Memoriile muntelui.Adolescența XII*”

 Poți trăi  o viață în vârful unui munte al excelenței, așteptând ca ceilalți  să te ajungă din urmă, să se ridice  la nivelul tău de înțelepciune și să descoperi , astfel,adevărata singuratate sau poți uneori să cobori  de pe stâncile infatuării  și să-i ajuți pe ceilalți să urce o dată cu tine, hrănindu-i cu înțelepciunea ta.

                                             

                               12

      Modul meu ciudat de  a percepe realitățile lumești și de care deveneam tot mai conștientă, mă determinau adeseori să nu-mi expun ideile asa cum luau naștere în mintea mea. Cele mai multe dintre ele rămâneau într-un fel de izolare , ca și cum doar așa puteau fi protejate și regăsite mai târziu în forma originală.

în ciuda incurajărilor unora dintre cei cu care comunicam cât de cât pe limba mea și a presupusului talent scriitoricesc , evitam pe cât posibil să etalez, în vreun fel ,ceea ce scriam.

   Dacă în copilărie eram convinsă că toată,dar absolut toată lumea, gandește la fel ca mine, adolescența mă îndepărta tot mai mult de această convingere. Dimpotrivă , începeam să cred că doar eu gândesc diferit de ceilalți.

   Atunci când mă mai aventuram în vreo discuție laborioasă despre misterele lumii, căutând să descifrez înțelesuri  de neînțeles  sau să propun dezbateri , care depășeau evident limitele de cunoaștere permise de ceea ce  ni se impunea  ca soluții științifice deja știute și verificate, în ochii celorlați intravedeam un fel de sentință. O ciudată respingere tacită ca  și cum toată negativitatea lumii ar fi putut veni  de la mine.
Cel mai ades  senzația aceea de a fi o paria  pentru ceilalți, o simțeam când îmi exprimam nedumeririle legate de religie. Astăzi aș crede , mai degrabă, ca mult din ceea ce mie mi se părea dezaprobare atunci, era doar reflexia neîncrederii  în mine însămi.

      Îmi amintesc că stăteam ore în șir la slujbele de la biserică ascultând fraze interminabile fără să înțeleg nimic ,executând mecanic ritualuri fără urmă de sacru și cărora eu nu le-am găsit niciodată legătura cu ceea ce se slujea verbal , dar până la urmă mă supuneam și eu doar pentru a-mi liniști familia.

Chiar și așa credința mea era cea greșită, orice întrebare , orice nelămurire aveam era doar un semn imperdonabil de erezie ,chiar dacă credeam cu toată tăria și convingerea în același Dumnezeu ca și al lor. Singura diferență era că eu aș fi avut multe, foarte multe întrebări să-i pun, tare multe nelămuriri pe care să mi le dumirească și câte ceva să-i reproșez.

Faptul de a fi spus o dată că nu mă tem de Dumnezeu , pentru că eu nu cred că el este un casap care abia așteaptă să ne pedepsească, că nu poate fi la fel ca ,,cel rău”  un fel de călău , dar mai ales că este imposibil ca el să ne blesteme , că neapărat el era părintele bun care iartă și călăuzește spre bine, care ascultă și nu doar ne ceartă, această cruntă blasfemie avea să îmi atragă  un oprobiu total.

Uneori mă deconectam total de la ceea ce se petrecea în jurul meu, priveam îndelung fețele acelea care imitau jalnic minele sfinților pictați pe pereții afumați  și pe care eu citeam  doar expresii ca de ceară, care aveau să se topească imediat ce ieșeau afară, luminate de o falsitate jenantă. Așa că eu purtam lungi dialoguri direct cu figurile imortalizate pe pereți și uneori mi se părea că acesta îmi răspunde  prin gesturi.
Preferatul meu era ISUS. 
Mi se părea un bărbat frumos, viguros și capabil  cu adevărat să protejeze pe oricine și avea ohii albaștri ca mine.  Nici o secundă nu m-am gândit că acesta ar fi un păcat.Acela era modul cu care eu îl invitam în sufletul meu.Și el venea. Întodeauna. Și întotdeauna mi-a răspuns la întrebări. Nu m-a dezamăgit tratându-mă cu indiferență sau ironie , niciodată.

