Memoriile muntelui.Adolescenta XIII *”

Doar spiritele cu adevărat mari știu să treacă prin mocirla realităților fără să-și murdărească nici sufletul, nici conștiința.

                               13 

   Noi suntem ,fără doar și poate, ceea ce gândim și în același timp ceea ce condiționăm din gândire de părerile celorlați.
Probabil singura specie care a transformat legile supraviețuirii în  compromisuri , compromisuri care nu respectă  decât  dorința de a demonstra mereu și mereu  frânturi dintr-o superioritate , adeseori prost înțeleasă și lipsită de consistență.
Și în  competiția aceasta absurdă, de a demonstra mereu ceva lumii, heraldicul semn al superiorității , libertatea, devine doar un surogat.
Și în toată această superficialitate , în tot acest artificial  mod de a trăi, unii se nasc totuși cu adevărat liberi, rupând mai mereu limitele normalului cotidian, fiind mai mereu neînțeleși, desființând granițele sociale,  limitându-se doar la a creea.
Sunt cei care creiază miracole.
Cei care cred cu adevărat în miracole pentru că miracolul este însăși țelul creației lor.

                                                                *

      Aceasta este o poveste pe care nu am trăit-o direct, dar pe care am retrăit-o ades ca exemplu de viață și care m-a absorbit de nenumărate ori în tâlcul ei. O poveste spusă de un om tare drag sufletului meu, bunicul  meu.

    Vacanțele de vara le petreceam aproape în întregime acasă. Verile scurte din Bucovina ne constrângeau  să comprimăm aproape toate activitățile într-un timp de 3-4 luni.

Uneori ,însă, eram recompensați cu câte o săptămână de vacanță ,pe care o petreceam la bunicii paterni, la 100 de km. de casa, într-un sat care se chiamă Comănești, aproape de municipiul Suceava.

Pentru noi era cu totul o altă lume.Clima blândă, familiile cu copii mulți,casele foarte vechi, erau pentru noi o existență inedită. De fiecare dată descopeream veri și verișoare despre care nici nu știam că există. Era ciudat acel sentiment de înrudire ,cu tot și toți, pe care îl simțeam. Se cunoșteau între ei ca și cum  ar fi fost o mare familie .

Fiind cei mai îndepărtați dintre nepoți ,eram destul de favorizați de bunici.

Ceea ce se povestea despre bunicul meu era și va fi mereu cea mai frumoasă imagine despre oameni  pe care am  avut-o vreodată.

Un om blând, harnic, impăciuitor cu toată lumea, echilibrat, cu un simț al datoriei și responsabilității  rare, cu o răbdare  imensă, el a fost modelul căruia aș fi vrut să mă contrapun într-o zi.

Acolo, într-o seară ploioasă de august, când natura își dregea respirația, după lungi zile de caniculă, când lătratul câinilor retrași în cuști și cotcodăcitul orătăniilor fără număr, lăsau loc liniștii atât de melodioase a picăturilor de ploaie, am auzit această povestire.Niciodată ploaia nu mi s-a mai părut  o binecuvântare divină ca atunci. Dacă închid ochii aud  fiecare strop bătându-și ritmul pe acoperișul de șindrilă al șurii unde încălecat pe o scăunoaie , bunicul meu meșterea la niște doage de butoi.
Toți ceilalți se cufundaseră într-un somn adânc, eu însă nu reușisem să adorm, așa că am ieșit din casă și m-am dus să văd ce treabă avea bunul meu.
M-am așezat la capătul opus al scăunoaiei și am  început să-l bombardez cu întrebări. Nu reușea să-mi răspundă la toate, dar din când în când ridica privirea , mă fixa și zâmbea.
Probabil ca să întrerupă șirul nesfârșit de întrebări se hotărâ să-mi spună o poveste.
- Vrei să-ți spun o poveste?
- Despre ce? întrebai eu.
- Despre un meșter bătrân ca mine.
- Dacă este ca tine , vreau.
Povestea lui începea ca toate poveștile cu : a fost o dată.                                                  

Într-un sat  trăise un bătrân cioplitor în lemn. 
Trăise atât de mult că nimeni nu părea a-și aminti câți ani avea, de unde venise, care fusese viața lui înainte de al cunoaște. Își aminteau doar de Moș Costan al lui Vrabie.

