Libertatea nu este ceea ce reclamăm în fața celorlalți ci ceea ce sufletul reclamă în fața noastră.
10
Prima binecuvântare pe care o primim de la Univers este aceea de a ne naște liberi.
Liberi de prejudecați, liberi de convenții, liberi de civilizație, de canoane și justiții.
Evoluăm , ne adaptăm societăților, ne supunem tot mai mult oricăror reguli, dar pretindem că suntem specia cea mai liberă.
Avem un loc fix, acceptăm drumuri prestabilite, devenim o carte de identitate .
Fără reguli și legi suntem pierduți,rătăcim alambicat cărările existenței .
Din când în când ne luăm libertatea să fim geniali. Și cam atât!
Și în acel surogat de libertate ne manifestăm mai mult frustrările decât împlinirile, mai mult egoismul decât mulțumirile.
Nimic nu este suficient, niciodată.
Totul în numele unui adevăr despre noi înșine pe care îl căutăm mai mereu în afara noastră și aproape niciodată în noi înșine.
Și în timp ce anii și civilizațiile trec peste noi devenim tot mai artificiali și nemulțumiți, o copie plagiată a omului primordial.
Și ne luăm tot mai rar libertatea de a fi geniali.
*
Eu am cunoscut oameni liberi.
Am cunoscut oameni distruși de propria libertate.
Acesta este una dintre poveștile de viață care m-au cutremurat cel mai tare.
O poveste despre libertatea unui om mestecată absurd de fălcile civilizației.
În tinerețele mele posibilitățile de distracție erau destul de limitate, dar cred că am mai spus asta.
Aveam doar munții, o infinitate de lumi inventate și botezate după crestele lor.
Transformasem într-un vis dorința de a vedea o stână pe Valea Bistriței și a trăi ,o zi măcar, printre ființele acelea neșlefuite cu care muntele se confunda aproape: ciobanii.
Pentru mine, cel puțin, păreau personaje din timpuri antice.
Ei păreau posesorii unei sorți ciudate.O stranie ruptură a catenei unui ADN colectiv.
Termenul de sălbatici nu li se potrivește câtuși de puțin ei sunt doar o formă arhaică de libertate.
Unul dintre prieteni avea niște rude care își ,,țineau stâna” undeva la limita dintre Suceava și Bistrița-Năsăud.
Aveam să descoperim o lume pe care nici măcar imaginația noastră nu ar fi putut să o inventeze.
Era reală și ireală în același timp, bucolică și primitivă în aceeași măsură.
Opaițul cu care luminau seara cabana din lemn , ceaunul vechi în care fierbeau balmușul , cizmele din cauciuc cusute pe ici pe colo cu sfori de cânepă , bâtele noduroase care păreau moștenite direct de la Moise și cu care te așteptai să despice pietrele în două,strachinile din lut ars decorate naiv, mirosul de lână, asprimea chipurilor , te aruncau într-o lume pe care nu știai cum s-o trăiești ca să nu-i rupi echilibrul.
Perspectiva promiscuității ne cam tăiase din entuziasm.
Lumea aceea în care urma să respirăm trei zile era înspăimântător de diferită de cea în care eram obișnuiți să o facem.
Săpunurile fine, prosoapele plușate, șosetele albe , paharele din plastic, pareau blasfemii ale civilizației, noi spilcuiți și snobi devenam profanatorii unei istorii despre care nu știam nimic.
Le foloseam pe ascuns rușinati parcă de tot acel modernism ,categoric nepotrivit pentru locul în care ne aflam.
Luasem cu noi și un radio pe baterii pe care, într-una dintre zile, l-am scos la iveală, mai mult pentru a ne convinge că lumea noastră mai era palpabilă decât pentru interesul de al asculta.
Spre surprinderea noastră unul dintre ciobani scoase un radio de sub un pat vechi încropit din scânduri de brad și dotat cu o saltea de paie. Era de zeci de ori mai performant decât al nostru.Un turist austriac îl daruise ciobanilor.
-Apăi avem și noi unul.Dar nu înțelegem nimic.Vorbesc aștia atât de repede și cu niște vorbe că nici vremea nu știi dacă-i bună sau rea.
Un zâmbet candid plecă dinspre noi spre acea faptură primitivă.
Fiecare dintre noi era închis ermetic în lumi diferite.
-Duminică ascultăm și noi muzică populară, după slujbă.
Eram înspăimântați.Nu de viața austeră și condițiile în care trăiau ci de seninătatea cu care banalizau simbolurile civilizației.
Unul dintre ciobani avea un fiu de 7 ani.Îl crescuse aproape toată viața în munți.