Uneori uitam să mă ridic de jos , unde bineînțeles nu stăteam niciodată în genunchi ci așezată  pe fund, pentru că acolo mă simțeam liberă să pot ,,conversa'' cu ei.Câte o mână mă înșfăca de după umeri și mă readucea în poziția  bipedă pe care o impunea momentul , obligându-mă să pierd șirul dialogurilor. 

Dar nu despre cum și cât credeam eu atunci aș vrea să vă vorbesc ci despre o altă temerară infruntare a lumii pe care încercam să o înțeleg și să mi-o apropii și pe care , paradoxal, o vedeam îndepărtându-se tot mai mult. Aș fi garantat cu toată ființa mea acea apropriere.

                                                                       *

     Trăiam timpurile când accesul la alte culturi și ideologii era aproape imposibil.

Întâmplător( sau nu) , cunoscusem pe cineva care procura ,,de afară” , carți și reviste despre alte culturi , religii ,tradiții , ideologii, folozofii.
Istoria religiilor a lui Eliade devenise un vis  total.

La început îmi fusese aproape imposibil să înțeleg ceva. Totul era diferit, străin, răsturna tot ceea ce știam până atunci, întorcea la 180 de grade Marele Adevăr despre Existența Lumii.

Citeam și reciteam pe ascuns.Pe ascuns nu pentru ca  aș fi conștientizat pericolul de a fi considerați subminatori ai regimului în care traiam.Nu.Pe ascuns pentru a evita lungile ,,evenghelizări'' ale mamei mele ,care ar fi luptat până la sânge  să mă salveze,cu orice preț, din mâna diavolilor  pământeni. Pentru ea modul în care începusem să descopăr restul lumii ar fi fost o cumplită blasfemie, demnă de o exorcizare.

 Încet, încet ,descopeream că lumea există mult în afara lumii pe care o conștientizam eu. 
Noțiunea de necurpins, de imensitate , de incredibil , abia atunci prindeau contur în mintea mea.
Eram convinsă că dincolo de fiecare infinit există un infinit mai mare.

Era  oarecum înspăimântător și teribil de provocator, în același timp.

                                                              *
     Inspirată ,probabil ,de una dintre pildele preoților shaolini , categoric ființe supranaturale pentru mine și despre care credeam că nu există în realitate, am scris o compunere tematică .

Erau acele puține momente când un curaj nefiresc mă împingea să mă descopăr spiritual în fața celorlalți.
Descoperisem, fără să-mi dau seama și fără să mă îngrijoreze consecințele, că faptul de a mă regăsi în ceea ce alții gândiseră  domina vitejește ceea ce alții puteau gândi despre mine.

Rezumatul poveștii ar fi acesta: 

 ,,Un înțelept , mereu neințeles de semenii săi, decise să găsească un loc în care înțelepciunea sa să nu mai fie luată în deridere. Un loc izolat, dacă era nevoie, în care libertatea sufletelui său să nu poată fi întinată de starea de prizonierat a celorlalți.

    Auzise despre un munte în vârful căruia doar cel cu adevarat înțelept și erudit poate ajunge. 
Era un loc unde nu existau boli, ură , competiții. Unde pacea fiecarei zile era tulburată doar de  bătăile de clopot care anunțau miezul zilei și sfârșitul ei. Paradisul deci, era ceva aflat dincolo de timp.

Înțeleptul plecă să caute acel loc. Drumul îi fu anevoios și plin de învățăminte noi. 
Ajunse în cele din urmă  la poalele muntelui. În fața ochilor săi se intindea un șir aproape nesfârșit de trepte. 
Începu să urce. De o parte și de alta a treptelor alți zeci de temerari își opriseră drumul și rămăsese să trăiască ca oameni simpli. Povesti cu ei și învăță câte ceva de la fiecare.

Dar treptele păreau a nu se sfârși. 

Simți adeseori nevoia să se oprească din drum ,să aleagă unul dintre locurile în care trăiau ceilalți și să le devină învățător.
Ei însă nu încercau să-l oprească iar gândul de a fi primul care intra în paradisul înțelepților

îi dădea o forță inepuizabilă.

După mulți ani ajunse în vârf. Era și mai înțelept ,era și mai mândru de cutezanța lui, de reușită.
Bătu la poartă . 
Pentru prima oară teama de a nu ști destul , de a nu fi destul de înțelept  , de a nu merita să intre îi pusese stăpânire peste gânduri.
Dar poarta se deschise. Înțeleptul intră și poarta se închise după el.

