2
Cărările, atât de bătătorite și mirifice ale copilăriei mele, se pierdeau tot mai mult într-un desiș de realități. În fața mea mereu un alt drum mai mare, își aștepta călătorul. Nici măcar pădurile, împodobite cu atâtea basme și năzbâtii noi ,nu puteau opri asta. Soldații mei imaginari ,cândva luptători neînfricați ,se lăsau pe rând la vatră. Copilăria își lua rămas bun de la toate.Amintirile rămâneau ultima dovadă a trecerii ei prin timpul meu.
Nu vârsta sau dorința de maturitate închidea acea epoca de minunății și inocențe.
Nu!
Era imaginația care se lepăda de inocența și naivitatea de a crede că universul este acolo, în gândurile tale, în pumnii tăi strânși, în fiecare lume creată și mai apoi redusă la o lacrimă de copil.Era seninătatea cu care crezusem că totul se poate inventa, că totul se poate trăi așa cum simți, și care străbătea tot mai greu norii realității. Dacă a fi mare însemna să trăiești într-o lume înrobită de cotidian și realitate , de norme și prejudecăți,eu m-aș fi lepădat voioasă de a fi om mare. Dar nu era posibil.Pentru că timpul nu întreabă , timpul merge , ordinează, minte , dezminte , amăgește și nu iartă.
Este o cale fără întoarcere.
Eu mi-am dorit din tot sufletul și cu toată ardoarea ființei mele să întârzii cât mai mult metamorfozarea sau dispariția acelei stări.Dar, nu era posibil nici asta.
Cel mai ciudat sentiment era acela că toate personajele care mă însoțiseră în acea călătorie îmi deveneau străine.Toate nebuniile și aventurile îmi păreau absurde și stânjenitoare. Fascinația cu care le povesteam altora despre planurile , descoperirile sau experiențele mele, îmi părea acum o jalnică trăire , instrumentul unei minți retardate.
Cum era posibil să mă dezic eu de mine însămi?! Să-mi reneg cea mai însemnată capodoperă a vieții,cea mai muncită și plină de învățăminte operă...COPILĂRIA?!
Mă uitam la semenii mei, păreau atât de încântați de noua etapă pe care aveau să o urmeze, erau atât de exuberanți și plini de speranțe, atât de atrași de idealul de a fi om mare.
De ce oare eu simțeam doar tristețe?! De ce ,pentru prima oară în viață, necunoscutul nu mă mai provoca?!
Nu aveam nicio promisiune să-mi fac și nu aveam niciun rol pregătit pentru acea nouă scenă. Decorurile îmi apăreau șterse și nepotrivite, replicile de om mare prea uzate și formale , totul părea fals fără imaginația mea.
Poate că era timpul să învăț că timpul nu se măsoară doar în ani ci și în pierderi. Că lumea aceea fusese a mea și doar a mea și că avea să se închidă curând într-un glob de cristal peste care vremea avea să așeze o patină prăfuită ,numită uitare.
*
Așa avea să înceapă adolescența mea. O dată abandonată de universul pe care învățasem să-l personific până la al confunda cu mine însămi, o dată abandonată de el, nu mai știam ce e de făcut.
Rămânea certă doar convingerea că trebuia să reîncep să construiesc o altă lume.Trebuia să reîncep a învăța,trăire cu trăire, sentiment cu sentiment, adevăr cu adevăr.Totul trebuia luat de la capăt.
Timpul hotărâse și pentru mine. Singura șansă pentru a nu-l las să mă învingă era să-l înfrunt reclădindu-mi mereu și mereu părți din lume, acolo, pe teritoriul lui, sub ochii lui sfidători.
Nu avea sa fie ușor. Știam. Eu ,însă , eram un brav ostaș, un destoinic constructor, un neobosit alergător, gata oricând să o ia de la capăt. Nu mă putea speria așadar o luptă. Mă speriau doar armele cu care aveam să lupt. Și aveam să aflu, în scurt timp, că nu mai erau joaca și imaginația , nici inocența sau curiozitatea,deveneau tot mai sofisticate și precise.Aveau să se numească : tactică, logică, știință, personalitate, ironie, infatuare, admirație pentru succesele celor care le folosiseră deja și care se considerau învingători.
Priveam adeseori munții .Nu puteam înțelege de ce atâta tăcere dintr-odată, de ce nu-mi puteau răspunde din nou la toate nedumeririle. De ce renegau și ei lumea pe care o clădisem împreună. Poate nu mai vorbeam aceeași limba, poate ei aflaseră deja cum se învinge timpul.
