Memoriile muntelui.Copilaria III*''

Există un timp al tuturor viselor și  există și  un timp când trebuie să te trezești din ele . Între una și alta stau lecțiile de viață, un fel de paradigmă a  existenței.

                                                                          3
   Timpul  își continuă scurgerea ,imperturbabil și discret. O clepsidră cerne după legile ei firele de nisip ale unei vieți, legi uneori  crude și imprevizibile,care hotărăsc care sunt firele ce nu vor supraviețui pentru un alt timp.
Nu știam mare lucru despre moarte.Oamenii trebuiau să moară și gata. 
Nu mă fascina și nici intriga în vreun  fel  inexistența ,fie ea și accidentală, a ceva ce existase cândva și dintr-un motiv obscur înceta să mai existe.
Dimpotrivă.Eram atrasă și mereu intrigată de infinitele forme de viață ,de nemăsuratele valențe ale trecerii prin lume,de nesfârșitele posibilități de a crea și imagina tot ce exista în jur într-o infinitate de forme și dinamici. Astfel văzută lumea cu viața ei , totul  pare a fi viu pentru eternitate.
Eu însă trebuia să adaug la panoplia sentimentelor încă multe pe care nu le cunoscusem încă, lecție după lecție, uimire după uimire.
Aveam să învăț că  despre moarte  înveți  mai întâi lecția dureroasă a pierderii.
O dată cu acea lecție  presimțeam că  acela era doar începutul  descifrării unui necunoscut atât de imens și inexplicabil pentru lumea mea fantastică,încât eram convinsă că nu-l voi accepta niciodată.
Descopeream că moartea fizică există și că cel mai ades se manifestă prin trecerea la o eternitate îngrozitor de îndepărtată unde dispăreau cei pe care i-ai fi vrut închiși într-o eternitate nanocosmică doar a ta. Mai târziu,în confruntarea mea directă cu ea , aveam să-i reneg  acea eternitate.



