,, Ești stăpânul a ceea ce nu spui și sclavul a ceea ce vorbești”
Sigmund Freud
7
Eu am crezut întotdeauna că cea mai puternică și mai incontrolabilă energie care există în univers, binecuvântare și blestem în același timp, este gândul uman.
Este cea mai dinamică parte din noi, într-o permanentă evoluție, mișcare, transformare .
El dă formă și identitate unui purtător de suflet, dă formă și valoare conștiinței, cunoașterii, ignoranței, durerii , fericirii, dar mai ales este creatorul celui mai acerb dușman al omului: frica.
Gândul este un creator, așadar, pentru că el inventează teama,ura, liniștea,împăcarea.
Niciodată invers. Se hrănește cu seva întregii existențe, comandă toate trăirile, toate stările, toate acțiunile umane, el este modelatorul suprem al fiecăruia dintre noi.
Uneori ia forma unei idei, alte ori al unui sentiment, se complică de cele mai multe ori în relaționări logice, în elaborate teorii prin care încercă să individualizeze un prezent banal și efemer:,, realitatea”.
În formele sale elevate se numește: filozofie, știință, umanism, etc.
Cel care simte toate cutremurele acestui galop energetic , spre oriunde sau nicăieri ,este sufletul.
Și mai cred că singurul gând primar al omului , singurul instinc nealterat , rodul propriei sale creații, este arta.
Nu putem iubi , nu putem simți, nu putem evalua , nu putem concepe, fără baza unui gând materializat într-o formă.
Mai puțin el, artistul. Se naște să contrazică teoria gândului. Artisul ca și geniul nu este rezultatul unei deveniri, nu poate deveni,el se naște.Condamnat să nu aibă niciodată o ideologie sau o doctrină căruia să i se poată adapta în totalitate , forțat prin naștere să elibereze doar spirit.
Marile ideologii, marele doctrine , marile teorii sau utopii nu au fost formulate niciodată de cei care le-au descoperit sau înspirat, ci de cei care au vrut să li se asemene primilor dar
n-au fost născuți pentru asta.
.
*
Anotimp după anotimp copilăria mea se perinda, gustând din toate câte puțin și înfruptându-se cu nesaț din festinul bucuriei de a trăi nevinovăția acelei vârste.
Odată cu trecerea anilor desaga plină de aventuri și jocuri ,plină de peripeții și imaginație se golea lăsând loc amintirilor.
Fiecare ispravă,fiecare șotie ,fiecare nouă stare descoperită, fiecare dezamăgire , fiecare vis , fiecare necunoscută ,începeau să se supună toate judecății gândului.
Părea absurd și inuman ca toată acea cavalcadă de trăiri și lupte câștigate în fața necunoscutului să fie dominate dintr-o dată de cel mai mare și mai greu de descifrat dintre abisuri...gândul.
Dar așa era și nimic nu se mai putea face. El era răpitorul sublimului.
L-am privit de multe ori ca pe un dar neprețuit dar au fost destule clipele când l-am urât. Aș fi vrut să întreb de unde vine, dar îmi era teamă că cineva mi-ar fi putut răspunde banal: ,,din China!”.
Mai ales atunci când priveam munții cu coamele pleșuvite de înțelepciuni seculare și înțelegeam că ei vor fi acolo mult după ce eu nu voi mai exista,fără măcar să se gândească la asta ,mă apăsa teribil faptul că eu eram nevoită să am gânduri.
Realizam dintr-o dată, ca trezită dintr-o comă prelungă,că există clădiri, monumente, opere de artă , care deveniseră mai veșnice decât cei care le creaseră.
Așa descopeream, destul de timpuriu , o formă de a modela oarecum gândurile după pofta sufletului și a le candida cu șanse mari de reușită la trofeul eternității: cărțile.
Nu m-am emoționat niciodată când am intrat într-o biserică, dar m-au copleșit adeseori emoțiile când am intrat într-o bibliotecă.
Așa descopeream că există o pornire înspăimântător de puternică și străină , în adâncul sufletului meu,aceea de a scrie.Mă învârteam ore în șir printre sfintele cărți și nu îndrăzneam să le ating.
Erau mai mulți sfinți , învățători și patriarhi acolo decât în toate catedralele lumii la un loc.
Ceea ce nu știam încă era că pentru mine chiar și ceea ce îmi dicta inima trebuia să fie o luptă, dar mai ales nu bănuiam că și gândurile îți pot fi furate.
