Memoriile muntelui.Adolescența XIV*”

               Poți spune că ai învățat zborul doar atunci când ,cu ochii închiși  fără să mai încerci să te strecori prin meandrele lumești,reușești să plutești lin, condus de lumina sufletului tău.
Atunci ai devenit tu însuți o aripă.                                                 

                               14

   Zborul către orizonturile maturității se apropiau tot mai mult de decolare .Învățasem să zbor, învățasem că aterizările nu sunt totdeauna un succes, învățasem că aripile  cele mai trainice ți le construiești de unul singur ,că ceilalți pot cel mult să-ți dea elan, dar de cum le folosești depinde cât de lung vei zbura.
Învățasem  și că poți plana în derută, prins între curenți potrivnici, că poți cădea frânt după zboruri prea lungi, că înălțimile mari pot cauza durei la fel de mari atunci când cazi și că pentru toată viața ai doar o pereche de aripi cu care va trebui să-ți execuți toate zborurile.

                                                                  *

     Priveam adeseori , de la balconul casei mele, cum norii își disputau fiecare centimetru de cer.Era fascinant să urmărești acel balet inedit , o muzică în surdină născută din mișcarea aceea plutitoare și necontrolată.
Nu exista nimic violent sau distrugator în acea luptă de a poseda un petic de cer.

Uneori încercam să-mi imaginez cum ar fi să poți atinge norii cu mâna , să poți sta deasupra lor, conducându-i în acea luptă perpetuă de a poseda albastrul înfinit al cerului.

Simțeam uneori o umezeală rece pe vârful degetelor, alteori o boare caldă umblându-mi prin plete și tare aș mai fi vrut să aflu dacă erau cu adevărat senzațiile pe care norii ți le dădeau dacă îi atingeai.

Știam un loc unde aș fi putut afla. Munții Bucovinei îmi puteau  satisface și această nouă nebunie.

Din orașul Vatra Dornei se poate zări un vârf de munte sub formă de ou. Tronează solitar , vrând parcă să ducă  o mărturie peste timp despre geneza acelor locuri.

Locuitorii l-au numit Oușoru.

Uneori ,inele dense de aburi îi inconjoară piscul  făcându-l să pară un Saturn terestru.

Nu se putea să nu trezească în mine dorințe provocatoare. Instinctiv știam că acolo pot atinge norii.

Avea să fie printre ultimile mele răspunsuri la mereu sfidătoarele și provocatoarele chemări ale muntelui.

Mi-am convocat ,,gașca” și am plecat fără prea multe preambuluri să dăm cu norii de stelele tinereții din noi.
Mersul pe jos a durat cam 40 de minute și cu cât mă apropriam mai tare de vârf cu atât teama de a fi sperat în ceva irealizabil mi se cuibărea în minte. La urma urmei nu știam nimic despre nori.

Dar natura știe , într-un mod absolut sublim, să răsplătească temeritatea celor care se încumetă să o sfideze.
Într-o zi senină de  început de toamnă, cu visele gâlgâindu-mi până la sufocare în gât, cu mâinile întinse ca într-un ritual șamanic am atins norii.

Erau reci precum eternitatea.

Pe față simțeam biciuirea stropilor de apă proveniți din condensarea din jurul căldurii corpului meu. Puteam topi norii!

Se respira greu.Aerul din jurul acelor titani efemeri era foarte rarefiat.

Creierul  supus deja unei oxigenări forțate  la urcare ,odată cu apropierea de stratul de ozon începea să refuze orice reacție reflexă.

Îmi auzeam doar inima pulsând cu eforturi enorme , vrând parcă să împrăștie acel Goliat  de spumă care mă ținea într-o prinsoare diafană , cu o strângere pasională oprindu-mi respirația.

Probabil că  Goliat ar fi răsturnat legenda și m-ar fi scos ușor din luptă dacă  cei care mă însoțeau nu m-ar fi adus jos , cu picioarele pe pământ, la propiu și la figurat. Nu știam nimic despre efectele aerului rarefiat, dar aveam să învăț atunci pe propria piele.

Umilit  de a fi învins prin abandon  uriașul alb se retrăsese în mare grabă de pe munte.