     Trebuie să recunosc că am comunicat dintotdeauna mult mai bine cu celălalt sex.Poate și din cauza relației deosebite pe care am avut-o cu fratele meu ,poate doar pentru că îmi exprimam mult mai deschis și simplu spiritul ,,războinic” în prezența lor.Așadar ,mulți dintre partenerii mei de joacă erau băieți.Printre ei se afla unul mai special , acel copil special care trebuie să existe în orice grup pentru a diferenția lumile haotice care întregesc lumea mare a copilăriei.
Tăcut ,uneori chiar morocănos , părea mereu nemulțumit și greu de înțeles,  părea un element neidentificat încă într-un sistem periodic  universal tuturor copilăriilor.
Părea aproape o misiune imposibilă să găsești o metodă de ai provoca o reacție , oricât de banală  și elementară sau să-l inciți la joacă.Și totuși eu reușeam.
Copil fiind, eram convinsă de puterea infinită asupra celorlalți, de acel ,, eu pot”, ,,eu știu cum”.Am înțeles mai târziu că eu eram cea care ceda,care rupea , din când în când ,câte un colț din imperiul infailibilei inteligențe imaginative,pentru a lăsa loc și altor învingători, pentru că dacă mă putea fascina ceva mai mult decât a fi o învingătoare  aceea era imaginea unei lumi de învingători.
Jucam adesea pac-pac ,construiam refugii demne de o adevărată trupă de cercetași reinventam științele când , de exemplu ,reparam în mod bizar câte-o bicicletă abandonată sau ridicam baraje din pietre ,saci de plastic și resturi de scândură pe râul din fața casei,cot la cot cu ei...băieții!
El ,însă, era altfel.Părea gazda aceli părți masculine din mine pe care  o țineam ascunsă în figurile masculine din jurul meu din rațiuni încă necunoscute mie.Uneori ,când seara ne prindea pribegind prin sat, ne opream să-l salutam  pe bătrânul său bunic.Trăia singur, aproape izolat. Civilizația părea ,în mintea lui de supraviețuitor a celor două războaie, un fel de incontinență cotidiană care ,obligată să se consume, rupea echilibrul timpului și îngrămădea în superficial evoluția firească a lucrurilor.
Ne punea în două căni din tablă centenare  lapte abia muls și ghemuiți în fața sobei, unde focul parcă ardea mai mult  ca o mărturie al perpetuării mitului lui Prometeu ori a flăcării sacre a olimpiadelor grecești, decăt ca o necesitate, ne abandonam altor timpuri.Ardea tot timpul anului,jucându-și rolul său precis în istorisirile bătrânului. Ne povestea și repovestea câte lumi lăsase în urmă ,câte cumpene și încercări trecuse, câte orori văzuse în timpul războaielor, iar uneori ,vrând parcă să justifice arderea fără întrerupere a focului său, ne arăta degetele picioarelor din care rămăsese doar niște monturi uscate, după ce acestea îi degeraseră într-o iarnă , pe frontul rusesc.
Fără să ne dăm seama ne auto-inoculam ideea că orice război este , mai întâi de toate, o suferință personală și o nenorocire individuală, considerând  ca inumană oricare dintre rațiunile lui.
Uitați  și uitând de timp îl ascultam pe Moșu până pierdeam  în totalitate noțiunea erei din care ,cu obstinație trebuia să facem parte
Deveniseră un ritual aproape ciclic întâlnirile cu Moșu.Uneori ,în toamnele reci și ostile din munți, cana de lapte era înlocuită cu mere  sau felii subțiri de cartofi bine sărate coapte pe o neprețuită tablă pusă pe jar și uneori , duminica, de un ,,urs” de mămăliga ,,învechită” pe foc, precum un vin nobil,  până devenea monument de savoare.
      Poveștile păreau să sfideze anii.Oricât de oribil ne apărea războiul, oricât de sângeroase erau faptele trăite de el , dincolo de convulsiile vieții unui soldat în fața fricii de moarte, exista și o oarecare invidie pentru viața de războinic a bătrânului veteran. Eram conștienți că fără toate acele experiențele tragice, poveștile noastre de mai târziu nu ar fi avut  nimic din măreția și importanța acelor istorii.
     Pentru mine ciudățenia consta în faptul că aveam o răbdare ciudată de a asculta și reasculta aceleași istorii ,asta în timp ce pentru nimic altceva nu aveam , niciodată, răbdare. Era ca și cum făcusem și eu parte din acel mare război și nu mai păstrasem nicio amintire așa că mă lăsam încântată de evocările Moșului.
Iarna bătea la porțile Bucovinei.
Zorii zilelor nu mai erau vestite de cocoși,tot mai leneși și hibernali, ci de tropotul cailor ori marșul carelor către pădure, pentru a se întoarce spre seară alene, încărcate de lemne, închizând astfel ciclul monoton al fiecărei zile.
  Într-unul dintre acei zori ,predestinat parcă sacrificiului pe altarul memoriei unui sat, Moșu plecă în pădure împreună cu nepotul sau ,bunul meu prieten.Cu câteva seri înainte ne povestise cum își pierduse un camarad , cândva ,în unul dintre acele războaie care păreau interminabile pentru el, poate pentru că în timp se confundase cu însăși viața lui.Îl zdrobise un copac pe care-l tăiaseră ca să se încălzească. Pentru prima oară am zărit lacrimi în ochii săi.Toată răceala spartană care-i domina sufletul se topise  pentru o secundă.Apoi tăcu ca și cum i-ar fi făcut un rău imens acea amintire.


   Seara închidea parcă spațiul și își fereca gratiile peste așezările acelea atât de aproape de cer,încât munții păreau felinare în care luna își aprindea flacără după flacără strălucirea.
Carele se întorceau de pe ,,front'', înșirate după o ierarhie doar de ele cunoscută.În acea noapte un singur car căzuse la datorie.Era carul Moșului.
 Pădurea își ceruse ofranda.Două vieți răpuse.Nedrept și ilogic. Un copac căzuse peste prietenul meu,iar în încercarea disperată de a-l elibera restul lemnelor din car îl acoperise și pe bătrân.
Nu am plâns. Nu am spus niciun cuvânt.În sufletul meu  încercam să dau timpul înapoi sau măcar să-l opresc ,pentru totdeauna ,cu o zi înainte, cu riscul de a rămâne și eu prizonieră pentru totdeauna în acel timp.
Pentru mine moartea nu a fost niciodată mai cumplită ca atunci, de aceea nu m-a mai impresionat niciodată.


