Amintirile sunt precum ceața,se lasă și se ridică peste cerul sufletului fără să știi sigur ce ți se va dezvălui odată dispărută.
4
Când am purces la a dezvălui aceste capitole din viața mea ,am facut mai întâi o recapitulare a tot ceea ce am trait.
Din cauza unui sindrom rar, eu pot să-mi amintesc aproape orice.Deci a fost teribil de greu să aleg, dintre tot ce-mi amintesc, ceea ce merită cu adevărat amintit.
Am evocat mai întâi,în mintea și sufletul meu, tot ceea ce am trăit.A fost răvășitor.Nu credeam să fii trăit și să fii vrut să uit atâtea lucruri.
Aș fi vrut .De uitat nu le-am uitat niciodată.
Dar cum să alegi ,dintre atâtea arderi ,focul cel mai prețios?!
Poate că voi reuși, poate nu!
Acum tot ce știu este că am ales flacăra amintirilor celor mai vii.
Adolescența mea a fost tumultuoasă.Nu pentru că eu aș fi ales să trăiesc mai intens decât alții ,ci doar pentru că destinul meu este să trăiesc arzând.
Am trăit mai mult alergând, am obosit adeseori să alerg, m-am oprit uneori ,dar am avut grijă să suflu mereu suflare de viață peste acel foc și uite că de aproape jumătate de secol arde neostoit odată cu mine.
Cel mai greu a fost să descriu exact așa cum am trăit vremurile copilariei.Dar mai ales să încerc să renunț la maturitate cu care retrăiesc acum acea perioadă ,pentru a redeveni banală și inocentă, asemeni unui copil.
Este una dintre ultimile lecții pe care mi le-am asumat.
Am fost și rămân o autodidactă din acest punct de vedere.
Este infinit mai ușor să trăiești, decât să retrăiești ceva, fără a interpreta ceea ce ai trăit la valoarea pe care o dă prezentul .
Mi-a fost teamă întotdeauna de iubirea dăruită de alții,pentru că am fost crescută așa.Pentru că incapacitatea alor mei de a iubi dincolo de convenții și reguli,a atârnat greu în formarea caracterul meu.Dar în mod paradoxal a fost și bunul cel mai râvnit.
Astăzi știu că iubirea începe cu mine pentru că a fost întotdeauna acolo, în inima mea, dar până să aflu acest lucru m-am privat adeseori de miracolul de a o primi.
Ai mei, cel puțin conform modelelor standard de persoane care au trecut pragul stării civile, au fost oameni care s-au iubit! Sau cel puțin așa au lăsat să se vadă.
S-au iubit și au suferit împreună când unul dintre ei a avut de suferit.Au iubit și au făcut compromisuri în numele acestei iubiri.Dar ceva ,pentru mine,nu a fost tocmai așa cum au vrut ei să se înțeleagă.Pentru că noi, copiii lor, am crescut îndoindu-ne de iubirea altora și îndoindu-ne că iubirea nostră este suficientă pentru ceilalți.Ne-am împovărat inutil sufletul cu suspiciunea că ceilalți ar putea fi falși ,că ar putea exista mereu un interes ascuns în intențiile lor.
Nu pot să-i judec, așa cum de foarte multe ori nu am putut să-i înțeleg .Ceea ce a fost minciună și convențional în viața lor ,dar nu au avut curaj să recunoască, ne-a fost inseminat nouă ca lecție morală.O lecție care avea să ne coste scump, pentru care nu există limită de răscumpărare.
Așa renaște una dintre amintirile mele.Una dintre acele amintiri care mă făceau, acum mai bine de douăzeci de ani, să mă simt vinovată și să-mi autocondamn întreaga existentă,pe care mai apoi am transformat-o într-un fel de alibi al neputinței de a cunoaște iubirea la timpul ei.
*
În vremurile mele cea mai extraordinară distracție erau ieșirile în grup pe munte.
Din fericire aveam un prieten al cărui frate lucra ca subofițer la o unitate militară , unde pentru aplicații se foloseau corturi de campanie. Doar bunul Dumnezeu știe cum reușea să facă rost de două corturi militare pe care le foloseam să evadăm și invadăm munții.