Eu sufăr de rău de înălțime, dar în mod paradoxal , munții nu mi-au dat niciodată vreo stare de rău. Evit să merg cu avionul , dar aș urca în vârful Himalaiei fără să ezit.
De fapt cred că ceea ce îmi produce o stare de rău nu sunt înălțimile ci starea de imponderabilitate, ori munții îmi dau o siguranță totală, atunci când îi ating toată ființa mea devine un contact  unic cu Universul. Ar fi ca și cum aș atinge resurse infinite de înțelepciune, de pace, de  autocunoaștere,  straturi care se împletesc perfect dându-mi sentimentul de protecție totală.

                                                                      *

     Am coborât  o dată cu seara  spre cabana unde eram cazați.

Pentru prima oară în viață cuvintele nu m-ar fi putut ajuta să descriu ceea ce simțeam.

O tacere profundă, obositoare , îmi anihila puterea de a spune ceva.

Câteva secunde mă simțisem parte din nesfârșit, oricare ar fi fost el.
Acasă. 
Acolo ,cu mâna înfiptă în răceala eternității, mi se păruse că  am regăsit un loc părăsit cândva.

Amicii mei care mă cunoșteau și care știau că eram o persoană mai degrabă jovială decât meditativă ,se obișnuiau greu cu starea aceea a mea de absență totală, dar eu nu aș fi putut fi parte din momentele acelea, pentru că ceva mă rupsese în două parți, una pământeană alta celestă.

-Ce aiureală să se spună despre tine că ai capul în nori! Nici macar în nori...al tău este mult deasupra norilor.

Un râs inocent și prietenesc  îndulcea și mai mult aura care părea a se fi adunat în jurul meu. Altă dată aș fi râs si eu și aș fi plătit , cu sarcasm, acea ironie. Dar atunci nu puteam.
Eu nu îmi amintesc o altă dată în viață când să mă fi copleșit ceva atât de total ,până la a-mi anula orice dorință.

- Acu nu mai vorbește cu noi?
A văzut cum este să ai nasul sus de tot.Gata! Noi la poalele existenței.
Și cam în acest registru au continuat să glumească toată seara.

Încercam și eu câte un zâmbet dar în realitate simțeam nevoia să plâng. Așa, fără motiv, fără rațiune, fără sens. 

Nu mă puteam roti în caruselul acelui joc ironic oricât aș fi vrut. Nu atunci.

Au fost foarte puține dățile în care am mai escaladat munții, după aceea.Niciodată însă nu am mai urcat  până la nori.

    Noaptea își cobora valul tăcerilor tăinuind cine știe câte alte mistere sacre.
Am adormit greu și numai după ce închisă în baie am plâns, eliberând norii din mine.
                                                                 *
      Dimineața era senină , imens de verde și transparentă.
După micul dejun trebuia să coborâm  pentru a prinde autobuzul să ne întoarcem acasă.

La cabană înnoptase și un fost profesor ,care în urma unui accident rămasese orb. 
Era pensionat pe motiv de boală chiar dacă el spunea că adevărata sa boală este muntele.
Fără familie, făra o motivație precisă de a trai printre ceialți, se izolase oarecum de lume.
Vara se încumeta să bată  cărări munților până la vreo cabană sau să însoțească grupurile ajutându-le să nu rătăcească potecile.
Oamenii îl acceptau mai mult din compasiune dar își dădeau seama foarte repede că el cunoștea cu adevărat fiecare metru  de pământ, fiecare potecă, fiecare luminiș.

Ne-am început coborârea  împreună cu el, gândindu-ne că suntem noi cei care îl putem ajuta.

Aveam să aflăm foarte curând, cât  de orb poate fi cel ce vede atunci când lumina din interiorul  său se ghicește doar după umbrele pe care le lasă.

Povestirăm vrute și nevrute. 
Uneori aveam impresia că omul nu este chiar atât de orb pe cât vrea să pară. Mai ales când ne avertiza că urmează un pârâu unde pietrele sunt foarte alunecoase, sau vreo râpă capcană , sau vreun desiș periculos.Părea ireal ca bățul lui de nevăzător să vadă mai bine decât noi.