Așa începea adolescența mea,cu un teribil sentiment de trădare și autotrădare, cu cine știe câte alte lecții de învățat, tocmai când credeam că învățasem totul.
Apoi?!
Într-o zi deschizi ochii și privești realitatea, fatală secundă , suficient să o privești o dată ca mai apoi o simplă batere de gene să-ți anuleze pe rând visurile.
Nu-mi era teamă că va trebui să las în urmă totul, pentru a ridica alte ziduri, nu-mi era teamă nici măcar că nu aș fi reușit, îmi era doar de o tristețe imensă sufletul, pentru tot ce sperasem cândva să poarte semnătura mea iar acum urma să fie aruncat în ignoranță pentru că nu mai aveau nicio valoare.
Mintea mea avea să conserve ,cu o încăpățânare absurdă, aproape tot, dar nu aveam de unde ști atunci.
Îmi ridicam privirile ,uneori înlăcrimate ,spre munți și imploram o divinitatea inexistentă să nu-mi răpească pentru totdeauna copilăria.De fiecare dată , o adiere parfumată , cobora din înălțimile de cremene și punea balsam de pace sufletului meu.Prima și singura divinitate de care nu m-am îndoit niciodată au fost munții.
Adormeam târziu ,pentru că îmi era teamă că o dată închiși ochii ,frumoasele povești pe care le scrisesem cu respirațiile mele, ar putea dispărea. Că eu n-aș mai ști nimic, că aș putea uita cum se visează, că as putea uita cum se respiră , că toată lumea copilăriei mele ar deveni o fantomă.
Aveam insomnii, peste ani aveau să devină boală , atunci nimeni nu ar fi crezut și cum le-aș fi putut oare spune că nu dormeam pentru că vorbeam ore în șir cu munții mei?
Învățasem că a fi om mare are un preț și că nu întotdeauna ești dispus să-l plătești .
Viața pășea în alt ritm.Lumea avea altă figură. Se intra-vedeau măștile pe care trebuia să învăț și eu să le adaptez noului rol uman....joaca de-a adultul. Descopeream , timid ce-i drept, că meschinăria există și că este un apanaj oarecum sin-qua-non a stării de adult.
Cărările, atât de bătătorite și mirifice ale copilăriei mele, se pierdeau tot mai mult într-un desiș de realități. În fața mea mereu un alt drum mai mare, își aștepta călătorul. Nici măcar pădurile, împodobite cu atâtea basme și năzbâtii noi ,nu puteau opri asta. Soldații mei imaginari ,cândva luptători neînfricați ,se lăsau pe rând la vatră. Copilăria își lua rămas bun de la toate.Amintirile rămâneau ultima dovadă a trecerii ei prin timpul meu.
Nu vârsta sau dorința de maturitate închidea acea epoca de minunății și inocențe.
Nu!
Era imaginația care se lepăda de inocența și naivitatea de a crede că universul este acolo, în gândurile tale, în pumnii tăi strânși, în fiecare lume creată și mai apoi redusă la o lacrimă de copil.Era seninătatea cu care crezusem că totul se poate inventa, că totul se poate trăi așa cum simți, și care străbătea tot mai greu norii realității. Dacă a fi mare însemna să trăiești într-o lume înrobită de cotidian și realitate , de norme și prejudecăți,eu m-aș fi lepădat voioasă de a fi om mare. Dar nu era posibil.Pentru că timpul nu întreabă , timpul merge , ordinează, minte , dezminte , amăgește și nu iartă.
Este o cale fără întoarcere.
Eu mi-am dorit din tot sufletul și cu toată ardoarea ființei mele să întârzii cât mai mult metamorfozarea sau dispariția acelei stări.Dar, nu era posibil nici asta.
Cel mai ciudat sentiment era acela că toate personajele care mă însoțiseră în acea călătorie îmi deveneau străine.Toate nebuniile și aventurile îmi păreau absurde și stânjenitoare. Fascinația cu care le povesteam altora despre planurile , descoperirile sau experiențele mele, îmi părea acum o jalnică trăire , instrumentul unei minți retardate.
Cum era posibil să mă dezic eu de mine însămi?! Să-mi reneg cea mai însemnată capodoperă a vieții,cea mai muncită și plină de învățăminte operă...COPILĂRIA?!
Mă uitam la semenii mei, păreau atât de încântați de noua etapă pe care aveau să o urmeze, erau atât de exuberanți și plini de speranțe, atât de atrași de idealul de a fi om mare.
