Povesti despre oameni simpli II. Dedicat prietenei mele Anca Otulescu

    O poveste adevarata, despre solitudine si prietenie ,dincolo de granitele perceptiilor umane.

Vine ,pentru toti (nu va faceti iluzii) ,o vreme cand vrei nu vrei ,incepi sa descoperi ca ai trait printre ceilalti din complezenta si rutina si ca mult din ceea ce ai trait a fost ..degeaba.

Si...vine si vremea cand intelegi,in sfarsit, ca prea de multe ori in viata ai trecut nepasator ,dintr-un infatuu sentiment de superioritate, pe langa suflete care ti-ar fi putut sta alaturi neconditionat,si care nu apartin intotdeauna speciei tale.

    Povestra mea incepe cu: ....o seara obisnuita,undeva in Bucuresti.O doamna, mai cauta refugiul singuratatii in cotidian.Pleaca la cumparaturi.

Un supermarket...Oricare.

In fata un caine mare negru ,,castigandu-si,, existenta printre ,,semenii,, umani.

Femeia singura ca si el ...ii vorbeste.Si lumea lor comuna se naste.....

Initial am vrut sa descriu ,cat mai beletristic posibil, o intamplare minunata povestita de o prietena deosebita ,dar apoi m-am gandit ca exprimand frumos si foarte literar aceasta intamplare, i-as umbrii mult din fascinatie. Asa ca, am sa fac un lucru inedit.Am sa las dialogul purtat de mine cu Anca sa va povesteasca aceasta intamplare.

Un dialog banal,la prima vedere.Un fapt ca multe altele,dar pe care cineva l-a perceput ca pe o lectie de viata si peietenie.Si chiar este!

Intr-o seara ,buna mea prietena Anca, intra pe chat si incepe ,fara pic de sovaire ,sa-mi povesteasca aceasta intamplare prin care tocmai trecuse:

-Acum am venit de la cumparaturi (23.30).Am iesit din supermarket pe la 22.00.Pana in statia de autobuz m-a condus un caine mare negru, care latra la orice masina trecea pe langa mine si orice caine(nu putea sa se apropie nimeni si nimic de mine(statia de autobuz este foarte departe,cam 500 m).

-Da si?-

-Am asteptat o multime,cu cainele langa mine.

Cand ,in sfarsit a venit ultimul autobuz,soferul n-a stat in statie sa ma urc si eu cu bagajul si a plecat.Am hotarat sa iau un taxi.Am oprit unul care n-a vrut sa ma ia pe motiv ca era cursa prea scurta.Cand a plecat si asta si eu  i-am zis vreo doua,cainele s-a pus pe latrat si-a urmarit masina.. o multime!

-Ca sa vezi!

-In final am facut comanda la taxi,am anuntat dinainte ca-i o cursa scurta, dar ca am bagaj. Si abia asa am reusit sa ajung acasa.

-Si cainele?

-Bineinteles ca mi-am luat ramas bun de la caine,tovarasul meu in aceasta aventura.S-a intors ,probabil, in fata la Carefour, unde sta de obicei.Cand am sa ma mai duc, am sa-l caut.

-Doamne..uite ca si animalele ne dau lectii de viata!Macar de am invata.

-Asa am facut eu ,o ora si jumatate, un drum de 15min pe jos.

-M-a impresionat teribil...Am sa scriu un eseu pe tema asta si am sa ti-l dedic...ce minunatie mi-ai povestit!!!

-El m-a insotit, pentru ca i-am vorbit inca de la iesirea din magazin,nu stiu de ce,a avut o presimtire ca mi se poate intampla ceva.Nu-mi dau seama,cert este ca m-a insotit in toata aceasta aventura,pas cu pas.

Nu-ti mai spun ca, pe Calea Plevnei fetele iesisera la agatat,ca faceau cu mana la masini.Doar eu si ele eram acolo.

  Mi-am tinut promisiunea.Am scris despre intampalrea ta.Doar ca am hotarat sa o facem impreuna.Cred   sincer,ca aceasta lectie despre prietenie si solidaritate are o sensibilitate mai mai mare povestita asa cum a fost traita.

Eu imi voi permite doar o concluzie.Poate putin hazardata!

  Morala :Uneori este suficient sa-i vorbesti ceilulalt ,ca sa-l ajuti sa inteleaga cata nevoie ai de EL!

Firenze .20.mai. 2012 

Povesti cu oameni simpli I

Am sa va spun o alta poveste.Despre oameni simpli.Despre oameni sortiti sa-si poarte crucea cu demnitatea si suferinta divina, demne de un mesia.

Mi-am amintit acest episod din adolescenta citind intr-o zi postarea unui prieten (Radu Albota) ,povestea unui muncitor numit Vasile.

Si Vasile si Doina ,fosta mea colega din liceu , ne pot fi oricand lectii de viata.

Eram adolescenti, in prima treapta de liceu.Unii mai dotati , altii mai ,,naturali''.

A fost sa fim printre generatiile in adidas si blugi. A fost sa fim printre rebelii indragostiti de Cenaclul.

In clasa mea era o fata. Se numea Doina Cervenca. Copilul cel mai mare dintr-o familie cu mai multi frati, orfani de tata.

Devenise ,intr-un fel , capul familiei.Saracia lucie, in care traiau, o maturizase nedrept de prematur.

Dupa orele de curs muncea(in locul mamei sale bolnave) ca femeie de servici intr-o scoala.

Pentru a beneficia de ajutoarele din partea statului ,era  ,,ajutata'' sa treaca ,clasa dupa clasa , scoala.

Starnea compasiune si teama in acelasi timp.

Nu puteai sa nu te gandesti ca destinul sau viata pot fi si asa.

Intr-o zi, profesoara noastra de limba romana, ia cerut sa spuna o poezie pe care o stie , pentru a justifica oarecum nota de trecere.

Singura poezie pe care o stia era ,,Mistretul cu colti de argint'' a lui Augustin Doinas

S-a ridicat in picioare si cu vocea aproape stinsa de emotie a spus: ,,Mistretul cu colti de argint'' de Mihail Stan.

Mihail Stan fiind actorul care recita poezia lui Doinas la Cenaclul Flacara.

Un hohot incandescent de ras a zguduit sala de curs.

Am fost mustrati.Doina a recitat ,printre lacrimi, poezia lui Doinas.

O stia pe de rost. A primit un 9.

Am urmat noi. Tot restul clasei a primit 2.

Niciunul dintre ,,super'' dotatii, care eram, nu stia versurile in intregime.

A fost una din palmele vietii pe care , eu personal, le-am meritat din plin.

Am invatat ca mintea unui om poate ignora numele unui autor, dar poate trai mai profund si mai adevarat mesajul sufletului sau, decat toti biografii la un loc.

Astazi stiu sigur,ca daca as fi autor,mi-as dori o Doina ,care sa ma invete pe de rost ,in cele mai profunde dintre simtaminte... si sa-mi uite numele pentru totdeauna.

Pentru mult timp mi-a rasunat in timpane vocea ei care soptea dureros de timid:

,,...Dar printu-i raspunse intorcandu-se... Taci!