Mitul primordial a fost mitul mărului oprit fără de care toate celelalte mituri nu ar fi existat.
5
În toate copilăriile există cred, ca un fel de leit-motiv, mitul unui fruct interzis .Imaginar sau real, furat sau doar dorit ,există cu siguranță acest pygmalionic fruct, cel mai dulce, cel mai parfumat , cel mai mare , ca etalon al perfecțiunii intangibile, în conștiița nativă a oricăruia dintre noi.
Când acest mit este un copac întreg , care te sfidează și amăgește în același timp ,iar tu un copil pentru care între mit și realitate este doar infima distanță de o atingere ,lucrurile iau o cu totul altă întorsătură.
Era, probabil, motivul pentru care eu devenisem un fel de profesionist în branșa ,,jefuitorilor'' de pomi.
Clima aspră din bazinul Dornelor nu prea permitea fructelor sa-și etaleze pe viu paleta de culori și gama unică de parfumuri, înspre toamnele care ar fi trebuit să pară slobozite din cornul abundenței, pentru a-și prezenta ofranda de arome.
Verile scurte și răcoroase nu dau timp roadelor pomilor să-și maturizeze fructele iar coacerea este incompletă și prea târzie.Ici colo câte un măr pădureț, câte un cireș tomnatic a căror fructe par mai degrabă putrede ,ori câte un prun sterp aruncat pe vreun deal și devenit reazemul unui gard .
Dar oricât de aspră și neîndurătoare ar fi clima unui loc ,,El” există întotdeauna, el țarul tuturor pomilor, adaptat și naturalizat exact acolo unde a rodi pare o nebunie inutilă.
Exista un personaj, oarecum straniu, în satul nostru.
Domnul Ion.
Venea de undeva din sudul țării.Pentru noi care vorbeam doar limba ,,universală'' a moldovenilor era un ciudat pe care uneori chiar nu reușeam să-l înțelegem.
Un om taciturn, morocănos,închis pe veci sub carapacea stării de a fi străin.Și pentru noi chiar era.
Simțeam și consfințeam starea sau sentimentul de străinătate , în mod involuntar evident, cunoscându-l pe domnul Ion.
Măria sa , domnul Ion,adusese de pe alte meleaguri, doar de el știute, niște meri.
I-am văzut crescând odată cu noi.Ne-am imaginat ramurile acelea pline de miraculoasele mere venite din străinătăți fantastice , am visat la ziua când vor face primele flori ,apoi primele roade.Eram convinși că aceea era singura șansă să gustam vreodată mere ,,adevărate”.
Oricâte mere ar fi cumpărat ai noștri , iar pentru iarnă cămare se umplea , ori în câte culori am fi descoperit că pot fi colorate acele fructe, nu contau nici cât cea mai mică dintre valori în comparație cu merele râvnite până la salivare, cu gâturile întinse mai să se rupă peste gardul din scânduri , și el absolut atipic pentru zona nostră, a enigmaticului domn-Ion.
Anii au trecut,primăvară după primăvară merii domnului Ion infloreau tot mai obsesiv.În primii ani însă legau puțin.
Arar câte-o sferă galben-verzuie prin frunzișul bogat și foșnitor al pomilor. În sufletele noastre speranța de a le gusta într-o zi prindea rădăcini tot mai adânci.
Veniră și anii în care roadele începură sa se vadă în toată splendoarea făcând chinul nostru și mai insuportabil.
Trebuia să punem capăt cumva acelui zbucium și să gustăm merele divine.
Dar cum să te apropii de Domnul Ion să-i ceri un mar!?
Părea un cerber hotărât să apere cu prețul vieții sferele acelea uniforme, sfidătoare și cine știe cât de zemoase și dulci.
Și pe urmă ce dulceață sau parfum poate avea un mar deja cules în comparație cu unul dobândit prin luptă? Oh, măreț și binemeritat trofeu!
De fapt cred că nici nu ne-a trecut vreodată prin cap vreunuia dintre noi să cerem.
Oh, nu!
Trebuia să trecem botezul profanatorilor de pomi .Era un fel de confirmare a autenticității noastre de ,,țărani'' demni și neînfricați, un botez pe care însăși natura trebuia să-l oficieze.
Singura problema care tergiversa în oarecare măsură planurile noastre era ca domul Ion avea și doi câini. Doi ciobănești mioritici ,exemplare de o rară frumusețe și agilitate dar mai ales de o incontestabilă forță: Poldark și Onedin. După numele lor ne dădeam seama despre afinitățile cinefile ale domnul Ion , semn evident că urmărea foiletoanele la modă în acei ani.
Lucrurile se complicau și mai mult din cauza gardului foarte înalt,atipic pentru zonă cum spuneam , din scânduri vopsite într-un verde anormal de verde și presărate pe ici pe colo cu pete de mucegai, un fel de camuflaj al zonei zero și dincolo de care se afla gloria noastră.
Oh, Doamne!
Bineînțeles nu exista decât soluția unui plan meticulos, serios elaborat până în cel mai mic amănunt pentru o acțiune cât mai rapidă.
Toamna își trimitea solii tot mai des .Puținele foioase își lepădau mantiile îmblonzite , covoare ruginii aruncate peste tabloul de un verde obscur al înaltelor păduri de molid.
Timpul presa și merele Domnului Ion ne sfidau tot mai provocator de pe crengile tot mai însingurate, cărora începeau să le lipsească tot mai mult aripile verzi.
