Memoriile muntelui.Adolescența XIV*”

               Poți spune că ai învățat zborul doar atunci când ,cu ochii închiși  fără să mai încerci să te strecori prin meandrele lumești,reușești să plutești lin, condus de lumina sufletului tău.
Atunci ai devenit tu însuți o aripă.                                                 

                               14

   Zborul către orizonturile maturității se apropiau tot mai mult de decolare .Învățasem să zbor, învățasem că aterizările nu sunt totdeauna un succes, învățasem că aripile  cele mai trainice ți le construiești de unul singur ,că ceilalți pot cel mult să-ți dea elan, dar de cum le folosești depinde cât de lung vei zbura.
Învățasem  și că poți plana în derută, prins între curenți potrivnici, că poți cădea frânt după zboruri prea lungi, că înălțimile mari pot cauza durei la fel de mari atunci când cazi și că pentru toată viața ai doar o pereche de aripi cu care va trebui să-ți execuți toate zborurile.

                                                                  *

     Priveam adeseori , de la balconul casei mele, cum norii își disputau fiecare centimetru de cer.Era fascinant să urmărești acel balet inedit , o muzică în surdină născută din mișcarea aceea plutitoare și necontrolată.
Nu exista nimic violent sau distrugator în acea luptă de a poseda un petic de cer.

Uneori încercam să-mi imaginez cum ar fi să poți atinge norii cu mâna , să poți sta deasupra lor, conducându-i în acea luptă perpetuă de a poseda albastrul înfinit al cerului.

Simțeam uneori o umezeală rece pe vârful degetelor, alteori o boare caldă umblându-mi prin plete și tare aș mai fi vrut să aflu dacă erau cu adevărat senzațiile pe care norii ți le dădeau dacă îi atingeai.

Știam un loc unde aș fi putut afla. Munții Bucovinei îmi puteau  satisface și această nouă nebunie.

Din orașul Vatra Dornei se poate zări un vârf de munte sub formă de ou. Tronează solitar , vrând parcă să ducă  o mărturie peste timp despre geneza acelor locuri.

Locuitorii l-au numit Oușoru.

Uneori ,inele dense de aburi îi inconjoară piscul  făcându-l să pară un Saturn terestru.

Nu se putea să nu trezească în mine dorințe provocatoare. Instinctiv știam că acolo pot atinge norii.

Avea să fie printre ultimile mele răspunsuri la mereu sfidătoarele și provocatoarele chemări ale muntelui.

Mi-am convocat ,,gașca” și am plecat fără prea multe preambuluri să dăm cu norii de stelele tinereții din noi.
Mersul pe jos a durat cam 40 de minute și cu cât mă apropriam mai tare de vârf cu atât teama de a fi sperat în ceva irealizabil mi se cuibărea în minte. La urma urmei nu știam nimic despre nori.

Dar natura știe , într-un mod absolut sublim, să răsplătească temeritatea celor care se încumetă să o sfideze.
Într-o zi senină de  început de toamnă, cu visele gâlgâindu-mi până la sufocare în gât, cu mâinile întinse ca într-un ritual șamanic am atins norii.

Erau reci precum eternitatea.

Pe față simțeam biciuirea stropilor de apă proveniți din condensarea din jurul căldurii corpului meu. Puteam topi norii!

Se respira greu.Aerul din jurul acelor titani efemeri era foarte rarefiat.

Creierul  supus deja unei oxigenări forțate  la urcare ,odată cu apropierea de stratul de ozon începea să refuze orice reacție reflexă.

Îmi auzeam doar inima pulsând cu eforturi enorme , vrând parcă să împrăștie acel Goliat  de spumă care mă ținea într-o prinsoare diafană , cu o strângere pasională oprindu-mi respirația.

Probabil că  Goliat ar fi răsturnat legenda și m-ar fi scos ușor din luptă dacă  cei care mă însoțeau nu m-ar fi adus jos , cu picioarele pe pământ, la propiu și la figurat. Nu știam nimic despre efectele aerului rarefiat, dar aveam să învăț atunci pe propria piele.

Umilit  de a fi învins prin abandon  uriașul alb se retrăsese în mare grabă de pe munte.

Eu sufăr de rău de înălțime, dar în mod paradoxal , munții nu mi-au dat niciodată vreo stare de rău. Evit să merg cu avionul , dar aș urca în vârful Himalaiei fără să ezit.
De fapt cred că ceea ce îmi produce o stare de rău nu sunt înălțimile ci starea de imponderabilitate, ori munții îmi dau o siguranță totală, atunci când îi ating toată ființa mea devine un contact  unic cu Universul. Ar fi ca și cum aș atinge resurse infinite de înțelepciune, de pace, de  autocunoaștere,  straturi care se împletesc perfect dându-mi sentimentul de protecție totală.

                                                                      *

     Am coborât  o dată cu seara  spre cabana unde eram cazați.

Pentru prima oară în viață cuvintele nu m-ar fi putut ajuta să descriu ceea ce simțeam.

O tacere profundă, obositoare , îmi anihila puterea de a spune ceva.

Câteva secunde mă simțisem parte din nesfârșit, oricare ar fi fost el.
Acasă. 
Acolo ,cu mâna înfiptă în răceala eternității, mi se păruse că  am regăsit un loc părăsit cândva.

Amicii mei care mă cunoșteau și care știau că eram o persoană mai degrabă jovială decât meditativă ,se obișnuiau greu cu starea aceea a mea de absență totală, dar eu nu aș fi putut fi parte din momentele acelea, pentru că ceva mă rupsese în două parți, una pământeană alta celestă.

-Ce aiureală să se spună despre tine că ai capul în nori! Nici macar în nori...al tău este mult deasupra norilor.

Un râs inocent și prietenesc  îndulcea și mai mult aura care părea a se fi adunat în jurul meu. Altă dată aș fi râs si eu și aș fi plătit , cu sarcasm, acea ironie. Dar atunci nu puteam.
Eu nu îmi amintesc o altă dată în viață când să mă fi copleșit ceva atât de total ,până la a-mi anula orice dorință.

