Aceeași toamnă

 Nu, n-am scris despre toamnă

Toamna asta,

Prea multe frunze dragi,

Pe care le știam,

Au ruginit și s-au desprins de fagi

Mult prea devreme, prea absurd.

Nici vânturile nu le mai ascult

Copacul vieții pământene

Îmi zgârie cu crengi uscate

Geam cu geam...

Am timp să fiu sau nu mai am?

Mai are rost să plâng

Acum când plouă?

La urma urmei, toamna asta

Nici nu-i nouă,

Este mereu aceeași damă bine,

Care tot vine și iar vine

Nici nu-i pasă.

Că mulți lăstari se frâng

Și-apoi mă lasă.

Se-mbracă în culori incandescente

Să umple dealurile goale

Cu armonii cromatice demente.

Unde leagănă-n derivă

Unde leagănă-n derivă,

Către cel din urmă mal,

Soarta unui steag de luptă

Prins pe-o mastă de cristal.

.

Prindeți nava și-o închideți

Într-o sticlă de rom vechi

Din odgon cu iz de veacuri

Puneţi dop şi-acestei vieţi.

.

Or să treacă mateloţii

Şi piraţi lăsaţi la vatră

Retrăind în taină crezul

Ce i-a înrobit odată.

.

Scrijelit pe-un sfert de cârmă

Am să las din mine-o parte

Să plutească în neştire

Până la sfârşit de ape.

Firenze. 1.04.2023

A nins acasă

 A nins acasă!

I-aș spune zăpezii să m-aștepte,

Dar ei nu-i plac întârziații,

nici plecații.

Mireasă destinată văduviei

Va străluci în rochia-i festivă

Apoi, urmând aceeași melodie

Prea timpuriu și prea frumoasă,

Trădată de o rază călătoare,

Se va întoarce-n munții-nalți,

la ea acasă.

A nins la noi!

Sublimă sindrofie, de fulgi, de țurțuri,

de mirese reci.

Aș închina cu ei, dar nu se poate,

La nunta Terrei cu mireasa nea

Întârziații nu au loc la masă...

nici plecații,

Melancolia unui dor pribeag

nici cât un fulg topit

n-o încălzește

Chiar dacă este și zăpada mea.

Firenze, 28.01.2023

numai bruma

Numai bruma, vestitoarea doamnei cu șirag de ambră,
Știe-ntreaga epopee-a sufletelor ruginite,
Povestindu-ne-anacronic filmul lor cu iz de stampă
Spre-a ne deturna regretul, de la verile rănite
De plecarea noastră-n grabă către vremi nedefinite.

In primis (noiembrie)

Nu scriu despre noiembrie, e prea greu plumbul,

E prea apăsatore și mocnită, prea trist dumul

De la colinele pleșuve și deprese, zări amare,

Pân' la elipsele de fum, ce din hogeaguri ies bizare.

Mă-ngheță luna asta în cuvinte, e-atâta noapte!

Nu are anotimp, n-are blazon și nici dreptate

Să-mpartă toamna între ea și mine

Nu scriu despre noiembrie, nu-mi aparține...

Deși mă recunosc în ea cu trup și nume,

În toanele păgâne-n ploi și-n goliciune.

Nu scriu despre noiembrie, nu-mi vine

N-are decât să scrie ea de mine.

Mesianică

 Mesianică

Cum să mă tem de moarte, de calea către stele?

Că-n orice zi terestră o zi din mine moare?!

Ea-i chiriaş de-onoare în casa vieţii mele,

Cândva vor bea frățeşte din ultima-mi suflare.

.

De necupris, de cosmos, de taine neaflate

Cum m-aş putea, de teamă, cutremura vreodată?

M-aşteaptă veşnicia să le cuprind pe toate

Bătând, prin căi astrale, la galaxii în poartă.

.

Cum ar putea de moarte să-mi fie frică, oare?

Când ea-i născarea însăşi a unei vieţi mai mare.

18.10.2022

Descriptio fons

 Descriptio fons

Ne-au luat și primăvara asta simplă,

Ne-au furat-o!

Prin foc și săbii ghiocei uciși,

Etern un hoț de primăveri pândește

Cu ochii lui de cleptoman deschiși.

.

Doar edera, ca o spoială verde,

Înghite ziduri!

Cu tot cu suflete, cu tot cu viață

Când hoți de păpădii fac contrabandă

Cu puful efmer, la țari, în piață

.

Au amânat copacii, să-nflorească

A câta oară?!

Bătrânul meu, preabunul liliac e orb

Printre ciorchini ce parfumau eterul

Își face cuib, acum, cu Poe, un corb.

.

Și uite-așa, un an, un Eu, o lume

Furate sunt!

De mult metal, de-o ură, de o boală...

Eu tot o să sădesc narciși la toamnă

Că poate vor justiția,

Până la urmă,

Acești nemernici hoți de primăvară.