Era o lume exact așa cum și-o imaginase.Un întreg paradis doar pentru el.

Alt timp trecu peste înțelept.
Se gândi să lase scris tot ceea ce învățase până atunci . O făcu în mare grabă de teamă că timpul nu i-ar ajunge să scrie tot.Termină, însă, mai repede decât crezuse.

Zilele deveneau tot mai monotone. Frumusețea fără margini care-i umplea sufletul își pierdea zi de zi din farmec și strălucire.

La ce bun toate acestea dacă nu le putea împărți cu nimeni altcineva.

Ani în șir asteptă ca poarta să se deschidă din nou. Măcar o dată. Poarta însă rămânea nemișcată.

Niciun gând nou, nicio altă înțelepciune nu-și mai conturau orizontul  în gândurile sale.
Tot ceea ce știa de amesteca, devena dezordonat, lipsit de sens  și tot mai des simțea nevoia să iasă pe acea poartă pentru a-i regăsi pe cei simpli.Miracolul de  a trăi de unul singur  în paradis nu mai era o minune , devenea tot mai des o tristețe.
Sacrificase ,însă,atât de mult să ajungă acolo.Învățase atât de mult. Sperase atât de mult să-i fie recunoscute meritele. 
Dacă o dată ieșit nu mai putea reintra ,toate acele sforțări , toate clipele din viață sacrificate pentru a deveni  înțelept,deveneau inutile . 

Astfel mai trecură câțiva ani . 
Ideile se estompau tot mai mult. Izolat într-o lume perfectă, nu-i mai rămânea mare lucru de înțeles sau descoperit.

Dincolo de porți rămăsese lumea imperfectă de la  care învățase totul, înăuntru lumea perfectă în care nu mai avea niciun rost.
Apoi, într-o zi , când clopotele nu bătuseră încă de sfârșit, zbătu porțile de pereții paradisului și ieși. 

Rămase îndelung privindu-le  așteptând să se închidă în urma sa. 
Dar porțile rămaseră deschise.
În prima zi coborâ câteva trepte. Lumea era aceeași, doar oamenii păreau schimbați de timp.
În fiecare zi se aventura tot mai jos. Lumea era aceeași, oamenii erau la fel de indiferenți față de el.
De fiecare dată când clopotul vestea apropierea nopții se întorcea în paradisul său de pustnic dar gândul său era la ziua care trebuia să vină, când el  putea să se întoarcă să le vorbească celorlalți, să îi asculte, să-i urmărească.

Cât și-ar fi dorit ca oamenii să-l oprească ,măcar o noapte , în lumea lor, să mai facă o dată parte dintre ei.

Dar era prea târziu pentru a fi unul dintre ei. Lumea se înclina cu respect în fața lui, îi vorbea cu îngăduință , îi asculta învățăturile apoi se întorcea să-și trăiască simplitatea să-și consume gălăgioasă respirațiile.

Porțile au rămas deschise pentru  totdeauna, alți au ajuns până în vârf, înainte însă de ai lăsa să intre le povestea despre ultima dintre învățăturile sale, despre înțelepciunea cea mai mare pe care o dobândise, aceea de a trăi printre ceilalți.
Adevărata înțelepciune se dobândește trăind și nu se poate învăța de la alții.

                                                                             *

     Cum a fost primită povestea mea ,are mai puțină importanță , nici măcar nu-mi amintesc prea bine ,singurul lucru pe care mi-l amintesc este că unul dintre profesori m-a întrebat dacă sunt ateistă. 
Am înlemnit fără să pot raspunde. Nu! Nu eram. 

Nu am înțeles atunci, cum nu o să pot să înțeleg niciodată acea asociere.

Știu că într-una dintre seri i-am citit și lui Isus povestea.
Mama mea jubila de fericire  crezând că în sfârșit spun o rugăciune atât  de lungă. 
Mi-am terminat ,,rugăciunea” și m-am dus la culcare. 
Simțeam lumina străbătând prin porțile unui univers divin și binecuvântarea de a ști că porțile sufletului vor fi rămas veșnic deschise.

Am învățat atunci că paradisul și infernul există în fiecare dintre noi și că suntem liberi să intrăm în oricare dintre ele închizând ușile în urma noastră, dar trăind aceeași singurătate apăsătoare după. Tristețea și teama sunt  la fel de devastatoare și în paradis și în infern.