- Acu nu mai vorbește cu noi?
A văzut cum este să ai nasul sus de tot.Gata! Noi la poalele existenței.
Și cam în acest registru au continuat să glumească toată seara.

Încercam și eu câte un zâmbet dar în realitate simțeam nevoia să plâng. Așa, fără motiv, fără rațiune, fără sens. 

Nu mă puteam roti în caruselul acelui joc ironic oricât aș fi vrut. Nu atunci.

Au fost foarte puține dățile în care am mai escaladat munții, după aceea.Niciodată însă nu am mai urcat  până la nori.

    Noaptea își cobora valul tăcerilor tăinuind cine știe câte alte mistere sacre.
Am adormit greu și numai după ce închisă în baie am plâns, eliberând norii din mine.
                                                                 *
      Dimineața era senină , imens de verde și transparentă.
După micul dejun trebuia să coborâm  pentru a prinde autobuzul să ne întoarcem acasă.

La cabană înnoptase și un fost profesor ,care în urma unui accident rămasese orb. 
Era pensionat pe motiv de boală chiar dacă el spunea că adevărata sa boală este muntele.
Fără familie, făra o motivație precisă de a trai printre ceialți, se izolase oarecum de lume.
Vara se încumeta să bată  cărări munților până la vreo cabană sau să însoțească grupurile ajutându-le să nu rătăcească potecile.
Oamenii îl acceptau mai mult din compasiune dar își dădeau seama foarte repede că el cunoștea cu adevărat fiecare metru  de pământ, fiecare potecă, fiecare luminiș.

Ne-am început coborârea  împreună cu el, gândindu-ne că suntem noi cei care îl putem ajuta.

Aveam să aflăm foarte curând, cât  de orb poate fi cel ce vede atunci când lumina din interiorul  său se ghicește doar după umbrele pe care le lasă.

Povestirăm vrute și nevrute. 
Uneori aveam impresia că omul nu este chiar atât de orb pe cât vrea să pară. Mai ales când ne avertiza că urmează un pârâu unde pietrele sunt foarte alunecoase, sau vreo râpă capcană , sau vreun desiș periculos.Părea ireal ca bățul lui de nevăzător să vadă mai bine decât noi.

 Cred că fiecare dintre noi  începuse a se îndoim  serios că omul ar fi cu adevărat orb.

Ne povesti printre altele cât suferise când își pierduse vederea. Cum rudele hotărâră să-l plaseze într-o casă specială pentru orbi . 

Cea mai grea încercare fusese aceea când vruse să se sinucidă  și hotărâ să se arunce de pe acoperișul blocului în care locuise. 

Reușise să dea deoparte câteva olane din acoperiș și se pregătea să se urce sus pentru  un ultim zbor care trebuia frânt atunci, punând capăt tuturor suferințelor.

Când mai avea doar câțiva pași până în vârf simți o arsură în adâncul ochilor. Ceva ca o lumină foarte intensă  îi provoca dureri incredibile pe retină.

Pentru câteva clipe crezuse că își va recăpăta vederea, crezuse că urcase acolo sus pentru un miracol.

Nu avea să fie așa, vederea nu-i revenise dar miracolul exista cu adevărat.
Se speriase cumplit. Rămase pentru ore bune în podul întunecos și...plânse.

Se întoarse într-un târziu în casă când  va fi înțeles adevăratul miracol al lumii.O lumină care poate reflecta mai mult decât obiecte , ființe, realități, materii. O lumină care reflectă suflete.

 Coboram destul de repede, povestirile profesorului ne desprinsese oarecum de măsura timpului, cert este că eram obosiți.

Am decis să facem un popas, călăuza noastră ne indică un luminiș unde  ne puteam opri să ne tragem sufletul. 
Așezat pe o buturugă, omul continua să ne povestească cum își vânduse apartamentul și cumpărase o căsuță mică în satul de la poalele muntelui, cum uneori încerca să sculpteze imaginându-și formele.

Deveneam din ce în ce mai nelămuriți.

Suspiciunea noastră comună despre cât vedea  avea să fie demascată când unul dintre prieteni se spropie de el și cu un gest destul de jenant aproape smulse lentile de un negru macabru de pe ochii profesorului.

De dincolo de lentile ,doi ochi albaștri-cenușiu, priveau tăcuți hăul din noi pe care nicio lentilă nu l-ar fi putut ascunde.

Zâmbi trist apoi întinse mâna încercând să-și recupereze ochelarii.

-Vă rog să mă scuzați! Am crezut că....

-Ai crezut că un orb  poate vedea ? 

-Am crezut că nu sunteți chiar orb.

-Sunt la fel de orb ca și voi.
Nu părea iritat, starea lui nu se schimbase în niciun fel, ca și cum se așteptase să nu-l credem.

Atunci nu am înțeles sensul replicii lui, părea mai degrabă un non-sens.
Eu aflam că există alt fel de a vedea și dintr-o dată starea aceea confuză pe care o trăisem atingând norii devenea clară. Nu-i văzusem și nu-i antinsesem cu ochii sau cu mâna ci cu sufletul și asta era o lumină despre care nu știam nimic, de aceea mă simțisem ruptă în două.

Când prietenul meu i-a redat ochelarii l-a prins de mână și i-a pipăit ochii.

-Sunt căprui, nu-i așa?

-Daaa..îngână cu glasul aproape stins băiatul. 

Simțeam toți un impuls ciudat de a ne fi pipăiți ochii ca și cum ar fi putut ascunde mistere pe care el ni le putea dezvălui.

Dintre toți doar eu aveam ochii albaștri.

Prietenii îmi făceau semne să rămân ultima.În întunericul minții noastre încă mai speram să păcălim un orb. 
Am mers ultima .

Mi-a pus amândouă mâinile pe ochii închiși.

A ridicat apoi capul și cu un oftat blând a spus:

-Ai tăi sunt exact precum cerul pe care l-ai văzut deasupra norilor.

Am sărit ca arsă doi pași  în spate.

-V-am auzit povestind aseară , ne liniști el.

O expirație sincronizată până la perfecțiune plecă din piepturile noastre.