   Pe temelia bordeiului său astăzi cresc bălării înalte în care eu văd fantomele tuturor amintirilor sale.Pentru mine fiecare adiere,fiecare joc de umbre este o poveste anume , pe care o ascultam cu genunchii strânși la piept în fața sobei din tuci a Moșului.
Am învățat  dureros , lăsându-mi propria ofranda sufletească ,că moartea este a pierde și a nu putea înlocui acea pierdere cu nimic altceva.
A fost  însă și ziua  din care pe mine moartea nu m-a mai speriat niciodată.
 Dacă mi-a fost teamă de ceva  începând cu acea zi, a fost doar că o mână necunoscută mi-ar putea îngropa, sub pretextul eternității , răpindu-mi pe neștiute , ființele și lucrurile dragi.
   Lacrimile și-au împietrit atunci bocetul  pentru a lăsa loc unui regret imens și a da naștere unei jeliri pentru tot restul vieții în amintirea prietenilor mei.
   De câte ori mă întorc acasă și trec prin fața bordeiului Moșului,o lacrimă își desprinde curgerea din suflet și udă amintirea lui cu tot cu poveștile spuse sau nespuse vreodată, despre oameni și războaiele lor.
  Dacă îngerii există și dacă ne văd cu adevărat, eu știu sigur al cui chip îl poartă.Și mai știu că miroase a mere coapte și lapte proaspăt muls în rai și împreună ,îngeri și povestitori , aprind focul în soba de tuci a Moșului ,pentru ca povestea să poată continua.
                                                    

Memoriile muntelui. Copilaria II *”

Măreția sufletului unui om pe pământ este măsura nemuririi lui.
                                                                               