După întregi strategii și diplomații inventate ,reușeam să ne convingem părinții că era o excursie pentru interese școlare , absolut nevinovată. Absurditatea pretențiilor lor de a deveni școliți putea fi împinsă până acolo.
Nu glumesc.
În sfârșit primisem și eu încuviințarea de a participa la una dintre acele ,,expediție” . Prima. Pe muntele Rarău.
Pentru mine fascinația de a vedea Pietrele Doamnei, depașea cu mult interesul pentru O.Z.N-uri.
După ce am diminuat considerabil metrajul cârnaților puși la uscat în pod și am sustras cantități teroristice de pâine si brânză de burduf, câteva kile de ceapă roșie și oareșce delicatese cu poalele în brâu, sau plăcintele cu mere, plecarăm să ne demonstrăm vânjoasa exuberanță a tinereții, pe Rarău.
Era ca un strigăt necunoscut dintr-un stăfund la fel de necunoscut ,al dorințelor noastre.
Aveau , cum puteți bănui, meritul de a da naștere unor idile mai mult sau mai puțin trainice , se formau cupluri, se destrămau iubiri, totul cu intensitatea anticelor tragedii grecești.
Plecarăm într-o vineri după amiază, înhămați cu rucsaci imenși , cu provizii care ar fi putut hrăni un batalion întreg, cu emoții de nedescris, cu un entuziasm paroxistic și în același timp cu timoarea unui evadat care nu știe încotro să se îndrepte.
Cea mai mare parte a drumului se făcea cu autobuzul , prima dintre aventuri începea astfel. Nu aveam niciodată bani suficienți pentru a plăti biletele întregi, așa că uneori eram nevoiți să plătim cu cârnațul sau slănina din traistă.
Am ajuns aproape de schitul Rarăului spre miezul nopții.
Dacă nu ați montat niciodată un cort militar , atunci vă pot spune că nu este treabă tocmai ușoară. Cu luna abia mijând printre cetinile înalte, cu răcoarea umedă a serilor la munte, rupți de oboseală, munceam de obicei ore bune pentru a le monta.
Astfel ne găseau mai întotdeauna zorii , în jurul focului , chicotind de somn , în lupta nedreaptă cu prelatele militare , animați de o vitejie inconștientă.
În sfârșit ,spre 4 dimineața ,priponite relativ în piloni dar sigur în fantezia noastră, corturile imperialelor noastre dorinți erau gata.Rupți de somn (și realiate), infofoliți în pături și exuberanță ,ne repartizam , haotic, la somn.
Nu știu cât am dormit sau cât au durat luptele pentru un centimetru de pled în plus, dar cu siguranță a fost cel mai adânc și misterios somn pe care l-am avut vreodată.
Soarele iși etalase demult razele peste coamele Rarăului ,când am început să forfotim și noi prin palatele de prelată.
Și poate că am mai fi ignorat mult impertinența lui de a ne readuce la viață ,dacă nu ar fi trecut o turmă de oi și dacă fiecare ogar în parte nu și-ar fi prezentat onorul în deptul corturilor noastre.
Buimaci și nedeprinși încă cu viața în afara paturilor comode de acasă, pierdurăm mult timp pănă să ne etalăm tinerețile la lumină.
Ziua avea sa fie memorabilă.
Urcări si coborâri adesea inoportune, râsete și bălăciri în pâraile repezi și reci de munte, glume și ochiade furate.Trăiam o altfel de tinerețe acolo.Urman în mod involuntar și sacru legile naturii , iar iubirea se nășteau într-o stare de libertate absolută.
Amurgul devine prematur roșiatic,pe Rarău. Nu știu dăcă eram obosiți sau doar neputincioși de a trăi atâta libertate într-o singură zi.
Zenitul vestea prea repede noaptea următoare, am fi dublat acea zi chiar cu riscul de a cădea morți de oboseală.
Noaptea aceea avea să fie una a descoperirilor interioare,când realizam câte sentimente , câte moduri fantastice de a simți zăceau sub mormane de reguli absurde,impuse prin educație dar mai ales de o etică creștină care ne înstrăina de noi înșine. Din fericire atunci, acolo, nu mai aveau valoare.Erau doar legile omenești, eliberate dintr-un subconștient străin sufletului , ceea ce conta.