Este o altă poveste despre mine.
Când aveam opt ani am scris primele versuri.Banale și inocent de frumoase precum acea vârsta.
Eram convinsă de reușita lor și nimeni nu m-ar fi putut convinge că nu era o poezia în toată puterea cuvântului ceea ce scrisesem eu.Îmi amintesc că rugasem o vecină mai mare decât mine să o corecteze, eu neavând încă cunoștințe serioase de gramatică.
Era scrisă pe o foaie ruptă din caietul de matematică pe care îl aveam la mine într-o zi când ieșisem să îmi fac temele afară . Era ,cred , luna mai. M-am oprit lângă un alun tânăr , am întins pătura sub el și departe de a manifesta vreun interes pentru temele de matematică am început să-mi rotesc toate gândurile în aerul viu.Le aruncam și le riprendeam ca într-un joc acrobatic.
Pe una dintre frunzele de un verde impecabil ale alunului am zărit un gândăcel.Nu avea rost să mă întreb de unde vine, oricum știam deja răspunsul, așa că m-am uitat direct spre cer și aproape involuntar am început sa scriu.
Mi-o amintesc și acum.De fapt este singura pe care mi-o amintesc:
,,Un gândac căzut di soare
Pe o frunză de alun
Se uita mirat la mine
Și-aștepta ceva să-i spun.
Eu i-am spus ,așa-ntr-o doară,
--N-ai vrea să te joci cu mine ?
El sări la mine-n palmă și-a răspuns:
--Cum nu?! Copile.''
Am rupt mai apoi foaia trăind un fel de exuberanță , am împăturit-o și am pus-o la loc sigur . Este imposibil să descriu acum ceea ce simțeam atunci. Îmi deveneam eu mie cel mai cunoscut poet din lume.
Dar excitația aceea efervescentă nu venea de la cuvinte ci de la descoperirea în sine.
Deci eu puteam , eu știam cum , eu chiar reușisem să scriu o poezie.
Fantastic! Era absolut fantastic! Deci uite unde se ducea , să se ascundă de gândurile tuturor, copilăria mea.!
Vroiam să spun cuiva, oricui,lumii întregi dacă m-ar fi ascultat. Dar cui, mai întâi?
Ehei , acolo lucrurile se tulburau . Cine putea înțelege și mă putea înțelege.Era o creație prea mare să o risipesc cu gusturile oricui.
De fapt era doar teama că acea minune exista doar în mintea și sufletul meu.Îndoială se numeau dintr-o dată toate gândurile mele.
Poate că nu învățasem încă destul, poate că era un pas neînsemnat pe un drum infinit de mare!
Poate că aveau să râdă de mine!
Toată acea fericire devenea încet, încet ,tristețe, dar adevărata tristețe este că nimeni nu s-a preocupat să-mi spună că meritam fericirea aceea.
Între timp devenise aproape o dependență.Nu știu cum au descoperit alții harul de a scrie, eu o dată descoperit nu l-am mai putut înfrâna în vreun fel.
El curge , se revarsă o dată cu sângele tău, respiră o dată cu tine și te posedă pentru tot restul vieții.
Este inutil să încerci să tratezi acest imbold. Arta ,în toate formele sale, este un dar incurabil.
Uneori mă trezeam umplând foi întregi de caiet.
Trăiam un fel de inconștiență , mi se întâmpla să mă trezesc îngrozitor de obosită.
Alternam dorința de a mă elibera de acel flux de sentimente cu dorința de a mai păstrat totuși ceva din el.
În cele mai multe dintre cazuri , când mă întorceam pe tărâmul realității , citeam și reciteam tot ce scrisesem și mi se părea absolut imposibil ca eu să fi gândit tot ce era scris acolo. Alteori nu recunoșteam sau nu îmi reaminteam ce și de ce am scris.
Păream posedată de un alt eu , pe care într-o superbă zi de mai,îl scăpasem de sub control.
Învățasem deja că teama există ,atunci când am rătăcit prin pădure.O retrăiam din nou,dar la altă scară și în altă formă.Acum îmi era teamă de mine însămi.
Devenea aproape traumatică înlocuirea lumii fantastice , în care imaginația mea mă purta ori de câte ori vroiam să trăiesc liber,cu o lume imaginată pentru a corespunde realității, în care ce cred sau spun ceilalți dictează , mă aruncă într-o stare de dezorientare , de totală dezordine mintală , deși sentimentul de frică și corp inert erau identice cu cele trăite atunci când căutam drumul spre casă.