La 3 ani l-au dus la grădinița din sat, dar șederea avea să-i fie scurtă. În fiecare zi fugea și urca ,drum de câteva ore, pe munte, la stâna tatălui său.
Venise însă vremea ca el să meargă la școală.
Unul dintre noi era ruda mai îndepărtată cu ciobanul-șef. Acesta se oferise să ne găzduiască trei zile la stâna în schimbul inițierii puștiului pentru viața școlară. Asta aveam să aflăm abia atunci, pe loc.
Adevărul este că ne-am lăsat mai prinși noi de entuziasmul cu care ne iniția el ,în tainele vieții la stână, decât am reușit să-l apropriem noi de entuziasmul de a deveni școlar. De fapt nu am reușit deloc.Ori de câte ori începeam să vorbim despre ,,fantastica” viață de școlar , se întrista și ne lăsa vorbind singuri.
Am aflat atunci cât este de greu să schimbi în sufletul unui copil ceea ce simte cu ceea ce este rațional să facă.
Veni și ziua despărțirii de ei. Baciul îl pregăti pe Ionuț de drum. Dintr-un chimir scoase o șomoioagă de bani. Nu văzuzem atâția bani la un loc în toată viața noastră, și iată cum se domoleau părerile noastre bune despre civilizație, dintr-o dată.
Smulse , aproape la întâmplare, un manunchi dintre ei și fără ai număra îi întinse prietenului nostru, rugându-l să-i cumpere cele trebuincioase pentru școală și să-l ducă și pe el ,o dată la oraș.
Apoi ne mai rugă să-l ducem acasă și să-l învățăm cum să se spele ,cum să-și taie unghiile și tot ce mai trebuia știut pentru a putea intra în rândul ,,domnișorilor”.
În sihăstria aceea bucolică, pe creasta unui munte pleșuvit de ani, eu aveam să trăiesc cea mai cutremuratoare dintre despărțiri. Mai cutremurătoare decât moartea.
Ionuț ,supus și tăcut, acceptă să coboare cu noi.
Lumina atât de strălucitoare din ochii lui se stinsese precum un felinar rămas fără fitil, fruntea i se încreți ca si cum 20 de ani și-ar fi săpat brusc toate grijile pe ea.Stătea cu capul mereu plecat , în semn că lumea de dincolo de lumea lui nu-l interesa absolut deloc.
Era îmbrăcat în straiele bune, cu care mergea uneori la biserică. Își atârnase doar traista de-a curmezișul și din când în când o așeza, parcă nemulțumit de poziția în care stătea.
Înainte însă de a purcede la drum ,îmbrăcat în straiele cele bune, se duse în ocolul oilor și le sarută pe fiecare.
Își luă apoi în brațe mielul preferat, pe care îl hrănise cu un biberon improvizat dintr-o sticlă de apă minerală, dupa ce oaia care-l fătase muri sfâșiată de un lup.
Îl botezase Călin.
Dădu o ultimă îmbrățișare câinilor ciobănești.Apoi se apropie de tatăl său și îi întinse doar mâna.Nicio îmbrățișare, nici un gest tandru.Nicio lacrimă.
O strângere de mână.Atât.
Părea un soldat care pleacă la război,împăcat cu tot ce i-ar putea oferi soarta.
Lua lumea în piept cu o cutezanță și o îndârjire pe care doar oamenii trăiți în inima munților o au.
După lungi minute de tăcere ,timp în care își mai aruncă, a câta oară, privirile în jur,vrând parcă să închidă cu un clipit de ochi ,într-o imagine unică, toată natura aceea mirifică, ne dădu permisunea de a pleca. Apoi cu vocea fermă uitându-se fix în ochii tatălui său mai spuse:
--Când s-o sfârși școala mă întorc la tine.Să nu-l tai pe Călin! Te rog!
Acesta încuviință scurt din cap, fără să rostească nici un cuvânt.
O căruță avea să ne poarte până la șosea.Ionuț se așeză instinctiv în față .
Stătea nemișcat,împietrit într-o stare pe care doar el o putea simți.Ochii i se înlăcrimau tot mai mult în timp ce coboram , lăsând în urmă lumea lui .
Forțat de verva noastră verbală se chinuia să scoată și el câte un cuvânt.
Printre puținele lucruri pe care le intrebă fu:
-După ce învăț să scriu și să citesc pot să mai fiu cioban?
Pentru prima oară în viață aș fi vrut să știu cum să eliberez un om din drumul spre civilizație.Era atâta durere și deznădejde în glasul său încât și stâncile păreau că jelesc și se topesc neputincioase.