                                                                        2
    Vara era scurtă așa că dealurile  mai  păstrau doar un fantomatic miros de iarbă după ce pajiștile înflorate ale imașurilor fuseseră ,,jefuite''  de toată  bogăția pastelată a pășunilor de munte , orizontul tot mai decolorat , roua care-și întindea până spre amiază frageda cuvertură,  toate  îți aminteau discret că trebuie să te grăbești  a trăi ce mai rămăsese dintr-un anotimp atât de prețuit în defileul Dornelor.
  Soarele se făcea tot mai mic de la o zi la alta.Doar fascinația jocurilor copilăriei părea a nu avea anotimp.
 Nică a Petrii bântuia încă  bazinul Dornelor,recrutând ștrengari care să-i continue atât de neprevăzutul și improvizatul plan de năzbâtii.
 Parcă lăsase cu limbă de moarte ca urmașii  timpurilor lui de poveste să ducă demn , mai departe, monumentalele ,,opere''cu care își pecetluise amintirile din copilărie.
Urmaș demn am fost și eu.
Nimic din ce ar fi putut completa isprăvile lui Nică nu am precupețit și nimic nu mi-a fost străin din peripețiile idolului copilăriilor noastre de atunci.
  Una dintre aceste isprăvi nu prea duhovnicești, pe care îmi plăcea să o joc de una singura, era ,,lupta'' cu clăile de fân.Ciudate și nefirești apariții , spre sfârșitului verii, erau pentru mine o provocare imensă.
 Drept este că în cele mai multe dintre cazuri era o luptă nedreaptă. Inertele statui galben-ruginii, sfârșeau prin a pierde mult din siluetă ,când războiul meu cu ele se sfârșea, dar rămâneau sfidătoare și impasibile agățate de parul care le servea drept axă existențială. Când terminam lupta cu ele păreau niște jalnici cerșetori zdrențuiți implorând milă ,fără să îngenuncheze, spre  marea disperare a proprietarilor . Din bravii soldați lăsați de strajă pe câmpuri deveneau niște bieți veterani lăsați la vatră, că deh nu-i ușor când te războiești cu spiritele nevăzute ale tuturor ștrengarilor, reîncarnate în ființa unui spiriduș fără odihnă.
Ca în orice război care contează ,spionii își aveau meritele lor . Un astfel de spion era și baba Floarea. Leit-motivul tuturor copilăriilor trăite la țară , era parcă destinată să existe special pentru a încurca dinadins viețile șugubeților ca noi.Gârbovită de ani, îmbrăcată mereu ponosit, cu eternul baston de lemn cioturos în mână, un veritabil totem umblător,își păstra cu sfințenie identitatea de personaj fabulos al tuturor copilăriilor pământului, ducând peste timp mărturii fără vârstă despre copilăriile lumii.
Orice pericol de deconspirare aș fi luat în considerare ,baba Floarea nu intra pe lista lor.
Avea să fie o teribilă și fatală  greșeală strategică menită să pună capăt acelei confruntări primordiale cu natura.
   Într-una dintre zile, când reușisem să construiesc un întreg camping de culcușuri ,sub poalele clăilor, abdicate în acel început de toamnă mai repede ca niciodată de la suveranitate în favoarea mea, mă trezii împunsă în coaste de arma invincibilă a babei Floarea.
--Așa deci!!!,mătăluță ești nepricopsitul care distruge munca bieților oameni.Stai să văd a cui ești matale.
 Oricât de mândră eram de originile mele, atunci mi-aș fi dorit tare mult ca baba Floarea să fii uitat măcar jumătate din sat.
Iluzorie speranță și oricum inutilă soluție ,pentru ca baba era hotărâtă să reevoce toate nașterile din ultimul secol .
Aveam să constat, spre toată dizgrația  momentului ,că  era un fel de evidență ambulantă a populației locurilor.Din două încercări m-a identificat cu boli și grupă sanguină cu tot.
--Ei lasă că vorbesc eu cu mă-ta! să văd de te-o învățat ea să-ți bați joc de munca oamenilor.
Mănușa era aruncată.Al naibii baba Florea ,lovise ținta în centru.Orice altă provocare aș fi știut să o contracarez ,orice pact de predare ar fi avut o șansă cât de cât de a fi amiabil, când era vorba de maică-mea  știam că singura șansa de pace era  depunerea armelor fără rezistență . Și uite că baba satului știa și asta.
  Când eram pe punctul să dau la pace oarecum  cu baba ,luându-mi angajamente hazardate și care depășeau vizibil intenția mea de a le menține, aceea de a repara onoarea smotocită a clăilor ,baba făcu gestul imprudent să mă trosnească cu bâta ei de vrăjitoare peste spate.
Era prea mult.
Nicio rațiune din lume nu mă mai puteau convinge să nu vreau răzbunarea imediată și fățișă. Cu agilitatea unui ninja am smuls bâta babei din mână și am rupt-o la fugă printre clăi.Mare îmi fu mirarea, însă ,s-o văd pe baba Floarea metamorfozându-se dintr-o dată și cu o sprinteneală nefirească și imposibil de anticipat, aproape nepământeană ,începu joaca de-a prinselea cu mine.
Ca doi luptători demni de renumele pe care îl aveam ,ne însoțeam lupta cu strigăte și încurajări reciproce și nu prea ortodoxe.Baba cu toate sudalmele pe care le moștenise nealterate,din toate reincarnările pe care le avusese, eu mai elevată și deja titrată în ale luptelor de acest gen ,cu o replică care reflecta pura realitate și exprima fidel diferența de antrenament  pentru cursele inopinate:
--Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără diiinți!!!...Nu mă prinzi ,nu mă prinzi, babă fără diiinți!.
Stindardul babei Floarea și eroismul  se aprindeau tot mai vii după fiecare strigăt de luptă al meu.
Când baba făcu primul popas, pentru a-și reorganiza lupta , aruncai bastonul din mână și o rupsei la fugă peste livezi cu gând să ajung prima acasă ,să mai salvez ce se mai putea salva din onoarea mea , greu știrbită de înjurăturile babei și de înfrângerea mișelească pe care o suferisem.
Cum însă în război capcanele sunt mai periculoase decât armele , mă trezii într-un puț abia săpat ,unde apa avea cel puțin doi metri. Dintr-o dată baba Floarea devenea  cel mai necesar dușman al meu și singurul prieten pe care mi l-aș fi dorit în acel blestemat moment.Îmi amintesc puțin despre statul în groapa cu apă rece care mirosea a rugină și lemn putred, mă agățasem cu disperare de niște rădăcini care ieșeau prin pereții puțului.
Dar ce-mi amintesc acum și-mi voi aminti mereu ,este baba Floarea care fugea spre mine ca o fată morgana, cu părul lânos fluturând în aer din cauza sforțării de a alerga. Îngenunche lângă groapă și-mi întinse bastonul.Glasul îi devenise blajin, ochii i se micșoraseră și păreau inundați de lacrimi, fața i se destinse dintr-o dată. Era de nerecunoscut!
--Prinde-te dragul babei de băț!
M-am prins de băț . Baba se așeză în fund ,mă înșfacă de umăr și trăgând, cât de bluză cât de păr ,mă scoase afară. Odată ce mă văzu ajunsă pe pământ îți scoase vesta ponosită, a cărei origine și vechime erau imposibil de catalogat, și mă înveli în ea.
În sufletul meu, așa ca la o bătaie de gene, începuse un altfel de război.Cel al remușcărilor.Era un alt sentiment ciudat și străin pe care îl încercam pentru prima oară.
Pentru mult timp nu mi-am putut scoate din minte o întrebare: dacă baba Floarea ar fi căzut în locul meu, eu m-aș fi oprit să o ajut?! 
Probabil că nu, îmi răspundeam obsesiv ,făcând tot mai profundă acea suferință necunoscută până atunci.
Probabil  că nu.
Ceva despre onoarea unui adevărat luptător nu apucasem încă să învăț și mi se prefigura ostentativ în fața sufletului , fără niciun fel de compasiune.

