Memoriile muntelui.Adolescenta V*”

Oricâte lecții am primi de la viață, vom descoperi , în momentele cele mai dificile una neînvățată la timp.

                                             
                                                                        5

      Și eu mi-am primit ,uneori meritat  alte ori nu,palmele de la viață. Cel mai ades le-am  primit atunci când din aroganță sau superficialitate am crezut că  inteligența este suficiență și superioritate.
Și uite așa am învățat, palmă după palmă că: a te bucura înseamnă a fi simțit mai întâi, neputința de a nu te putea bucura; că a fii respectat nu există fără a fi învățat mai întâi respectul; că nu poți fi fericit în mijlocul oamenilor nefericiți decât izolându-te de ei.
Sunt cu evocările încă în primii ani ai adolescenței ,care se raportează în mare parte la starea de licean. Perioada aceea când totul pare supus necesității de a fi descoperit, inventat, descifrat și definit.

                                                                         *

   A fost să fac parte din acele generații îndrăgostite de ,,Cenaclu”. Generațiile în blugi și adidași, deși și blugii și adidașii  erau mai mult un vis simbolic. Generațiile care, oarecum metamorfozic și involuntar,luau contact cu ideea de libertate. Atunci era doar libertatea de a recita și cânta, de a trăi , eschivat ce-i drept, un fel de rebeliune interioară.                                                                        
    Mulți dintre noi aveau să descopere poezia și dreptul sufletului de a striga liber, astfel. Întrezăream că libertatea este un  Ceva, putea fi Orice, dar foarte diferit de ceea ce trăiam. Ne transpuneam inconștient într-o stare prohibită ,imitând platonic libertatea de a simți, dând sensuri aleatorii sentimentului de libertate.Ceea ce s-a spus după noi nu va putea șterge ceea ce am avut șansa să trăim  atunci.
În acest contex se naște povestea mea.O poveste despre suflete simple, chinuite, ignorate...dar mai adevărate și pure decât multe altele.

                                                                       *

 Eram adolescenți ,în primii ani de liceu.Unii mai dotați ,alții mai ,,naturali''.

Ne trăiam puținele libertăți de exprimare  în serile de joi ,ascultând Cenaclul  sau, în cazurile mai fericite, participând pe viu la vreun spectacol.

În clasa aveam o colegă.Se numea Dorina.Copilul cel mai mare provenit dintr-o familie cu patru frați, orfani de tată și extrem de saracă.

Dorina devenise ,într-un fel , capul familiei.Sărăcia lucie în care trăiau îi negase și anulase total dreptul la adolescență și probabil și pe cel la copilărie.Maturizată prematur, absurd și inuman, învățase cu mult înaintea noastră durerea de a fi mare.

După orele de curs, adeseori , muncea în locul mamei sale foarte bolnave, ca femeie de servici într-o școală.

Pentru a putea beneficia de ,,ajutoarele'' de la statul român de atunci, era ,,ajutată” să treacă prin școală.

 Mie personal îmi stârnea compasiune și teamă în același timp.Nu puteam să nu mă gândesc că viața ar putea fi și așa și că trebuia trăită oricum, fără prea multe posibilități de a alege.

Tăcută, pierdută în lumea grijilor prea mari pentru sufletul ei , trăia într-o izolare totală de restul viețuitorilor,  printre care eram  și noi, colegii ei.

Uitam adesea că și ea este părtaș la acel timp și la acel spațiu, pe care credeam că le posedăm prin exuberanța vârstei.

Într-una dintre zile, profesoara noastră de limba română i-a cerut să spună o poezie, una la alegere ,pe care o știa cel mai bine, pentru a justifica oarecum o notă  de trecere.

Singura poezie pe care o știa era ,, Mistrețul cu colți de argint'' a lui Augustin Doinaș. 

În lungile seri de joi, când muncea ,asculta și ea Cenaclul la un radio vechi, abandonat in cancelaria școlii unde făcea curat.

S-a ridicat în picioare și cu vocea aproape stinsă a spus: 

--,,Mistrețul cu colți de argint”, de Mihail Stan.

Mihail Stan fiind actorul care recita capodopera lui Doinaș în spectacolele  Cenaclului.

Un hohot incandescent a zguduit sala de curs.,,Inteligența” noastră nu-și permitea  în manifestarea ei grosolană să facă loc mărinimiei sau bunului simț.Noi eram cei care știam, cei care aveau dreptul să știe . Ea nu.

Ce tristă și dureroasă palmă aveam să primim curând.

Am fost ,bineințeles , mustrați și reduși la tăcere.

Printre lacrimi Dorina a recitat, în sensul cel mai profund și exact al cuvântului, poezia lui Doinaș.

O știa pe de rost, imitând pe cât posibil inflexiunile și stilul actorului Mihail Stan.

A primit un nouă ,pentru vina de a nu fi știut autorul.Pentru noi ceilalți  lecția  abia  avea să vină și trebuia absolut învățată. Palma dreptății atârna precum sabia lui Damocles deasupra noastră.

Am urmat noi ,ceilalți.Foarte curând rânjetul sarcastic și atitudinea atotștiutoare avea să lase loc îngrijorării și unei jenante apăsări.
Spasmodic și laconic am bânguit fiecare dintre noi versuri din poezia lui Doinaș.

Am primit toți câte un doi cu felicitări.Nici unul dintre noi nu știa poezia lui Doinaș în întregime, nicunul nu era în stare să o recite pentru că niciunul nu o trăise ca stare.

,,Super-dotații '' care credeam că suntem ,gustam amar din cupa mediocrității de a fi fost încrezuți. 

A fost una dintre pamele pe care mi le-a dat viața și pe care a trebuit să recunosc că o meritam. Nu apucasem să aflu valoarea modestiei și compasiunii, dar aveam să încep din acel moment. Poate este și motivul pentru care nu am uitat-o niciodată pe Dorina, începusem să cunosc modestia  ca pe un vers, primul vers al sufletului ei prea curat pentru condiția mizeră în care o aruncase și cu care o sugruma mâna destinului.

.

  Astăzi știu sigur ,că dacă aș fi un poet mi-aș dori o Dorină care să mă recite. Să mă învețe pe de rost ,confundându-mi cele mai profunde dintre cuvinte cu simțămintele ei...și să-mi uite numele pentru totdeauna.

De multe ori mi-a răsunat vocea ei în timpane, iar acum, când vă evoc această amintire, trăiesc aivea chipul acela împietrit în suferință, dar atât de senin când recita.

Îmi răsună a neuitare  vocea ei, a regăsire, a destin.

,,.- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul, 

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l...
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci!''

Dorina ne-a părăsit după clasa a zecea. Avea un alt drum.Unul nedrept, ales de soartă .S-a căsătorit imediat după școală cu un bărbat cu mulți ani mai în vârstă. Astăzi este doar o femeie bătrână.A trait prea repede , a trăit ceva ce nu era firesc să trăiască. 

Am revăzut-o după mulți ani.Părul încărunțit , spatele adus de prea multe poveri, mersul mecanic și rectiliniu. Totul descria o ființă trecută și rătăcită printre  timpuri care nu fuseseră ale ei.Doar ochii , albaștrii și sterși ,aminteau oarecum de Dorina și tăcerile prelungi ale suspinelor unei ființe ,pe care o descifrai dureros, într-un  destin hăituit de prea multe și adânci sacrificii.