Nu știu de ce ne temeam de fapt, de ce ni se părea imposibil ca cineva care nu vedea ca și noi să poată vedea totuși, dar cred că acela a fost momentul precis când eu am început să văd altfel norii.

L-am părăsit pe  profesorul orb la o răscruce , direcțiile noastre erau diferite. Un grup de săteni care se întorceau de la cules ciuperci  și care îl cunoșteau bine  îl luară cu ei.

Se simțea în atitudinea lor atâta compătimire și superioritate față de el, încât mi se păru că , la un moment dat ,încercă să  meargă șovăit sperând probabil să îl lase în urmă .

Un om care putea vedea prin lumina sfânta a sufletului său, orbecăia  prostește ,călauzit de întunericul din mințile celorlalți.

                                                                     *
    Sunt convinsă că pentru mulți dintre noi a fost greu de uitat acea întâlnire.
Mă uitam în ochii celorlalți și ei se uitau în ochii mei și nimic nu mai părea la fel ,dintr-o dată lumea nu se mai rotea în jurul nostru , dintr-o dată părea incert tot ceea ce vedeam.
Și dacă cineva m-ar întreba dacă este posibil ca cineva să poată schimba viața altora în câteva minute eu aș raspunde:
- Da! Și nici măcar nu ar avea nevoie de timp, ajunge o privire.
Lumina începe acolo unde se termină întunericul iar întunericul acolo unde se sfârșește lumina. Și lumina și întunericul ne-au fost dăruite ca să învățăm să nu orbecăim lovindu-ne de dureri pe care nu le putem vedea din cauza a ceea ce vedem doar în fața noastră.
Dincolo de imaginea pe care o vezi chiar în acest moment există o imensă lume de  lumini și umbre.

Memoriile muntelui.Adolescenta XIII *”

Doar spiritele cu adevărat mari știu să treacă prin mocirla realităților fără să-și murdărească nici sufletul, nici conștiința.

                               13 

   Noi suntem ,fără doar și poate, ceea ce gândim și în același timp ceea ce condiționăm din gândire de părerile celorlați.
Probabil singura specie care a transformat legile supraviețuirii în  compromisuri , compromisuri care nu respectă  decât  dorința de a demonstra mereu și mereu  frânturi dintr-o superioritate , adeseori prost înțeleasă și lipsită de consistență.
Și în  competiția aceasta absurdă, de a demonstra mereu ceva lumii, heraldicul semn al superiorității , libertatea, devine doar un surogat.
Și în toată această superficialitate , în tot acest artificial  mod de a trăi, unii se nasc totuși cu adevărat liberi, rupând mai mereu limitele normalului cotidian, fiind mai mereu neînțeleși, desființând granițele sociale,  limitându-se doar la a creea.
Sunt cei care creiază miracole.
Cei care cred cu adevărat în miracole pentru că miracolul este însăși țelul creației lor.

                                                                *

      Aceasta este o poveste pe care nu am trăit-o direct, dar pe care am retrăit-o ades ca exemplu de viață și care m-a absorbit de nenumărate ori în tâlcul ei. O poveste spusă de un om tare drag sufletului meu, bunicul  meu.

    Vacanțele de vara le petreceam aproape în întregime acasă. Verile scurte din Bucovina ne constrângeau  să comprimăm aproape toate activitățile într-un timp de 3-4 luni.

Uneori ,însă, eram recompensați cu câte o săptămână de vacanță ,pe care o petreceam la bunicii paterni, la 100 de km. de casa, într-un sat care se chiamă Comănești, aproape de municipiul Suceava.

Pentru noi era cu totul o altă lume.Clima blândă, familiile cu copii mulți,casele foarte vechi, erau pentru noi o existență inedită. De fiecare dată descopeream veri și verișoare despre care nici nu știam că există. Era ciudat acel sentiment de înrudire ,cu tot și toți, pe care îl simțeam. Se cunoșteau între ei ca și cum  ar fi fost o mare familie .

Fiind cei mai îndepărtați dintre nepoți ,eram destul de favorizați de bunici.

Ceea ce se povestea despre bunicul meu era și va fi mereu cea mai frumoasă imagine despre oameni  pe care am  avut-o vreodată.

Un om blând, harnic, impăciuitor cu toată lumea, echilibrat, cu un simț al datoriei și responsabilității  rare, cu o răbdare  imensă, el a fost modelul căruia aș fi vrut să mă contrapun într-o zi.

Acolo, într-o seară ploioasă de august, când natura își dregea respirația, după lungi zile de caniculă, când lătratul câinilor retrași în cuști și cotcodăcitul orătăniilor fără număr, lăsau loc liniștii atât de melodioase a picăturilor de ploaie, am auzit această povestire.Niciodată ploaia nu mi s-a mai părut  o binecuvântare divină ca atunci. Dacă închid ochii aud  fiecare strop bătându-și ritmul pe acoperișul de șindrilă al șurii unde încălecat pe o scăunoaie , bunicul meu meșterea la niște doage de butoi.
Toți ceilalți se cufundaseră într-un somn adânc, eu însă nu reușisem să adorm, așa că am ieșit din casă și m-am dus să văd ce treabă avea bunul meu.
M-am așezat la capătul opus al scăunoaiei și am  început să-l bombardez cu întrebări. Nu reușea să-mi răspundă la toate, dar din când în când ridica privirea , mă fixa și zâmbea.
Probabil ca să întrerupă șirul nesfârșit de întrebări se hotărâ să-mi spună o poveste.
- Vrei să-ți spun o poveste?
- Despre ce? întrebai eu.
- Despre un meșter bătrân ca mine.
- Dacă este ca tine , vreau.
Povestea lui începea ca toate poveștile cu : a fost o dată.                                                  

Într-un sat  trăise un bătrân cioplitor în lemn. 
Trăise atât de mult că nimeni nu părea a-și aminti câți ani avea, de unde venise, care fusese viața lui înainte de al cunoaște. Își aminteau doar de Moș Costan al lui Vrabie.

    Moș Costan își trăise ultimii ani, într-o colibă ,la marginea unui crâng. Avea o capră , o vacă și câteva găini. Toate păreau venite din eternități celeste să împartă cu el un timp pământean . O veșnicie unică,trăită împreună.

