Memoriile muntelui.Copilăria I *”

                                   

Întreaga noastră viață  este legată de copilărie. Eu cred că ea, copilăria , este de fapt antetul pe care îl vom adăuga întregii existențe, semnătura nostră sufletească și morală, alfa și omega între care vom căuta un echilibru tot restul vieții.

                                                                    1    

   Soarele se abandona leneș peste crestele munților. Printre frunzișurile foioaselor care își permiteau să sfideze codrii seculari de molid ai Bucovinei, trilurile sunau a chemare la fugă de acasă,la evadare, la o întoarcere benefică  la starea aceea primitivă  care ne leagă de natură .

  Pentru copilul născut sub armura unui ger cumplit de ianuarie, era o provocare căruia orice fel de rezistență i-ar fi fost zadarnică.

  Mintea începuse să născocească planuri de evadare încă din timpul iernii, forțând ciclul temporal și adunând oști întregi de ființe imaginare care nu puteau lipsi sub nicio formă din marea aventură de descoperire a nedescoperitului.
Îmi amintesc toată agitația și tot entuziasmul trăite atunci, ca și cum nu m-ar fi părăsit niciodată.
Într-o sacoșă din lână, scâlciată de atâtea amintiri și peripeții ,  îngrămădii în grabă un colț de pâine, o cană din tablă , un hanorac ( care avea să devină involuntar martor la cele mai multe dintre aventuri) , un cuțit , o batistă mare și două mere. Apoi, ca orice adevărat strateg, ma-am asigurat că timpul era  cel optim pentru a consuma o altă nebunie fantastică, una din cele prea multe cărora le-am dat frâu liber de-a lungul vieții.
Îmi aruncai privirea în jur  calculând ,în fracțiuni de secundă ,care ar putea fi piedicile ce ar fi putut  inoportuna  acea foame de a cuceri cea mai fascinantă sursă  de mistere și legende, acel izvor nesecat de inspirație a tuturor poveștilor, pe care imaginația fără limite a minții mele de copil le urzise adesea : pădurea .Sfidam și omiteam inconștient , așa cum aveam să fac mai tot restul vieții ,pericolele și consecințele unei expediții ratate. Eram,în felul meu, un cutezător fără să fiu câtuși de puțin conștientă de asta.
Instinctiv îmi dădeau o senzație de teamă, de neliniște, de fragilitate, toate spațiile pe care e nu creștea niciun copac, așadar faptul că zi de zi aveam dinaintea ochilor o pădure întreagă, că primul lucru pe care il vedeam pe fereastră erau munții împăduriți din saptele cărora soarele se ridica arzând de strălucire, mă făceau să mă consider omul cel mai norocos dar mai ales cel mai sigur, din toată lumea.
Munții mi-au dat toată viața sentimentul de siguranță. Doar ei.

    De câte ori nu suflasem suflare de viață asupra brazilor, transformându-i în bravi oșteni, de câte ori nu îmbrăcasem ulucii, care-și inșirau siluetele de stafii la marginea pădurii, în prințese și regi imaginari,de câte ori nu gustasem  frunzele acrișoare ale măcrișului de pădure sau parfumatele boabe de zmeură, transformate ad-hoc în festinuri servite pe frunze de pătlagină sau înșirate pe fire de iarbă,cum doar imperatorii cu cununi de glorie eternă pe frunte mai avuseseră privilegiul să vadă.
Era imaginația și inconștiența inocentă a vârstei ,,drogurile”care făceau să dispară toate limitele, toate preocupările firești care ar fi trebuit să-mi dea o percepție reală asupra lumii.
În acele momente eram doar eu și necuprinsul lumii ,lume din care ființele lipsite de fascinație erau eliminate .
Și la urma urmei ce era lumea ?!dacă nu  acea creație unică și personală a imaginației mele.
.
    Mă strecurai afară din curte și precum o felină eliberată dintr-o cușcă prea strâmtă apucai poteca care mă purta la păduricea din fața casei.
Aproape alergam ,cu un fel de teamă ciudată și un zel abia aflat, înspăimântată de ideea că ceva sau cineva  mi-ar putea opri visele în loc .
 Doar când hornurile caselor nu se mai zăriră printre ramurile copacilor întortocheate între el ca și cum un complice at fi țesut  intenționat o plasă de ramuri pentru a crea piste false care să-mi camufleze evadarea, doar atunci am știut că visele mele sunt în siguranță.                                                                                                                                        
   Rătăcii ore în șir făcându-mi obișnuitele ronduri de recunoaștere a arealului unde-mi materializam cele mai multe dintre scenariile de luptă și joacă.