Dar eu eram o luptătoare, adică nu, eu de fapt eram un războinic.
Acceptam ,și avea să fie așa tot restul vieții, înfrângerea ,dar niciodată fără luptă.
Prin clasa a șasea mi-am luat inima în dinți și am dus la școala una dintre poezii și o compunere.
Până la ora de limba română am citit-o câtorva ,,prietene''.
Faptul de a le fi plăcut îmi dădea emoții teribile.
Uneia dintre ele , simțind parcă toată teama și nesiguranța care mă stăpâneau, îi venii ideea de a o lăsa pe ea să citească.
Ea mai adusese și altă dată versuri , avea deci experiență și era mult mai credibilă decât mine.
I-am încredințat versurile fără șovăire, ba dimpotrivă cu o bucurie enormă.
În timp ce ea citea sufletul meu recita, părea un fluture gata să se înalțe și să adulmece fiecare floare a universului.
Visam! Sunt convinsă că visam,pentru că nu mai aveam noțiunea timpului .
M-a trezit din euforie vocea dirigintei noastre,profesoara de limbă română:
--Tu ai scris-o? Foarte frumoasă. Felicitări!
Așteptam cu inima devenită un punct infim pe cerul imens al triumfului.
-Da. Am scris-o aseară.I-a plăcut și surorii mele.
Cum????
Despre ce vorbea ființa aceea ingrată? Doar auzisem eu cu urechile mele că citise poezia mea.
A mea!
Lumea se prăbușea în jurul meu ,strivind în cădere viața efemeră a bietului fluture.Nu putea fi adevărat!
Am sărit din bancă și cu lacrimi în ochi am protestat. Încercam , aleatoriu și bezmetic, să dovedesc cumva că îmi aparținea mie.
Am reprodus-o cuvânt cu cuvânt.
Părea totul zadarnic.
-Dorina, cum explici asta? De ce ea spune că nu este scrisă de tine?
-Pentru ca a învățat-o pe de rost.Vroia sa i-o dau ei să o citească.Jur că am scris-o eu!
O puteți întreba pe sora mea.
M-am așezat ,cu sufletul în mii de bucăți ,în bancă. Nu am mai spus nimic, nici atunci nici altă dată.
Îmi amintisem ,cine știe cum, pilda înțeleptului Solomon ,pe care bunica mea ne-o citea adesea din Biblie, cu mamele chemate sa împartă copilul pe care amândouă îl revendicau.Era preferata mamei mele.
Era felul ei de a supraevalua ,împingând pană la o aberantă eventualitate a sacrificiului suprem , calitatea ei de mamă.
Am înțeles cât de periculoase sunt gândurile care nu coincid cu gândurile celorlalți.Am înțeles cât de lipsite de orice valoare sunt gândurile pe care nu ai curaj să ți le asumi așa cum sunt ele.
Am învățat fără să vreau să fără să îmi placă să îmi tac gândurilor. Nu mi-a folosit mult dar m-a protejat în mare măsură de hoții de gânduri.
*
P.S. Când am terminat școala generală am mers la diriginta mea și i-am spus că scrisesem eu versurile. Vroiam să plec din școala mea fără gustul amar al acelei înfrângeri.
Mi-a răspuns : ,,Știu!''.
Am rămas în tăcere deși aș fi vrut să mă revolt și să mă arunc într-o luptă feroce de răzbunătoare.În minte mi se învălmășeau toate întrebările lumii.
Dar eu am întrebat doar atât:
,,Atunci de ce?''.
,,Pentru că dacă nu ai curaj să susții ceea crezi sau gândești se va găsi mereu cineva dispus să o facă în locul tău. A avea ceva înseamnă ați asuma ceea ce ai.”
Erau cuvinte grele, nu le-am înțeles atunci. Mi se părea prea complicat .Le-am înțeles însă exact la momentul just.
Mi-a mărturisit apoi că știa că niciuna dintre poezii nu fusese scrise de ea ci de sora ei și că era motivul pentru care primea întotdeauna un punct în minus la fiecare notă.
Ar fi trebuit să mă simt răzbunată. Eu am simțit doar milă.
Nu,chiar nu m-am simțit nici răzbunată și nici reabilitată.
Mă aflam, dintr-o dată ,în labirintul plin de hățișuri al modului de a gândi a celorlalți.
Am rătăcit atunci , uneori mai rătăcesc .
De aceea evit să intru, cu orice preț .