   Cândva, în tinerețe, învățase meșteșugul cioplitului, de la un unchi . Câștiga bani frumoși. 

Cu ei își purtase copiii la școli domnești.

Moș Costan  avea însă și o ciudățenie a lui,se închidea uneori în atelierul său și lucra la ceva secret. Nimeni nu reușise să afle  ce tot cioplea de zori într-o bucată de lemn cioturoasă ,pe care într-o zi pârăul i-o aduse în fața casei. 
Timpul trecea.

Moș Costan era un om religios. Duminica își îmbraca hainele de sărbătoare și dis de dimineață își mâna familia spre biserică. 
Regulile erau stricte, nimeni nu avea voie să lucreze duminica.

Singurul lucru permis ,în sfânta zi de odihnă a Domnului, era să cioplească acea bucată misterioasă de lemn.
Zvonurile ,cum că ar lucra la ceva,, necurat'', se împrăștiase câteva sate împrejur.
Om muncitor și statornic, prospera mai repede decât alții si asta avea să atragă,bineînțeles, invidia unora dintre consăteni.
Mai întâi încercaseră să-i dea foc la atelier. Apoi facură zeci de reclamații anonime la toate autoritățile din acele vremi. 
Moș Costan își vedea liniștit de treabă, ignorând răutățile celorlalți.
Dar tensiunile creșteau.
Preotul satului ,asaltat de furia enoriașilor , îl rugă pe om să lamurească acea poveste o dată pentru totdeauna. Fu prima și ultima oară când  vorbi cuiva despre ceea ce vroia să facă. Era un fel de misiune  fără de care  destinul său nu s-ar fi putut împlini.
Astfel povesti cum într-o primăvară ,când puhoaiele erau gata, gata să-i ia casa, el se aruncă în apa învolburată și murdară ca să-și salveze mânzul. Părea o strânsoare a morții din care nu puteau ieși. Mânzul ostenit de atâta zbatere îi îngreuna lupta cu furia apei. Simți cum puterile îl părăsesc și apa devenind tot mai neagră și neiertătoare.
Tot ce îl mai ținură puterile să facă era să se roage. Rosti cu toată credința și forța unui suflet bâjbâind între două lumi extreme:
--,, Isuse, întinde-mi o mână  mie păcătosul și scapă-mă  pe mine și pe mânzul meu din ghiarele morții!''.
Apoi căzu pradă inconștienței.
Când se trezi, era prins într-o creangă groasă de fag, în mijlocul apelor care își fluierau strigătul înspăimântător, cu care păreau a fi pus stăpânire pe lume.  Un miracol îl ținea nemișcat în mijlocul lor. Reîncepu să lupte, dar simțurile îl părăsiră din nou.
Se trezi pentru a doua oară. Zăcea pe mal ,în fața casei, lângă creanga cioturoasă. Alături era mânzul, respira anevoios și fără să se ridice încerca sa prindă cu gura firele de iarbă.
Nu putea înțelege cum reușise să-l poarte apa până acasă, în sensul contrar curgerii ei și nu putea înțelege cum mânzul era acolo lângă el, viu.
Își amintea doar că-i ceruse lui Isus o mână de ajutor. Lângă el zăcea doar o creangă groasă de fag.
Așa începea povestea lui și a misterioasei bucăți de lemn.
Moș Costan se chinui mulți ani să sculpteze în acea creangă o mână.
Era convins că aceea era mâna pe care Isus i-o întinsese.
  

   Toate eforturile preotului de a-i liniști pe săteni se dovediră în zadar. În cele din urmă fură trimiși milițienii să-i confiște blasfemica operă, pentru a reda liniștea comunității.
Moș Costan nu se opuse. 
Faptul că el lucra doar duminica la ,,mâna lui Isus”, îi făcură pe săteni să suspecteze ca ar fi un lucru necurat.
Milițienii luară bucata de lemn și după ce se îndepartară de casa lui o aruncară ca pe un ciot lipsit de importanță, la marginea unui crâng. 
 Într-o duminică după masă , moșul ieși să se preumble prin ograda casei.Mergea din ce în ce mai rar la biserică.
La poartă bătu unu cerșetor. Nu era unul dintre cerșetorii pe care îi vedea adesea la poarta bisericii.
- Bună ziua bade! 
-Bună ,omule! 
-Ceva de ale gurii îi ave să-mi dai și mie?
-Ceva , ceva ,oi găsi și pentru tine. Da de unde vii, că nu ești de pe la noi?
-Vin de departe tare. 
--Cât de departe?
-De unde se opresc apele.
-Pă' apele nu s-opresc nicicând! spuse Moș Costan 
-Ba , câte unele se mai opresc.
Om așezat la vorbă, Moș Costan opri discuția acolo.Prinse din casă o strachină de malai, o bucată de slănină , un dumicat de caș proaspăt și le dădu omului.
Acesta le îndesă în dăsagă ,se ridică mulțumind și înainte să plece îi mai spuse moșului:
-Găsâtu-am creanga asta în codru.M-am gândit că mi-o ține de sprijin, da-i prea grea pentru mine.Te-oi supăra de oi lăsa-o la dumneata?
- Ce vorbă-i asta ,cum să mă supar? Dacă ți-i prea grea ia o botă din ograda mea să te sprijăni.
- Apăi, m-oi duce cu Domnul că m-o sprijâni el cumva.
Agale ,cu mânile împreunate pe gura dăsagii, cerșetorul plecă. Moșul ridică creanga și vru să o azvârle în grămada de vreascuri din ogradă. 
Când o ridică de jos ochii în înțepeniră pe bucata de lemn. O fierbințeală nefirească îi cuprinse tot trupul. Era ciotul pe care începuse cândva să sculpteze mâna lui Isus.Vru să-l întrebe pe cerșetor unde o găsise, dar când întoarse capul acesta nu se mai vedea.
Povestea umplu repede satele din jur. Nimeni, niciodată nu-l văzuse pe cerșetor la vreo altă poartă din sat.
Moș Costan a terminat de cioplit ,,mâna sfântă”.Apoi, într-o duminică o du-se la biserică și-l rugă pe preot să i-o sfințească.
După ce slujba se termină mai zăbovi ,să le mai povestească o dată oamenilor cum este istoria. 
Când ieși pe poarta bisericii dădu ochii cu cerșetorul.
Lumea se imbulzea  să-i dea de pomană. Moșul așteptă să se facă loc în jurul lui ,apoi se apropie și-l întrebă pe nefericit dacă nu vrea să vină să mănâce la el acasă.Cerșetorul nu-i răspunse,dar privea neîncetat la mâna din lemn pe care Moș Costan o ducea cu el.
Îi spuse că este așteptat în altă parte iar înainte ca Moș Costan să se îndepărtăze  îi mai ceru îngăduința să-i spună ceva. Bătrânul încuviință și cerșetorul îi mai spuse:
-Când te-i ruga înainte să-ți termini ruga  ,să spui întotdeauna: iartă-i tată, că nu știu ce fac!''
Povestea spune ca Moș Costan  ducea mâna o dată pe an la biserica și îi cerea preotului să o sfințească și că fiecare rugăciune a lui se termina cu : ,,iartă-i tată, că nu știu ce fac!”.
Dorința lui cea mai mare a fost să fie îngropat cu mâna alături. Oamenii s-au despărțit cu greu de ,,mâna lui Isus” , dar i-au îndeplinit dorința.
Pe mormântul lui crește un fag. Nimeni nu se încumetă să-l taie. În fiecare primăvară, cand fagul înfrunzește, Moș Costan reînvie în memoria  celorlalți.
Nu știu cât de adevărată este povestea și nici nu am vrut să știu vreodată.Cu siguranță bunicul meu a făcut , oarecum, parte din ea și eu îmi amintesc de fiecare dată de el când trec pe lângă un fag înverzit. De la el am învățat că sufletul râmâne viu atunci când a lăsat în urmă ceva care să reînvie mereu. O poveste, un simbol sau chiar și  o simplă bucată de lemn. De la el am învățat, atunci, că miracolele există doar pentru cine crede că poate creia unul.

