care trebuia să mai învățăm ceva sau îi era lui prea greu să căute alte linguri.

Părintele  ne ghici gândurile și de data aceea.

- ,,Mâncați toți cu aceeași lingură! Nu vă fie teamă!. 
Gândiți-vă că mierea este bunătatea sau iubirea,  iar lingura felul în care puteți ajunge la ea.

O lingură de argint v-ar face probabil să mâncați  fără să ezitați, mai mult decât v-ar trebui.
Aceasta este capcana avariție și bogăției.''

-Bine parinte,dar dumneata ai spus că în borcan este iubire.Nu ar fi ideal să mâncăm cât mai mult.

-.,,Nu! Cel mai bine ar fi să ajungă tuturor.Nu veți fi niciodată fericiți într-o lume în care ceilați nu știu să iubească, oricât de buni și iubitori ați fi voi. Dăcă nu veți ști să dăruiți din bunul vostru, nu vă va folosi la nimic să-l aveți.
Deveneam confuzi. Înțelesesem că El mai avea o lecție pentru noi. Încă nu știam care, dar el continuă:

-,,Aceasta este problema părinților voștri.S-au înfruptat până peste plin dintr-o iubire pentru un Dumnezeu pe care din lacomie l-au transformat într-un bun personal.Dulceața pe care au descoperit-o și care le-a încântat mintea îi face să dea cu lingura peste mână altora care ar vrea să guste din ea. Într-o zi borcanul se va goli. Totul va deveni amar și ei nu vor ști cum să îndulcească acea amărăciune ,pentru că nu au dăruit nimic din bunătatea și iubirea lor, ca să poată primi înapoi cândva, când fierea egoismului le va arde gura.

Am coborât în tăcere spre case. Eram copleșiți de propriile gânduri . Presimțeam că nu aveam să-l mai vedem niciodată pe părinte. Era cu adevărat rară miera lui.
Părintele Cozma muri după câteva săptămâni , eu însă știu sigur că în inimile unora dintre noi  este încă viu , pentru că am apucat la timp să gustăm din dulceața înțelepciunii unui om care n-a crezut decât în iubire.                                                                                                                                

Și mai știu că frumusețea sufletului nu-i niciodată în zadar , că nu poți fi fericit într-o lume în care iubești doar tu , că nu-i poți învăța pe ceilalți să iubească decât dăruindu-le din iubirea ta.

Și dacă aș putea i-aș  întinde părintelui Cozma , cu un varf de lingură învechită și tocită de povara tuturor înțelepciunilor, din mierea sufletului meu pe care atât de divin și el l-a îndulcit cândva și i-aș spune : Binecuvântat să fii !