Memoriile muntelui. Copilaria II *”

Măreția sufletului unui om pe pământ este măsura nemuririi lui.
                                                                               
                                                                        2
    Vara era scurtă așa că dealurile  mai  păstrau doar un fantomatic miros de iarbă după ce pajiștile înflorate ale imașurilor fuseseră ,,jefuite''  de toată  bogăția pastelată a pășunilor de munte , orizontul tot mai decolorat , roua care-și întindea până spre amiază frageda cuvertură,  toate  îți aminteau discret că trebuie să te grăbești  a trăi ce mai rămăsese dintr-un anotimp atât de prețuit în defileul Dornelor.
  Soarele se făcea tot mai mic de la o zi la alta.Doar fascinația jocurilor copilăriei părea a nu avea anotimp.
 Nică a Petrii bântuia încă  bazinul Dornelor,recrutând ștrengari care să-i continue atât de neprevăzutul și improvizatul plan de năzbâtii.
 Parcă lăsase cu limbă de moarte ca urmașii  timpurilor lui de poveste să ducă demn , mai departe, monumentalele ,,opere''cu care își pecetluise amintirile din copilărie.
Urmaș demn am fost și eu.
Nimic din ce ar fi putut completa isprăvile lui Nică nu am precupețit și nimic nu mi-a fost străin din peripețiile idolului copilăriilor noastre de atunci.
  Una dintre aceste isprăvi nu prea duhovnicești, pe care îmi plăcea să o joc de una singura, era ,,lupta'' cu clăile de fân.Ciudate și nefirești apariții , spre sfârșitului verii, erau pentru mine o provocare imensă.
 Drept este că în cele mai multe dintre cazuri era o luptă nedreaptă. Inertele statui galben-ruginii, sfârșeau prin a pierde mult din siluetă ,când războiul meu cu ele se sfârșea, dar rămâneau sfidătoare și impasibile agățate de parul care le servea drept axă existențială. Când terminam lupta cu ele păreau niște jalnici cerșetori zdrențuiți implorând milă ,fără să îngenuncheze, spre  marea disperare a proprietarilor . Din bravii soldați lăsați de strajă pe câmpuri deveneau niște bieți veterani lăsați la vatră, că deh nu-i ușor când te războiești cu spiritele nevăzute ale tuturor ștrengarilor, reîncarnate în ființa unui spiriduș fără odihnă.
Ca în orice război care contează ,spionii își aveau meritele lor . Un astfel de spion era și baba Floarea. Leit-motivul tuturor copilăriilor trăite la țară , era parcă destinată să existe special pentru a încurca dinadins viețile șugubeților ca noi.Gârbovită de ani, îmbrăcată mereu ponosit, cu eternul baston de lemn cioturos în mână, un veritabil totem umblător,își păstra cu sfințenie identitatea de personaj fabulos al tuturor copilăriilor pământului, ducând peste timp mărturii fără vârstă despre copilăriile lumii.
Orice pericol de deconspirare aș fi luat în considerare ,baba Floarea nu intra pe lista lor.
Avea să fie o teribilă și fatală  greșeală strategică menită să pună capăt acelei confruntări primordiale cu natura.
   Într-una dintre zile, când reușisem să construiesc un întreg camping de culcușuri ,sub poalele clăilor, abdicate în acel început de toamnă mai repede ca niciodată de la suveranitate în favoarea mea, mă trezii împunsă în coaste de arma invincibilă a babei Floarea.
--Așa deci!!!,mătăluță ești nepricopsitul care distruge munca bieților oameni.Stai să văd a cui ești matale.
 Oricât de mândră eram de originile mele, atunci mi-aș fi dorit tare mult ca baba Floarea să fii uitat măcar jumătate din sat.
Iluzorie speranță și oricum inutilă soluție ,pentru ca baba era hotărâtă să reevoce toate nașterile din ultimul secol .
Aveam să constat, spre toată dizgrația  momentului ,că  era un fel de evidență ambulantă a populației locurilor.Din două încercări m-a identificat cu boli și grupă sanguină cu tot.
--Ei lasă că vorbesc eu cu mă-ta! să văd de te-o învățat ea să-ți bați joc de munca oamenilor.
Mănușa era aruncată.Al naibii baba Florea ,lovise ținta în centru.Orice altă provocare aș fi știut să o contracarez ,orice pact de predare ar fi avut o șansă cât de cât de a fi amiabil, când era vorba de maică-mea  știam că singura șansa de pace era  depunerea armelor fără rezistență . Și uite că baba satului știa și asta.
  Când eram pe punctul să dau la pace oarecum  cu baba ,luându-mi angajamente hazardate și care depășeau vizibil intenția mea de a le menține, aceea de a repara onoarea smotocită a clăilor ,baba făcu gestul imprudent să mă trosnească cu bâta ei de vrăjitoare peste spate.
Era prea mult.
Nicio rațiune din lume nu mă mai puteau convinge să nu vreau răzbunarea imediată și fățișă. Cu agilitatea unui ninja am smuls bâta babei din mână și am rupt-o la fugă printre clăi.Mare îmi fu mirarea, însă ,s-o văd pe baba Floarea metamorfozându-se dintr-o dată și cu o sprinteneală nefirească și imposibil de anticipat, aproape nepământeană ,începu joaca de-a prinselea cu mine.
Ca doi luptători demni de renumele pe care îl aveam ,ne însoțeam lupta cu strigăte și încurajări reciproce și nu prea ortodoxe.Baba cu toate sudalmele pe care le moștenise nealterate,din toate reincarnările pe care le avusese, eu mai elevată și deja titrată în ale luptelor de acest gen ,cu o replică care reflecta pura realitate și exprima fidel diferența de antrenament  pentru cursele inopinate:
--Nu mă prinzi, nu mă prinzi, babă fără diiinți!!!...Nu mă prinzi ,nu mă prinzi, babă fără diiinți!.
Stindardul babei Floarea și eroismul  se aprindeau tot mai vii după fiecare strigăt de luptă al meu.
Când baba făcu primul popas, pentru a-și reorganiza lupta , aruncai bastonul din mână și o rupsei la fugă peste livezi cu gând să ajung prima acasă ,să mai salvez ce se mai putea salva din onoarea mea , greu știrbită de înjurăturile babei și de înfrângerea mișelească pe care o suferisem.
Cum însă în război capcanele sunt mai periculoase decât armele , mă trezii într-un puț abia săpat ,unde apa avea cel puțin doi metri. Dintr-o dată baba Floarea devenea  cel mai necesar dușman al meu și singurul prieten pe care mi l-aș fi dorit în acel blestemat moment.Îmi amintesc puțin despre statul în groapa cu apă rece care mirosea a rugină și lemn putred, mă agățasem cu disperare de niște rădăcini care ieșeau prin pereții puțului.
Dar ce-mi amintesc acum și-mi voi aminti mereu ,este baba Floarea care fugea spre mine ca o fată morgana, cu părul lânos fluturând în aer din cauza sforțării de a alerga. Îngenunche lângă groapă și-mi întinse bastonul.Glasul îi devenise blajin, ochii i se micșoraseră și păreau inundați de lacrimi, fața i se destinse dintr-o dată. Era de nerecunoscut!
--Prinde-te dragul babei de băț!
M-am prins de băț . Baba se așeză în fund ,mă înșfacă de umăr și trăgând, cât de bluză cât de păr ,mă scoase afară. Odată ce mă văzu ajunsă pe pământ îți scoase vesta ponosită, a cărei origine și vechime erau imposibil de catalogat, și mă înveli în ea.
În sufletul meu, așa ca la o bătaie de gene, începuse un altfel de război.Cel al remușcărilor.Era un alt sentiment ciudat și străin pe care îl încercam pentru prima oară.
Pentru mult timp nu mi-am putut scoate din minte o întrebare: dacă baba Floarea ar fi căzut în locul meu, eu m-aș fi oprit să o ajut?! 
Probabil că nu, îmi răspundeam obsesiv ,făcând tot mai profundă acea suferință necunoscută până atunci.
Probabil  că nu.
Ceva despre onoarea unui adevărat luptător nu apucasem încă să învăț și mi se prefigura ostentativ în fața sufletului , fără niciun fel de compasiune.