    Moș Costan își trăise ultimii ani, într-o colibă ,la marginea unui crâng. Avea o capră , o vacă și câteva găini. Toate păreau venite din eternități celeste să împartă cu el un timp pământean . O veșnicie unică,trăită împreună.

   Cândva, în tinerețe, învățase meșteșugul cioplitului, de la un unchi . Câștiga bani frumoși. 

Cu ei își purtase copiii la școli domnești.

Moș Costan  avea însă și o ciudățenie a lui,se închidea uneori în atelierul său și lucra la ceva secret. Nimeni nu reușise să afle  ce tot cioplea de zori într-o bucată de lemn cioturoasă ,pe care într-o zi pârăul i-o aduse în fața casei. 
Timpul trecea.

Moș Costan era un om religios. Duminica își îmbraca hainele de sărbătoare și dis de dimineață își mâna familia spre biserică. 
Regulile erau stricte, nimeni nu avea voie să lucreze duminica.

Singurul lucru permis ,în sfânta zi de odihnă a Domnului, era să cioplească acea bucată misterioasă de lemn.
Zvonurile ,cum că ar lucra la ceva,, necurat'', se împrăștiase câteva sate împrejur.
Om muncitor și statornic, prospera mai repede decât alții si asta avea să atragă,bineînțeles, invidia unora dintre consăteni.
Mai întâi încercaseră să-i dea foc la atelier. Apoi facură zeci de reclamații anonime la toate autoritățile din acele vremi. 
Moș Costan își vedea liniștit de treabă, ignorând răutățile celorlalți.
Dar tensiunile creșteau.
Preotul satului ,asaltat de furia enoriașilor , îl rugă pe om să lamurească acea poveste o dată pentru totdeauna. Fu prima și ultima oară când  vorbi cuiva despre ceea ce vroia să facă. Era un fel de misiune  fără de care  destinul său nu s-ar fi putut împlini.
Astfel povesti cum într-o primăvară ,când puhoaiele erau gata, gata să-i ia casa, el se aruncă în apa învolburată și murdară ca să-și salveze mânzul. Părea o strânsoare a morții din care nu puteau ieși. Mânzul ostenit de atâta zbatere îi îngreuna lupta cu furia apei. Simți cum puterile îl părăsesc și apa devenind tot mai neagră și neiertătoare.
Tot ce îl mai ținură puterile să facă era să se roage. Rosti cu toată credința și forța unui suflet bâjbâind între două lumi extreme:
--,, Isuse, întinde-mi o mână  mie păcătosul și scapă-mă  pe mine și pe mânzul meu din ghiarele morții!''.
Apoi căzu pradă inconștienței.
Când se trezi, era prins într-o creangă groasă de fag, în mijlocul apelor care își fluierau strigătul înspăimântător, cu care păreau a fi pus stăpânire pe lume.  Un miracol îl ținea nemișcat în mijlocul lor. Reîncepu să lupte, dar simțurile îl părăsiră din nou.
Se trezi pentru a doua oară. Zăcea pe mal ,în fața casei, lângă creanga cioturoasă. Alături era mânzul, respira anevoios și fără să se ridice încerca sa prindă cu gura firele de iarbă.
Nu putea înțelege cum reușise să-l poarte apa până acasă, în sensul contrar curgerii ei și nu putea înțelege cum mânzul era acolo lângă el, viu.
Își amintea doar că-i ceruse lui Isus o mână de ajutor. Lângă el zăcea doar o creangă groasă de fag.
Așa începea povestea lui și a misterioasei bucăți de lemn.
Moș Costan se chinui mulți ani să sculpteze în acea creangă o mână.
Era convins că aceea era mâna pe care Isus i-o întinsese.
  