Memoriile muntelui.Adolescența XII*”

 Poți trăi  o viață în vârful unui munte al excelenței, așteptând ca ceilalți  să te ajungă din urmă, să se ridice  la nivelul tău de înțelepciune și să descoperi , astfel,adevărata singuratate sau poți uneori să cobori  de pe stâncile infatuării  și să-i ajuți pe ceilalți să urce o dată cu tine, hrănindu-i cu înțelepciunea ta.

                                             

                               12

      Modul meu ciudat de  a percepe realitățile lumești și de care deveneam tot mai conștientă, mă determinau adeseori să nu-mi expun ideile asa cum luau naștere în mintea mea. Cele mai multe dintre ele rămâneau într-un fel de izolare , ca și cum doar așa puteau fi protejate și regăsite mai târziu în forma originală.

în ciuda incurajărilor unora dintre cei cu care comunicam cât de cât pe limba mea și a presupusului talent scriitoricesc , evitam pe cât posibil să etalez, în vreun fel ,ceea ce scriam.

   Dacă în copilărie eram convinsă că toată,dar absolut toată lumea, gandește la fel ca mine, adolescența mă îndepărta tot mai mult de această convingere. Dimpotrivă , începeam să cred că doar eu gândesc diferit de ceilalți.

   Atunci când mă mai aventuram în vreo discuție laborioasă despre misterele lumii, căutând să descifrez înțelesuri  de neînțeles  sau să propun dezbateri , care depășeau evident limitele de cunoaștere permise de ceea ce  ni se impunea  ca soluții științifice deja știute și verificate, în ochii celorlați intravedeam un fel de sentință. O ciudată respingere tacită ca  și cum toată negativitatea lumii ar fi putut veni  de la mine.
Cel mai ades  senzația aceea de a fi o paria  pentru ceilalți, o simțeam când îmi exprimam nedumeririle legate de religie. Astăzi aș crede , mai degrabă, ca mult din ceea ce mie mi se părea dezaprobare atunci, era doar reflexia neîncrederii  în mine însămi.

      Îmi amintesc că stăteam ore în șir la slujbele de la biserică ascultând fraze interminabile fără să înțeleg nimic ,executând mecanic ritualuri fără urmă de sacru și cărora eu nu le-am găsit niciodată legătura cu ceea ce se slujea verbal , dar până la urmă mă supuneam și eu doar pentru a-mi liniști familia.

Chiar și așa credința mea era cea greșită, orice întrebare , orice nelămurire aveam era doar un semn imperdonabil de erezie ,chiar dacă credeam cu toată tăria și convingerea în același Dumnezeu ca și al lor. Singura diferență era că eu aș fi avut multe, foarte multe întrebări să-i pun, tare multe nelămuriri pe care să mi le dumirească și câte ceva să-i reproșez.

Faptul de a fi spus o dată că nu mă tem de Dumnezeu , pentru că eu nu cred că el este un casap care abia așteaptă să ne pedepsească, că nu poate fi la fel ca ,,cel rău”  un fel de călău , dar mai ales că este imposibil ca el să ne blesteme , că neapărat el era părintele bun care iartă și călăuzește spre bine, care ascultă și nu doar ne ceartă, această cruntă blasfemie avea să îmi atragă  un oprobiu total.

Uneori mă deconectam total de la ceea ce se petrecea în jurul meu, priveam îndelung fețele acelea care imitau jalnic minele sfinților pictați pe pereții afumați  și pe care eu citeam  doar expresii ca de ceară, care aveau să se topească imediat ce ieșeau afară, luminate de o falsitate jenantă. Așa că eu purtam lungi dialoguri direct cu figurile imortalizate pe pereți și uneori mi se părea că acesta îmi răspunde  prin gesturi.
Preferatul meu era ISUS. 
Mi se părea un bărbat frumos, viguros și capabil  cu adevărat să protejeze pe oricine și avea ohii albaștri ca mine.  Nici o secundă nu m-am gândit că acesta ar fi un păcat.Acela era modul cu care eu îl invitam în sufletul meu.Și el venea. Întodeauna. Și întotdeauna mi-a răspuns la întrebări. Nu m-a dezamăgit tratându-mă cu indiferență sau ironie , niciodată.