     M-a condus până acasă .În poartă și-a luat vesta mi-a cuprins amândouă mâinile ca și cum ar fi vrut să se convingă ca nu tremuram și mulțumită de constatare mă  mai amenință o dată cu bățul ei cioturos ,bătându-l de aer ca pe un paloș adevărat și bolborosind fraze fără înțeles.
A fost o poveste pe care nu a știut-o nimeni ,niciodată .A fost doar povestea noastră.A mea și a babei Floarea.

     Mulți ani mai târziu, întorcându-mă acasă, am ajuns-o pe drum.Anii îi încetiniseră mult pașii ,nu mai rămăsese nimic din aprigul inamic decât o umbră închisă în cușca amintirilor, bățul ei era tot mai subțire și nesigur ,părea să îmbătrânească odată cu ea.
Am condus-o până în poarta casei unde își măcina ultimele boabe ale bătrâneții. Când am ajuns la poartă și-a ridicat ochii aproape orbi și strângându-mi  încă o dată mâinile a spus:
--Dumnezeu a vrut să fiu în ziua aia acolo.
Nu-mi venea să cred.Era imposibil ca ea să-și amintească, după atâția ani ,de aventura aceea.Memoria ei era tot mai confuză și aproape nu mai auzea.
Cum era posibil să-și amintească ?!
Cu siguranță este un răspuns pe care nu-l voi afla nicicând.Și nici nu cred că mai contează.
Uite că își amintise!
Sau poate ,ca și mine, nu uitase niciodată.
    În ochii ei tot mai stinși , pe chipul ei tot mai palid și săpat de vremuri, ochii sufletului meu au văzut lumina sfântă a adevăratei credințe în faptele bune.
Era chipul babei Floarea  prima mea icoană și va fi chipul ei ,ușor înlăcrimat când m-am îndepărtat de poarta casei sale, una dintre razele  acele divine și unice care mi-au luminat inima.
Și iată miracolul trăirii în etern , o rază pe care o poți lăsa la rândul tău, mereu aprinsă ,în inima cuiva.
Și pe tărâmul acela fermecat unde mă vor aștepta toate amintirile și toate ființele pe care le-am cunoscut ,  cândva, când  va trebui să mă  odihnesc după această călătorie , sunt sigură ca baba Floarea mă așteaptă stând de veghe, cu bățul ei nemuritor, păzind cu strășnicie acea lecție  despre bunătate și candoare pe care  eu am avut norocul s-o învăț de la ea.