   Toate eforturile preotului de a-i liniști pe săteni se dovediră în zadar. În cele din urmă fură trimiși milițienii să-i confiște blasfemica operă, pentru a reda liniștea comunității.
Moș Costan nu se opuse. 
Faptul că el lucra doar duminica la ,,mâna lui Isus”, îi făcură pe săteni să suspecteze ca ar fi un lucru necurat.
Milițienii luară bucata de lemn și după ce se îndepartară de casa lui o aruncară ca pe un ciot lipsit de importanță, la marginea unui crâng. 
 Într-o duminică după masă , moșul ieși să se preumble prin ograda casei.Mergea din ce în ce mai rar la biserică.
La poartă bătu unu cerșetor. Nu era unul dintre cerșetorii pe care îi vedea adesea la poarta bisericii.
- Bună ziua bade! 
-Bună ,omule! 
-Ceva de ale gurii îi ave să-mi dai și mie?
-Ceva , ceva ,oi găsi și pentru tine. Da de unde vii, că nu ești de pe la noi?
-Vin de departe tare. 
--Cât de departe?
-De unde se opresc apele.
-Pă' apele nu s-opresc nicicând! spuse Moș Costan 
-Ba , câte unele se mai opresc.
Om așezat la vorbă, Moș Costan opri discuția acolo.Prinse din casă o strachină de malai, o bucată de slănină , un dumicat de caș proaspăt și le dădu omului.
Acesta le îndesă în dăsagă ,se ridică mulțumind și înainte să plece îi mai spuse moșului:
-Găsâtu-am creanga asta în codru.M-am gândit că mi-o ține de sprijin, da-i prea grea pentru mine.Te-oi supăra de oi lăsa-o la dumneata?
- Ce vorbă-i asta ,cum să mă supar? Dacă ți-i prea grea ia o botă din ograda mea să te sprijăni.
- Apăi, m-oi duce cu Domnul că m-o sprijâni el cumva.
Agale ,cu mânile împreunate pe gura dăsagii, cerșetorul plecă. Moșul ridică creanga și vru să o azvârle în grămada de vreascuri din ogradă. 
Când o ridică de jos ochii în înțepeniră pe bucata de lemn. O fierbințeală nefirească îi cuprinse tot trupul. Era ciotul pe care începuse cândva să sculpteze mâna lui Isus.Vru să-l întrebe pe cerșetor unde o găsise, dar când întoarse capul acesta nu se mai vedea.
Povestea umplu repede satele din jur. Nimeni, niciodată nu-l văzuse pe cerșetor la vreo altă poartă din sat.
Moș Costan a terminat de cioplit ,,mâna sfântă”.Apoi, într-o duminică o du-se la biserică și-l rugă pe preot să i-o sfințească.
După ce slujba se termină mai zăbovi ,să le mai povestească o dată oamenilor cum este istoria. 
Când ieși pe poarta bisericii dădu ochii cu cerșetorul.
Lumea se imbulzea  să-i dea de pomană. Moșul așteptă să se facă loc în jurul lui ,apoi se apropie și-l întrebă pe nefericit dacă nu vrea să vină să mănâce la el acasă.Cerșetorul nu-i răspunse,dar privea neîncetat la mâna din lemn pe care Moș Costan o ducea cu el.
Îi spuse că este așteptat în altă parte iar înainte ca Moș Costan să se îndepărtăze  îi mai ceru îngăduința să-i spună ceva. Bătrânul încuviință și cerșetorul îi mai spuse:
-Când te-i ruga înainte să-ți termini ruga  ,să spui întotdeauna: iartă-i tată, că nu știu ce fac!''
Povestea spune ca Moș Costan  ducea mâna o dată pe an la biserica și îi cerea preotului să o sfințească și că fiecare rugăciune a lui se termina cu : ,,iartă-i tată, că nu știu ce fac!”.
Dorința lui cea mai mare a fost să fie îngropat cu mâna alături. Oamenii s-au despărțit cu greu de ,,mâna lui Isus” , dar i-au îndeplinit dorința.
Pe mormântul lui crește un fag. Nimeni nu se încumetă să-l taie. În fiecare primăvară, cand fagul înfrunzește, Moș Costan reînvie în memoria  celorlalți.
Nu știu cât de adevărată este povestea și nici nu am vrut să știu vreodată.Cu siguranță bunicul meu a făcut , oarecum, parte din ea și eu îmi amintesc de fiecare dată de el când trec pe lângă un fag înverzit. De la el am învățat că sufletul râmâne viu atunci când a lăsat în urmă ceva care să reînvie mereu. O poveste, un simbol sau chiar și  o simplă bucată de lemn. De la el am învățat, atunci, că miracolele există doar pentru cine crede că poate creia unul.