Într-o asemenea scena ludică ,care nara de la sine basme fantastice și elibera de orice constrângere telurică , contactul cu realitatea se rupea tot mai profund cu fiecare secundă imortalizată în imaginația necuprinsă a copilului mereu însetat  de joaca de a ști totul.           Fără să-mi dau seama mă îndepărtasem mai mult decât de obicei de locurile pe care le cunoșteam di alte pelegrinări  secrete.                     

La pierderea orientării contribui și un taur ,masiv și inutil animal gândeam eu, care-mi pusese la grea încercare condiția de bun alergător și săritor de garduri din sârmă ghimpată, demn de o Olimpiadă grecească.
Urmă o goană nebună în zig-zag prin iarba îmbătrânită și necosită cine știe de când, fără măcar să bag de seamă că taurul renunțase la cursă și păștea liniștit ignorând cu desăvârșire acea intromisiune pe pășunea domniei sale.
  M-am trezit, cu o super doză de oxigen în creier,  într-un luminiș, cu răsuflarea tăiată care-și găsi ușurarea într-un oftat ce părea să iasă din inima munților, un fel de șuierat profund vestind o altă victorie.
În depărtare  abia se mai zăreau acoperișurile stacojii ale caselor și  siluetele  micșorate ale clăilor de fân , străjeri îngălbeniți de timp,ce păreau torțe incandescente în bătaia soarelui spre  amurg.                                                                                                                               În fața mea, însă ,se înălțau maiestoase vârfurile brazilor și molizilor.Păreau coloane infinite care străpungeau imensitatea cerului undeva dincolo de albastrul lui sideral.
Grea încercare.
Prea mare și grea decizie pentru un suflet atât de mic. 
Trebuia să aleg între siguranța de a mă putea întoarce în liniște ,pe drumul deja cunoscut,acasă și acea teribilă tentație care mi se întindea arogant și sfidător în față: Marea Pădure!.
Tărâmul tuturor necunoscutelor și misterelor, cartea nescrisă a tuturor înțelepciunilor pământului, inima lumii neștiute încă.
Oh, și atunci am ales necunoscutul, așa cum aveam să-l aleg de alte sute de ori în viață și atunci am dat crezare puterii mele de cuprindere a tot ce există pe lume în defavoarea mulțumirii de a fi câștigat puțin din ceea ce se putea înțelege, așa cum voi face , probabil, tot restul vieții.

M-am afundat  fără pic de tăgadă în acel vrăjit și impunător necunoscut.
Îmi amintesc că îmi roteam capul transformând cerul în năframe pe care mai apoi le aruncam peste vârful brazilor, mi se părea ca ochii întregii lumi  nu ar fi  fost de ajuns pentru a cuprinde atâta măreție, că nici vulturii nu știau să admire înălțimile, încă prohibite mie, așa cum eu eram în stare s-o fac.
Vai, câte noi personaje! gândeam. Câte oști?! Câte povești noi se puteau naște doar ascultând ceva din înțelepciunea acelor imenși copaci!
Înțelegeam toate graiurile , totul devenea omenesc așa cum eu deveneam neomenescul contopit  cu fiecare sunet și foșnet al pădurii. Era prima muzică pe care o înțelegeam și mirosul de rășină proaspătă era prima aroma  pe care puteam să o reproduc chiar și atunci când eram departe de brazi.
Priveam bătrânii molizi ,  ei erau generalii  armatelor mele de lăncieri, priveam păsările care îi populau, ele erau curtenii fideli , supușii loiali ai nobililor brazi, ascultam cum își scârțâiau din când în când ramurile groase care  pierduseră  numărul anilor și înțelegeam ,fără să mă îndoiesc o clipă, mesajul lor de avertisment , acolo doar ei erau stăpâni.
Ce mai era  timpul în acea covârșitoare clipă a poveștilor?
O eră, o veșnicie irepetibilă și magică.
Eu doar un biet cerșetor la porțile palatului cu creneluri verde viu , al pădurii .

   Timpul își avea însă armele lui, ca un trădător notoriu, jucându-și propriile atuuri  ,lăsă seara să-și coboare mișelește voalurile de penumbre și  culori ciudat amestecate într-o amforă sinistră și lugubră. Umbrele își începuse dansul dezordonat ,proiectând monștrii pe ecranul conștientului meu.
Cu un gest mecanic  am scos hanoracul și l-am îmbrăcat , mai mult instinctiv am luat unul dintre mere  și ca și cum abia atunci realizam că există senzația de foame, am început să mușc hapsân din el.
De fapt descopeream ,pentru prima oară, un sentiment ciudat,străin parcă de tot ce simțisem până atunci:Teama.
Teama nu de ceva anume, teama nu ca stare  firească ,ci teama ca o fantasmă revenită în conștiința mea o dată cu întoarcerea la realitate.                              
Aveam să-l retrăiesc exact ca atunci, tot restul vieții . Ori de câte ori măreția unui lucru avea să-mi copleșească  puterea de cunoaștere și înțelegere. Teama de a nu putea descifra  la timp tainele necunoscutului avea sa-mi fie unica teamă perpetuă.