     M-a condus până acasă .În poartă și-a luat vesta mi-a cuprins amândouă mâinile ca și cum ar fi vrut să se convingă ca nu tremuram și mulțumită de constatare mă  mai amenință o dată cu bățul ei cioturos ,bătându-l de aer ca pe un paloș adevărat și bolborosind fraze fără înțeles.
A fost o poveste pe care nu a știut-o nimeni ,niciodată .A fost doar povestea noastră.A mea și a babei Floarea.

     Mulți ani mai târziu, întorcându-mă acasă, am ajuns-o pe drum.Anii îi încetiniseră mult pașii ,nu mai rămăsese nimic din aprigul inamic decât o umbră închisă în cușca amintirilor, bățul ei era tot mai subțire și nesigur ,părea să îmbătrânească odată cu ea.
Am condus-o până în poarta casei unde își măcina ultimele boabe ale bătrâneții. Când am ajuns la poartă și-a ridicat ochii aproape orbi și strângându-mi  încă o dată mâinile a spus:
--Dumnezeu a vrut să fiu în ziua aia acolo.
Nu-mi venea să cred.Era imposibil ca ea să-și amintească, după atâția ani ,de aventura aceea.Memoria ei era tot mai confuză și aproape nu mai auzea.
Cum era posibil să-și amintească ?!
Cu siguranță este un răspuns pe care nu-l voi afla nicicând.Și nici nu cred că mai contează.
Uite că își amintise!
Sau poate ,ca și mine, nu uitase niciodată.
    În ochii ei tot mai stinși , pe chipul ei tot mai palid și săpat de vremuri, ochii sufletului meu au văzut lumina sfântă a adevăratei credințe în faptele bune.
Era chipul babei Floarea  prima mea icoană și va fi chipul ei ,ușor înlăcrimat când m-am îndepărtat de poarta casei sale, una dintre razele  acele divine și unice care mi-au luminat inima.
Și iată miracolul trăirii în etern , o rază pe care o poți lăsa la rândul tău, mereu aprinsă ,în inima cuiva.
Și pe tărâmul acela fermecat unde mă vor aștepta toate amintirile și toate ființele pe care le-am cunoscut ,  cândva, când  va trebui să mă  odihnesc după această călătorie , sunt sigură ca baba Floarea mă așteaptă stând de veghe, cu bățul ei nemuritor, păzind cu strășnicie acea lecție  despre bunătate și candoare pe care  eu am avut norocul s-o învăț de la ea.