De ce oare eu simțeam doar tristețe?! De ce ,pentru prima oară în viață, necunoscutul nu mă mai provoca?!
Nu aveam nicio promisiune să-mi fac și nu aveam niciun rol pregătit pentru acea nouă scenă. Decorurile îmi apăreau șterse și nepotrivite, replicile de om mare prea uzate și formale , totul părea fals fără imaginația mea.
Poate că era timpul să învăț că timpul nu se măsoară doar în ani ci și în pierderi. Că lumea aceea fusese a mea și doar a mea și că avea să se închidă curând într-un glob de cristal peste care vremea avea să așeze o patină prăfuită ,numită uitare.
*
Așa avea să înceapă adolescența mea. O dată abandonată de universul pe care învățasem să-l personific până la al confunda cu mine însămi, o dată abandonată de el, nu mai știam ce e de făcut.
Rămânea certă doar convingerea că trebuia să reîncep să construiesc o altă lume.Trebuia să reîncep a învăța,trăire cu trăire, sentiment cu sentiment, adevăr cu adevăr.Totul trebuia luat de la capăt.
Timpul hotărâse și pentru mine. Singura șansă pentru a nu-l las să mă învingă era să-l înfrunt reclădindu-mi mereu și mereu părți din lume, acolo, pe teritoriul lui, sub ochii lui sfidători.
Nu avea sa fie ușor. Știam. Eu ,însă , eram un brav ostaș, un destoinic constructor, un neobosit alergător, gata oricând să o ia de la capăt. Nu mă putea speria așadar o luptă. Mă speriau doar armele cu care aveam să lupt. Și aveam să aflu, în scurt timp, că nu mai erau joaca și imaginația , nici inocența sau curiozitatea,deveneau tot mai sofisticate și precise.Aveau să se numească : tactică, logică, știință, personalitate, ironie, infatuare, admirație pentru succesele celor care le folosiseră deja și care se considerau învingători.
Priveam adeseori munții .Nu puteam înțelege de ce atâta tăcere dintr-odată, de ce nu-mi puteau răspunde din nou la toate nedumeririle. De ce renegau și ei lumea pe care o clădisem împreună. Poate nu mai vorbeam aceeași limba, poate ei aflaseră deja cum se învinge timpul.
Așa începea adolescența mea,cu un teribil sentiment de trădare și autotrădare, cu cine știe câte alte lecții de învățat, tocmai când credeam că învățasem totul.
Apoi?!
Într-o zi deschizi ochii și privești realitatea, fatală secundă , suficient să o privești o dată ca mai apoi o simplă batere de gene să-ți anuleze pe rând visurile.
Nu-mi era teamă că va trebui să las în urmă totul, pentru a ridica alte ziduri, nu-mi era teamă nici măcar că nu aș fi reușit, îmi era doar de o tristețe imensă sufletul, pentru tot ce sperasem cândva să poarte semnătura mea iar acum urma să fie aruncat în ignoranță pentru că nu mai aveau nicio valoare.
Mintea mea avea să conserve ,cu o încăpățânare absurdă, aproape tot, dar nu aveam de unde ști atunci.
Îmi ridicam privirile ,uneori înlăcrimate ,spre munți și imploram o divinitatea inexistentă să nu-mi răpească pentru totdeauna copilăria.De fiecare dată , o adiere parfumată , cobora din înălțimile de cremene și punea balsam de pace sufletului meu.Prima și singura divinitate de care nu m-am îndoit niciodată au fost munții.
Adormeam târziu ,pentru că îmi era teamă că o dată închiși ochii ,frumoasele povești pe care le scrisesem cu respirațiile mele, ar putea dispărea. Că eu n-aș mai ști nimic, că aș putea uita cum se visează, că as putea uita cum se respiră , că toată lumea copilăriei mele ar deveni o fantomă.
Aveam insomnii, peste ani aveau să devină boală , atunci nimeni nu ar fi crezut și cum le-aș fi putut oare spune că nu dormeam pentru că vorbeam ore în șir cu munții mei?
Învățasem că a fi om mare are un preț și că nu întotdeauna ești dispus să-l plătești .
Viața pășea în alt ritm.Lumea avea altă figură. Se intra-vedeau măștile pe care trebuia să învăț și eu să le adaptez noului rol uman....joaca de-a adultul. Descopeream , timid ce-i drept, că meschinăria există și că este un apanaj oarecum sin-qua-non a stării de adult.