   Ca într-un ritual tribal ,începusem să caut un drum de întoarcere, bătând cu picioarele locurile  din preajmă într-un dans grotesc și primitiv, rotindu-mă în cercuri concentrice, aruncând vina rătăcirii  pe ele.
Îmi amintii de taurul care mă alungase fără pic de compasiune peste imaș .Nici măcar nu-mi mai era teamă de el.L-aș fi salutat voioasă și cu un respect  demn de o de înaltă curte l-aș fi onorat :

--Ce bine că vă reîntâlnesc!

Gardurile ghimpate ,care-mi sfâșiaseră de atâtea ori hainele ,mi se păreau adevărate călăuze  binevoitoare și minunate cunoscătoare ale locurilor de întoarcere.
 Le-aș fi mulțumit cu toată îngăduința:

--Mă bucur că vă pot sări din nou!

În toată acea confuzie , acea pierdere și regăsire printre momente alternante , o transformare incredibilă , ca o revelație prezicătoare de rău,punea stăpânire pe mintea mea de copil , transpunându-mă într-o variantă paralelă a ceea ce credeam despre viață: transformarea  poveștilor cu prințese și regi , a filmelor cu războinici triumfători, a tuturor creațiilor fanteziste și  mirifice, a tuturor  finalurilor fericite, de până atunci, în scenarii obscure, cu monștrii și hoți, cu strigoi și babe-cloanța, cu eroi răpuși de infidele creaturi infame ,cu animale feroce devoratoare de tot ce este viu.

Teama îmbrăca ,în acel moment, haina poveștilor-sperietoare, cu care bunicii și părinții încearcă să-și ,,protejeze,, odraslele de rătăcirea în periculosul necunoscut al realității.

Pământul ca scenă sau punct de sprijin nu mai exista.Totul părea că plutește într-o dimensiune abstractă , paranoică și necruțătoare, greu de delimitat și imposibil de controlat.

   M-am trezit alergând din nou,într-o direcție pe care nu-mi amintesc cum am ales-o.
Gâfâiam și genunchii îmi tremurau îngrozitor.
Nu mai exista decât un singur gând, unul generat de un  dominant instinct de supraviețuire, sub nicio formă nu trebuia să mă opresc,nu atunci, nu în acele condiții.
Mi-e imposibil să spun cât a durat acea rătăcire între conștient și inconștient, între curaj și abandonare, timpul se oprise exact în acel nenorocit moment când nu am mai putut ține pasul cu o singură lume.

    Într-un târziu, de  departe auzii glasul fratelui  meu, o umbră de îndoială mă făcea să cred că este doar o iluzie.Acea iluzie salvatoare pe care o creezi când pericolul este mai puternic decât poți suporta. El era trimisul, mai întotdeauna, să mă recupereze din ghiarele ,,monștrilor” propriei imaginații. 
Știam! Dar teama mă făcea să nu mai cred.
Aș fi vrut să-i răspund.Să urlu cu toată disperarea și  bucuria de a fi încă vie
Să pot alerga de zece ori mai repede spre vocea care străbătea tot mai acut până la mine,dar nimic din toate acestea nu-mi erau cu putință.Oboseala și mai ales înfrângerea pe care o suferisem ,din partea unui atât de iubit prieten care-mi fusese până atunci natura, mă făceau să sufăr un fel de blocaj al tuturor simțurilor și sentimentelor.Deși nu-mi dădeam seama că o fac alergam totuși spre  acea chemare.

Aveam să alerg de multe alte ori în viață,căutând o salvare într-o voce care nu s-a mai auzit niciodată.

Era deja noapte când în capul uliței ,cu sacoșa de lână scâlciată de atâtea amintiri și peripeții , zării lumina  de acasă.Știam ce mă așteaptă.Doar că o dată învinsă teama curajul e și mai puternic și demnitatea de a suporta consecințele și mai profundă.
Oricât de mustrătoare ar fi fost cuvintele mamei, oricâte scatoalce aș fi primit ,nu ar fi avut nimic comparabil cu  durerea înfrângerii pe care o suferisem.

Dar mă născusem într-o iarna cumplită de ianuarie,cu pumnii strânși și ochii deschiși.Știam că pierdusem o luptă dar învățasem o lecție, chiar dacă era doar un copil.
Am aflat atunci că teama există și că este cel mai periculos și neloial însoțitor al tău.
,,Războiul”  pe care îl declanșase curiozitatea mea avea sa fie lung și anevoios.
 Și oricât  de debusolată și neîncrezătoare eram atunci , știam  totuși că într-o zi ,în vârful redutei, avea să triumfe victorios, gândul meu de copil plecat să cucerească lumea.