Uneori uitam să mă ridic de jos , unde bineînțeles nu stăteam niciodată în genunchi ci așezată  pe fund, pentru că acolo mă simțeam liberă să pot ,,conversa'' cu ei.Câte o mână mă înșfăca de după umeri și mă readucea în poziția  bipedă pe care o impunea momentul , obligându-mă să pierd șirul dialogurilor. 

Dar nu despre cum și cât credeam eu atunci aș vrea să vă vorbesc ci despre o altă temerară infruntare a lumii pe care încercam să o înțeleg și să mi-o apropii și pe care , paradoxal, o vedeam îndepărtându-se tot mai mult. Aș fi garantat cu toată ființa mea acea apropriere.

                                                                       *

     Trăiam timpurile când accesul la alte culturi și ideologii era aproape imposibil.

Întâmplător( sau nu) , cunoscusem pe cineva care procura ,,de afară” , carți și reviste despre alte culturi , religii ,tradiții , ideologii, folozofii.
Istoria religiilor a lui Eliade devenise un vis  total.

La început îmi fusese aproape imposibil să înțeleg ceva. Totul era diferit, străin, răsturna tot ceea ce știam până atunci, întorcea la 180 de grade Marele Adevăr despre Existența Lumii.

Citeam și reciteam pe ascuns.Pe ascuns nu pentru ca  aș fi conștientizat pericolul de a fi considerați subminatori ai regimului în care traiam.Nu.Pe ascuns pentru a evita lungile ,,evenghelizări'' ale mamei mele ,care ar fi luptat până la sânge  să mă salveze,cu orice preț, din mâna diavolilor  pământeni. Pentru ea modul în care începusem să descopăr restul lumii ar fi fost o cumplită blasfemie, demnă de o exorcizare.

 Încet, încet ,descopeream că lumea există mult în afara lumii pe care o conștientizam eu. 
Noțiunea de necurpins, de imensitate , de incredibil , abia atunci prindeau contur în mintea mea.
Eram convinsă că dincolo de fiecare infinit există un infinit mai mare.

Era  oarecum înspăimântător și teribil de provocator, în același timp.

                                                              *
     Inspirată ,probabil ,de una dintre pildele preoților shaolini , categoric ființe supranaturale pentru mine și despre care credeam că nu există în realitate, am scris o compunere tematică .

Erau acele puține momente când un curaj nefiresc mă împingea să mă descopăr spiritual în fața celorlalți.
Descoperisem, fără să-mi dau seama și fără să mă îngrijoreze consecințele, că faptul de a mă regăsi în ceea ce alții gândiseră  domina vitejește ceea ce alții puteau gândi despre mine.

Rezumatul poveștii ar fi acesta: 

 ,,Un înțelept , mereu neințeles de semenii săi, decise să găsească un loc în care înțelepciunea sa să nu mai fie luată în deridere. Un loc izolat, dacă era nevoie, în care libertatea sufletelui său să nu poată fi întinată de starea de prizonierat a celorlalți.

    Auzise despre un munte în vârful căruia doar cel cu adevarat înțelept și erudit poate ajunge. 
Era un loc unde nu existau boli, ură , competiții. Unde pacea fiecarei zile era tulburată doar de  bătăile de clopot care anunțau miezul zilei și sfârșitul ei. Paradisul deci, era ceva aflat dincolo de timp.

Înțeleptul plecă să caute acel loc. Drumul îi fu anevoios și plin de învățăminte noi. 
Ajunse în cele din urmă  la poalele muntelui. În fața ochilor săi se intindea un șir aproape nesfârșit de trepte. 
Începu să urce. De o parte și de alta a treptelor alți zeci de temerari își opriseră drumul și rămăsese să trăiască ca oameni simpli. Povesti cu ei și învăță câte ceva de la fiecare.

Dar treptele păreau a nu se sfârși. 

Simți adeseori nevoia să se oprească din drum ,să aleagă unul dintre locurile în care trăiau ceilalți și să le devină învățător.
Ei însă nu încercau să-l oprească iar gândul de a fi primul care intra în paradisul înțelepților

îi dădea o forță inepuizabilă.

După mulți ani ajunse în vârf. Era și mai înțelept ,era și mai mândru de cutezanța lui, de reușită.
Bătu la poartă . 
Pentru prima oară teama de a nu ști destul , de a nu fi destul de înțelept  , de a nu merita să intre îi pusese stăpânire peste gânduri.
Dar poarta se deschise. Înțeleptul intră și poarta se închise după el.

Era o lume exact așa cum și-o imaginase.Un întreg paradis doar pentru el.

Alt timp trecu peste înțelept.
Se gândi să lase scris tot ceea ce învățase până atunci . O făcu în mare grabă de teamă că timpul nu i-ar ajunge să scrie tot.Termină, însă, mai repede decât crezuse.

Zilele deveneau tot mai monotone. Frumusețea fără margini care-i umplea sufletul își pierdea zi de zi din farmec și strălucire.

La ce bun toate acestea dacă nu le putea împărți cu nimeni altcineva.

Ani în șir asteptă ca poarta să se deschidă din nou. Măcar o dată. Poarta însă rămânea nemișcată.

Niciun gând nou, nicio altă înțelepciune nu-și mai conturau orizontul  în gândurile sale.
Tot ceea ce știa de amesteca, devena dezordonat, lipsit de sens  și tot mai des simțea nevoia să iasă pe acea poartă pentru a-i regăsi pe cei simpli.Miracolul de  a trăi de unul singur  în paradis nu mai era o minune , devenea tot mai des o tristețe.
Sacrificase ,însă,atât de mult să ajungă acolo.Învățase atât de mult. Sperase atât de mult să-i fie recunoscute meritele. 
Dacă o dată ieșit nu mai putea reintra ,toate acele sforțări , toate clipele din viață sacrificate pentru a deveni  înțelept,deveneau inutile . 