-Poți să fii ce vrei tu după aceea,îi răspunse unul dintre noi.Ăsta-i avantajul.
-Ce înseamnă avantaj?
În loc de răspuns o altă tăcere se așternu.Era rândul nostru să nu știm ce să spunem.
Am încercat să schimbăm des subiectul, să-l atragem spre lumea noastră, spre comoditatea de a fi orășean. Totul se lovea de zidul pe care sufletul său îl așezase în fața conștientului. Atunci am știut că nu ne va ierta niciodată pentru lumea pe care i-o răpisem.
Răspundea monosilabic, sau ne concedia de la orice tentativă de dialog cu răspunsuri gen:
-Nu știu ce-i aia! sau
-Da.Am văzut o dată!...sau, ,,am auzit o dată”.
Toate percepțiile sale despre lume, toate cunoștintele pe care le avea despre viață se bazau pe concret, pe instincte, pe ceea ce observase.
Singurul lucru care-l mai îmboldea cât de cât era bucuria de a-și revedea mama și cei doi frățiori mai mici.
Într-una din seri se porni vâlvă mare între vecinii lui Ionuț. Acesta nu era de găsit.
Au plecat toți să-l caute , începând cu locurile cele mai comune , care se proiectau automat în logica lor adultă.
Dar el nu gândea ca ei.
El păstra intactă gandirea bazată pe libertatea de a înțelege și afla totul pe viu, simplu și ilogic.
Într-un târziu l-au găsit.
Stătea lipit cu fruntea de scândurile unui gard care împrejmuia un ocol de vite. Stăpânul își mulgea vacile iar ceasul lui biologic îi indicase exact ora.
Ionuț era de nerecunoscut. Vorbea fără încetare, punând zeci de întrebări omului, care îi răspundea calm și serios.Era oricum un dialog între doua ființe care împărțeau aceeași viață.
Îsi regăsise lumea și o dată cu ea identitatea.
Ionuț a mers la școală.Nu a avut niciodată prieteni apropiați.
Nu a comunicat niciodată cu nimeni, în mod intim.
Lumea pe care o înțelegea el își închisese porțile ,fără să-i dea șansa să decidă în vreun fel.
A fost un om închis și posac.
Uneori când mai bea câte un pahar încerca să facă parte din cercul celorlalți, își deschidea sufletul și le povestea cum o să își facă ,într-o zi, o stână modernă, cum va merge în Austria cu căruța să cumpere oi....
A învățat, până la urmă să scrie și să citească, dar nu i-a folosit niciodată să-și regăsească calea și sensul vieții.
Avea , la rândul lui, famile și o situție materială de invidiat.
La aproape 35 de ani l-au găsit spânzurat în grajd.
Nimeni nu a înțeles de ce.
Nimeni nu putea să creadă. Nu se plângea niciodată de nimic, nu plângea niciodată.
Era serios...prea serios, Era liniștit...prea liniștit.
Nu a găsit nciodată modul de a interacționa cu ceilalți.
S-au speculat multe. S-au țesut scenarii care de care mai fanteziste.
Lumea nu putea lasă să treacă acea tragedie peste ea, fără să-i pună ștampila ,,rezolvat''.
Vroia să înțeleagă, să se disculpe eventual ,de orice vină. N-a înțeles niciodată că pentru el ea a fost singura vină.
A fost singura soluție pentru a-și recăpăta libertatea pe care o pierduse la 6 ani și pe care o iubise mai presus de orice.
A fost obligat să trăiasca într-o lume pe care nu și-o dorea.A fost inuman și abuziv înrobit de un spațiu pe care nu-l simțea. Vorbea tot timpul cu animalele, doar cu ele. Îl considerau ciudat sau bolnav și îl lăsau în pace cu ale lui.
Atunci ,însă, s-au grăbit să-l judece și să-l stigmatizeze. Se eliberase de lumea lor fără să le ceară permisiunea.
L-au îngropat în câmp, sub un mălin aproape uscat. Omul de la care ceruseră de zeci de ori ajutor, care-i primea oricând în casă omenindu-i, devenea doar un păgân nedemn de lumea lor demagogică.
Eu ,însă...eu știu sigur că sufletul lui zburdă liber acum împreună cu cel al lui Călin ,pe o pajiște de munte și că nimeni nu-i va mai putea fura lumea .
Pentru că eu voi muri convinsă că paradisul este doar al oamenilor liberi, al celor care sunt dispuși să plătească orcât pentru acea libertate.
Înainte de a păși în el , Ionuț a plătit.