Aveau culoare răsăritului de soare și a ierbii crude de primăvară și miroseau a copilărie și vigoare , blestematele mere .Când razele de soare amurgeau printre ele păreau aștrii în căutarea spațiului celest și al strălucirii eterne.
Erau, fără niciun fel de dubiu ,merele cele mai mere ,roadele cele mai râvnite din întreg Universul.
Aflasem între timp o informație foarte prețioasă în vederea stabilirii strategiei marii lovituri. Domnul Ion obișnuia să-i închidă seara pe Poldark și Onedin în ocolul vitelor de unde îi elibera spre dimineață când vitele urmau sa fie mulse și apoi trimise pe imaș.
Deci unica șansa ca planul nostru să fie încununat de succes era ca fapta revoluționară să fie comisă noaptea.
Urzelile se țeseau deja singure . Complici aveau să-mi fie fratele meu și doi vecini, care după ce au aprobat și supervizat planul ,au decis împreună și în total acord cu mine,ziua și ora marii lovituri.
Seara părea o cortină înflorată care cădea spre odihna și mulțumirea pământului acela atât de îngăduitor și nepărtinitor cu noi toți.
Așteptarăm așadar ca Domnul Ion să-i ducă pe cei doi vrednici paznici la ocol apoi să stingă becul în odaia în care dormea și cu o scară din lemn ,ascunsă de cu zi în tufișurile de pe marginea apei, am purces să escaladăm gardul ,acea blasfemică construcție , unica opreliște spre mărul divin.
Cum însă cunoștințele noastre despre echilibru sau stabilitatea obiectelor și corpurilor era nulă, odată ajuns primul dintre noi în vârful scării,la doar doi pași de crengile patimilor noastre ,scara se dezechilibră și ne răsturnă dincolo de gard ,la rădăcina înfumurat de inertă a mărului.
Cu o agilitate demnă de adevărați oameni ai muntelui ne ridicarăm cu o viteză incredibilă de la pământ și încercarăm să punem scara pentru a face cale întoarsă.
Trădătoare fără scrupule ,scara se rupsese în două și noi care ne pusesem toată nădejdea reușitei în ea..
Ca și cum eșecul nu ar fi putut fi total fără,în depărtare zărirăm două siluete care alergau lătrându-și strigătul de luptă.
Erau câini domnului Ion.
Gardul ocolului ,unde înnoptau vitele, fusese săltat mai abitir ca la olimpiade de cei doi monștrii carpatini cu maxilare imense și care spumegau la gândul de a se înfrupta cu unul din noi.
Cu o forța paroxistică și încurajați de strigatele disperate ale fratelui meu ,singurul rămas dincolo de gard pe post de santinelă, am reușit să ne agățăm oarecum de câte o creangă și rămași suspendați jumătate pe crengi jumătate pe coama gardului priveam interziși cum Poldark și Onedin își rânjeau colții amenințători de moarte spre noi.
Însă lovitura fatala avea să fie alta. Între timp luna care stătuse ascunsă până atunci după nori se făcu vie și își arătă fața luminând puternic câmpul nostru de bătaie.
Cum stăteam chirciți de teamă și neputincioși de a învinge încă o dată acel obstacol din scânduri verzi, ne trezirăm că ochii pătrund ,cu prea mare ușurință parcă ,tainele acelui șarpe ademenitor și otrăvitor de suflete, care era mărul domnului Ion.
Stupoarea și suferința de pe chipurile nostre ar fi înduplecat în acel moment orice curte marțială.
Din înalturile astrale luna parcă își râdea de noi , umilindu-ne și mai rău și vrând parcă să ne spună: o, bieți luptători cu morile de vânt! o, săraci dizgrațiați învinși fără luptă!
O, da! nemernica avea dreptate!
Domnul Ion culesese merele!!!
Iată-ne așa deci jalnici luptători cu morile de vânt, fără vreo speranță la trofeul victoriei și fără cununa de lauri împletită din merele domnului Ion.
Câteva zile mai târziu, trecând prin fața casei Domnului Ion, acesta ieși la poartă și într-o pungă de hârtie ,a cărei utilitate fusese exploatată la maxim, ne dădu câteva mere.
Pe chipul sau trona un surâs bizar.
Am luat punga și în timp ce-i mulțumeam frumos în suflet se reaprinse durerea răzbunătoare a oricărui învins.
Era o umilință fără măsură să primesc cununa de lauri din mâna inamicului meu.
Așa am învățat că înfrângerile există și că nu trebuie să pierzi o luptă pentru asta ,este suficient să te lași pradă unui scop fără ai măsura virtuțile și că cea mai dureroasă înfrângere are întotdeauna ca punct de plecare cea mai înflăcărată dintre doriți.
Nu am mai privit niciodată cu jind la merele domnului Ion.
Frustrarea era prea mare iar fascinația jocului de-a cuceritorii își pierduse farmecul pentru totdeauna.
Și am mai înțeles ,ceva mai târziu recunosc, că toate războaiele încep cam la fel . De la un fruct râvnit . Al altuia.Atunci când lupta se termină fructul nici măcar nu mai contează, rămâne doar inepția unei fapte prostești. Pentru că nu războaiele sunt cele care distrug, ci rațiunile efemere și superficiale pentru care se duc.
Gloria trece prea ușor de pe o frunte încoronată pe o alta, timpul adaugă sau șterge numele eroilor din catalogul veșniciei, noi rămânem, indiferent de tabăra în care am combătut ,singurii învinși la mâna faimei eroice.
Istoria este plină de exemple despre acte eroice cu final dezastruos, plecate de la mitul primordial al fructului oprit.