Era eliberarea a 17 ani de viață de ceea ce îți este permis să simți. Era ..doar a simți.
Ne înșirarăm fiecare păturile și sacii de dormit , și ca într-un ritual inchinat însăși genezei primordiale, într-o alternanță perfectă, lângă fiecare fată i se cuvenea locul unui băiat.
Locurile alese nu erau tocmai întâmplătoare.Prin misterioase și idilice ochiade, fuseseră stabilite încă de cu zi.
Mă încearcă sentimente ciudate chiar și acum.În tot acel ritual idiliac se auzeau doar inimile galopând în intunericul complice , oftaturile adânci a necuprins, foșnetul discret al păturilor...și atât.
Dimineața ne găsea îmbrătișați inocent și copleșiți de propriile sentimente.
De la a descoperi păcatul și până la al transforma în vină ,pentru noi mai era drum lung.Un drum pe care astăzi lumea a preferat să-l abandoneze.
Multe dintre cuplurile formate atunci mai rezistă și astăzi.Unele s-au destrămat a doua zi.
Dar cu siguranță, noi toți, am descoperit că în libertate se nasc cele mai sacre sentimente.
Îmi amintesc cel ce-al doilea sarut .Furat și acela, într-o noapte de vară ,pe Rarău.Apoi inima bătându-mi până la colaps.Și inima celuilalt urmând-o de aproape.
Apoi liniștea și teama. O mână care lupta să câștige fiecare centimetru din spațiul meu și care se opri pe frunte, mângâindu-mi stingher și aproape tremurând părul.Zgomotul inimilor noastre nu putea lăsa loc altei trăiri.Era și așa mai mult decât puteam înțelege.Dar era totul simțit până la sacralitate, într-o libertate care nu mai există , aceea de a trăi pas cu pas.
*
Cum spuneam ,zorii ne găseau îmbrățișati în cea mai nevinovată dintre dorinți și cel mai curat dintre păcate.
Am adunat totul în tacere.Nu mai era nimic de adăugat .
Se puteau ghici perechile formate în acea noapte prin faptul că nu mai era un singur spate care căra ,,logistica'', deveniseră un ,,doi”.
Poate că am fost noi imberbi și am ratat emanciparea speciei.Poate că eram prea timizi și subjugați moralităților obtuze a acelor vremuri.Este posibil.
Dar pentru noi a fost frumos așa cum a fost.Ne întâlnim adesori și printre altele se mai spune:
--Eh, să mai pot trăi o dată vremurile acelea, cu mintea de acum!
--Nu ar fi nimic extraordinar, le răspund. A trăi cu ceea ce-ți dictează mintea stă la îndemâna oricui.A trăi doar cu ce ai în suflet și simți este un privilegiu rar pe care noi am avut norocul să-l trăim.
Oricât ar chicoti și surâde în ochi li se citește consfințirea .
O compensație există însă în toate.Indiferent cât de trist și derizoriu și reprobabil am trăit acele vremuri, le-am trăit!
Ei, da! Le-am trăit uneori cu teama de a trăi greșit alteori greșind dinadins, cu curajul de a răspunde impulsurilor fără a încălca moralul ori cu lașitatea de a nu nu le răspunde. Așa am trăit noi.
Dacă ,încă, îmi amintesc primele săruturi spunând că sunt sacre este pentru că aducându-mi aminte de ele le retrăiesc aievea și le simt arzându-și inocența pe buze , ca prima oară.
*
Am coborât Rarăul ținându-ne de mâna.El ne învățase ,dându-ne libertatea de a simți, ceea ce lumea încerca să nu ne învețe: că iubirea se simte, că iubirea se merită, că iubirea este un dar nu o datorie.
De la balconul casei mele părintești ,când este senin, zăresc adesea Pietrele Doamnei.Chiar și acum, după atâția ani, mă înclin și mulțumesc muntelui că a fost printre puținii care și-a asumat menirea de a mă învăța să iubesc liber.Oamenii au încercat să mă facă să uit asta tot restul vieții.
Și el a fost unul dintre dascălii mei.Ca și celorlalți dascăli ai mei ,astăzi, îi voi spune: Binecuvântat să fii!