Astfel mai trecură câțiva ani . 
Ideile se estompau tot mai mult. Izolat într-o lume perfectă, nu-i mai rămânea mare lucru de înțeles sau descoperit.

Dincolo de porți rămăsese lumea imperfectă de la  care învățase totul, înăuntru lumea perfectă în care nu mai avea niciun rost.
Apoi, într-o zi , când clopotele nu bătuseră încă de sfârșit, zbătu porțile de pereții paradisului și ieși. 

Rămase îndelung privindu-le  așteptând să se închidă în urma sa. 
Dar porțile rămaseră deschise.
În prima zi coborâ câteva trepte. Lumea era aceeași, doar oamenii păreau schimbați de timp.
În fiecare zi se aventura tot mai jos. Lumea era aceeași, oamenii erau la fel de indiferenți față de el.
De fiecare dată când clopotul vestea apropierea nopții se întorcea în paradisul său de pustnic dar gândul său era la ziua care trebuia să vină, când el  putea să se întoarcă să le vorbească celorlalți, să îi asculte, să-i urmărească.

Cât și-ar fi dorit ca oamenii să-l oprească ,măcar o noapte , în lumea lor, să mai facă o dată parte dintre ei.

Dar era prea târziu pentru a fi unul dintre ei. Lumea se înclina cu respect în fața lui, îi vorbea cu îngăduință , îi asculta învățăturile apoi se întorcea să-și trăiască simplitatea să-și consume gălăgioasă respirațiile.

Porțile au rămas deschise pentru  totdeauna, alți au ajuns până în vârf, înainte însă de ai lăsa să intre le povestea despre ultima dintre învățăturile sale, despre înțelepciunea cea mai mare pe care o dobândise, aceea de a trăi printre ceilalți.
Adevărata înțelepciune se dobândește trăind și nu se poate învăța de la alții.

                                                                             *

     Cum a fost primită povestea mea ,are mai puțină importanță , nici măcar nu-mi amintesc prea bine ,singurul lucru pe care mi-l amintesc este că unul dintre profesori m-a întrebat dacă sunt ateistă. 
Am înlemnit fără să pot raspunde. Nu! Nu eram. 

Nu am înțeles atunci, cum nu o să pot să înțeleg niciodată acea asociere.

Știu că într-una dintre seri i-am citit și lui Isus povestea.
Mama mea jubila de fericire  crezând că în sfârșit spun o rugăciune atât  de lungă. 
Mi-am terminat ,,rugăciunea” și m-am dus la culcare. 
Simțeam lumina străbătând prin porțile unui univers divin și binecuvântarea de a ști că porțile sufletului vor fi rămas veșnic deschise.

Am învățat atunci că paradisul și infernul există în fiecare dintre noi și că suntem liberi să intrăm în oricare dintre ele închizând ușile în urma noastră, dar trăind aceeași singurătate apăsătoare după. Tristețea și teama sunt  la fel de devastatoare și în paradis și în infern.

Memoriile muntelui.Adolescenta XI *”

     Nu am regretat niciodată timpul pierdut pentru lucruri care nu au reușit.Regret ,cu disperare, timpul pierdut fără să nu fii făcut nimic.

                           11

     Eram  încă copil, chiar dacă mă zbăteam cu disperare să ies din acea etate.
 Eram prea copil când a trebuit să mă înfrunt ,pentru prima oară, cu viziunea morții.
Știam că există,că este ireversibilă ,că lasă cicatrici profunde care durează ani și ani,în sufletele celor  care supraviețuiesc celor dragi ...dar niciodată nu o privisem ca pe o eminetă parte din viața mea.

Aveam să o înfrunt de alte zeci de ori.A fost să înving eu .
Până acum.Dar știu că va veni ziua marii revanșe.

   Pentru un luptător aceea este singura depunere de arme. Ceea ce viața nu reușise, cu toate încercările și eșecurile ei , putea reuși , pe neașteptate, ea, sinistra doamnă :să mă îngenunchieze.

Când va veni să își ia revanșa  sufletul  probabil va fi obosit demult să-și zbată aripile de stâncile realității  , va fi făcut ultima călătorie , va fi mișcat ultima dorință din loc și va aștepta în liniște  singurul lucru pe care nu am știut să i-l dăruiesc aici...odihna.

    Pentru toți anii în care m-a slujit,pentru toți anii în care mi-a însoțit trupul de luptătoare, pentru toți anii în care m-a ajutat să mă ridic de jos , chiar și atunci când trupul părea că mă abandonase, pentru tot drumul făcut împreună, pentru toate lacrimile suportate ,promit să îngenunchiez ca el să își poată primi binemeritata odihnă.

   Sunt două lucrurile pe care nu le-am făcut în viață, nu pentru că le-aș fi considerat imorale sau pentru că mi-ar fi servit de principii.Nu!
Pur și simplu pentru că nu am știut cum să le fac, au fost un fel de  interzicere naturală  a conștiinței sau a sufletului meu.
Nu am îngenunchiat și nu am trădat. Niciodată!

  În rest  ,nimc din ce este uman  să greșești nu mi-a fost străin:am mințiti și m-am mințit, am înșelat așteptări, am călcat  uneori pe cadavre , dacă pentru a-mi continua drumul era necesar,am uitat să cer iertare, am blocat din orgoliu sau neștiință, în mine, toate durerile dar și multe virtuți, am rătăcit dând vina pe alții, am ales greșit, am răspuns provocărilor care nu meritau, am sacrificat timp și liniște pentru a iubi ce nu era iubibil, m-am lăsat orbită, și câte și câte altele.Am compensat doar dăruind și învățând mereu.

                                            *

    Printre puținele povești despre mine,pe care mama mea considera demn să și le amintească, era și o întâmplare de cand aveam 12 ani.

  O povestea oarecum cu orgoliu dar și ca pe o mare sfidă la calitatea ei de mamă-stăpân.
Cei deodată cu mine știu foarte bine că educația noastră era o permanentă corecție, că frustrările timpurilor pe care le trăiau adulții se revărsau inevitabil asupra caracterelor copiilor, că pedepsele erau de cele mai multe ori fizice , durerea de a nu putea fi liberi îi făcea să renege libertățile tuturor celor din jur.

Simt nevoia să devin jovială , când povestesc despre asta.Nu știu exact de ce.

Personal cele mai multe corecții le-am primit, nu pentru  vreun dezastru provocat, nu pentru vreo tragedie sau faptă gravă.Nu!
Cele mai multe corecții le-am primit pentru că nu cedam niciodată în fața acuzațiilor, unele poate justificate, dar mai mereu umflate în gravitate de spiritul de justițiar al mamei mele.

Dacă îmi amintesc bine, această poveste are ca percursor un foarte prost obicei al meu , să mă bat, în sensul cel mai exact al cuvântului.
În relația mea cu cei de afară reacționam la fel cum reacționau ai mei cu mine, starea pe care o trăiam afară eram reflexia fidelă a stării pe care o trăiam înăuntru
Imaginația efervescentă, hiperkinetismul , orgoliul putenic, spiritul de războinic, inconștiența cu care înfruntam pericolele, erau greu de gestionat de către ceilalți, așa că uneori  ei considerau că singura soluție era să fie prevenite din timp consecințele acestora, cu corecții anticipate.
De data aceasta vrând să salvez onoarea fratelui meu m-am  bătut cu un vecin mai mare decât mine.
Nenorocirea a fost că aveam să înving dar și mai grav era faptul că familiile noastre de aflau de ani buni într-un conflict fermetând veșnic.

Lupta dintre noi nu avea nimic de a face cu lupta lor, dar eu aveam să învăț pe propria piele cât de ușor este să aprinzi fitilul unei uri bătrâne , cu un banal fapt și acela inconștient.
În tentativa de a mă disculpa depășisem granițele unei discuții pașnice și acuzațiile loveau din toate părțile , astfel încât totul a degenerat într-o confruntare personală între mine și mama mea.
    Îmi amintesc doar că mă lovea la întâmplare, nu știu dacă mă durea fizic, dar sufletește era o flagelare, iar eu cu încăpățânarea omului care nu mai are nimic de pierdut continuam să imi apăr verbal dreptatea.

 Cred că plângeam, dar nu erau lacrimi de durere ci de revoltă, de umilință , de injustețe; în mintea mea  consideram că sunt pedepsită pentru faptul de a fi câștigat lupta.
Este imposibil de spus cât a durat , dar într-un moment de compasiune , atât de rară pentru ea, ori pentru că obosise ,se opri și îmi  ordină să-mi cer scuze și să îngenunchiez ca să nu mă mai lovească.

Probabil dacă tonul ar fi fost altul aș fi cedat  și atunci și altădată, dar nu am îngenunchiat atunci și niciodată de atunci. Aveam doar 12 ani.
De atunci am oroare să vad oameni în genunchi.

                                                            *

  Câțiva ani mai târziu aveam să mă îmbolnăvesc destul de grav. 

Diagnosticul prezumtiv al medicilor a fost necruțător: leuconevraxită (scheloză în plăci).

Paresteziile suferite în timpul puseului neurologic mă aduseseră pe un pat de spital, salonul 37,  al unei secții de neurologie.

Luptam din nou, fără să știu cu ce.
Luptam. Era singurul lucru pe care știam să-l fac cel mai bine.

Eram inexplicabil de calmă. Eu o percepeam ca pe un repaus, ca pe o clipă de odihnă.

Am cedat de foarte puține ori în fața bolii.
Niciodată pentru că îmi era teamă de suferință , mai degrabă pentru un cumplit sentiment de vinovăție pentru suferințele pe care suferința mea le provoca celor din jur.

Fără să îmi dau seama îi încurajam să victimizeze în locul meu.

Aveau să transforme suferința mea în tragedia vieții lor, iar pentru asta doar eu purtam vina, o vină cu care nu știam cum să lupt.

Într-una din zile  mama mea veni în vizită. Dormeam , probabil și din cauza sedativelor.

În acest timp mă portretiza  expunându-mi toată viața ca pe o întâmplare destul de nefericită, în fața colegelor de salon, toate femei apropiate de vârsta ei.

 M-am trezit în momentul în care  relata povestea cu îngenunchiatul.
Am simțit o caldură în tot corpul. Nu-mi puteam crede urechilor.
În sfârșit făcusem ceva de care ,în ascuns măcar, era mândră. Pentru mine era doar o poveste tristă și de nedorit, dar ce mai conta, important era că ceva îi stârnise o brumă de respect pentru mine.

Partea stângă îmi era semiamorțită și cu toate acestea simțeam căldura unei lacrimi coborând pe obraz.
Au urmat ani dificili, am recuperat încet ,încet ,tot ce lăsasem în urmă în timpul bolii.
Am învins , din nou.
M-a ajutat enorm, ca de fiecare dată , faptul că nu îmi era frică de nimic.
Îmi amintesc o maximă a lui Bertolt Brecht:

,, Luptând poți câștiga sau poți pierde.Dar ai pierdut deja dacă nu lupți.'' Si cred că asta am fost eu .

Eu mi-am continuat drumul, printre vanități , superficialități, măreții, căderi, înălțări sublime, idealuri pline de opulență, miracole, stări de bine...

Mai retăiesc uneori acea ,,victorie'' ingrată. Până la urmă este  o victorie.

   Uneori mă uit în ochii mamei mele și aș vrea să îmi spună prin ei ,ceea ce știu că nu va putea spune niciodată altfel , că vreodată a existat un cât de mic motiv de mândrie pentru noi.
Este totul tulbure în sufletul ei, în împlinirile noastre ea va vedea mereu neîmplinirile proprii.
Astăzi știu că suferințele ei vin din același timp, al copilărie.
Aș vrea să știu cum să înlocuiesc imensa compasiune pentru ea cu o clipă de adevăr în care să-i pot spune că  nu a fost vina noastră, dar știu că este inutil.

Sufletul unui copil va purta etern durerile adunate, al ei ca și ale noastre. Eu am avut însă norocul să pot învăța asta.
Și am mai învățat că se poate ține fruntea sus chiar și în genunchi.