 Cred că fiecare dintre noi  începuse a se îndoim  serios că omul ar fi cu adevărat orb.

Ne povesti printre altele cât suferise când își pierduse vederea. Cum rudele hotărâră să-l plaseze într-o casă specială pentru orbi . 

Cea mai grea încercare fusese aceea când vruse să se sinucidă  și hotărâ să se arunce de pe acoperișul blocului în care locuise. 

Reușise să dea deoparte câteva olane din acoperiș și se pregătea să se urce sus pentru  un ultim zbor care trebuia frânt atunci, punând capăt tuturor suferințelor.

Când mai avea doar câțiva pași până în vârf simți o arsură în adâncul ochilor. Ceva ca o lumină foarte intensă  îi provoca dureri incredibile pe retină.

Pentru câteva clipe crezuse că își va recăpăta vederea, crezuse că urcase acolo sus pentru un miracol.

Nu avea să fie așa, vederea nu-i revenise dar miracolul exista cu adevărat.
Se speriase cumplit. Rămase pentru ore bune în podul întunecos și...plânse.

Se întoarse într-un târziu în casă când  va fi înțeles adevăratul miracol al lumii.O lumină care poate reflecta mai mult decât obiecte , ființe, realități, materii. O lumină care reflectă suflete.

 Coboram destul de repede, povestirile profesorului ne desprinsese oarecum de măsura timpului, cert este că eram obosiți.

Am decis să facem un popas, călăuza noastră ne indică un luminiș unde  ne puteam opri să ne tragem sufletul. 
Așezat pe o buturugă, omul continua să ne povestească cum își vânduse apartamentul și cumpărase o căsuță mică în satul de la poalele muntelui, cum uneori încerca să sculpteze imaginându-și formele.

Deveneam din ce în ce mai nelămuriți.

Suspiciunea noastră comună despre cât vedea  avea să fie demascată când unul dintre prieteni se spropie de el și cu un gest destul de jenant aproape smulse lentile de un negru macabru de pe ochii profesorului.

De dincolo de lentile ,doi ochi albaștri-cenușiu, priveau tăcuți hăul din noi pe care nicio lentilă nu l-ar fi putut ascunde.

Zâmbi trist apoi întinse mâna încercând să-și recupereze ochelarii.

-Vă rog să mă scuzați! Am crezut că....

-Ai crezut că un orb  poate vedea ? 

-Am crezut că nu sunteți chiar orb.

-Sunt la fel de orb ca și voi.
Nu părea iritat, starea lui nu se schimbase în niciun fel, ca și cum se așteptase să nu-l credem.

Atunci nu am înțeles sensul replicii lui, părea mai degrabă un non-sens.
Eu aflam că există alt fel de a vedea și dintr-o dată starea aceea confuză pe care o trăisem atingând norii devenea clară. Nu-i văzusem și nu-i antinsesem cu ochii sau cu mâna ci cu sufletul și asta era o lumină despre care nu știam nimic, de aceea mă simțisem ruptă în două.

Când prietenul meu i-a redat ochelarii l-a prins de mână și i-a pipăit ochii.

-Sunt căprui, nu-i așa?

-Daaa..îngână cu glasul aproape stins băiatul. 

Simțeam toți un impuls ciudat de a ne fi pipăiți ochii ca și cum ar fi putut ascunde mistere pe care el ni le putea dezvălui.

Dintre toți doar eu aveam ochii albaștri.

Prietenii îmi făceau semne să rămân ultima.În întunericul minții noastre încă mai speram să păcălim un orb. 
Am mers ultima .

Mi-a pus amândouă mâinile pe ochii închiși.

A ridicat apoi capul și cu un oftat blând a spus:

-Ai tăi sunt exact precum cerul pe care l-ai văzut deasupra norilor.

Am sărit ca arsă doi pași  în spate.

-V-am auzit povestind aseară , ne liniști el.

O expirație sincronizată până la perfecțiune plecă din piepturile noastre.

Nu știu de ce ne temeam de fapt, de ce ni se părea imposibil ca cineva care nu vedea ca și noi să poată vedea totuși, dar cred că acela a fost momentul precis când eu am început să văd altfel norii.

L-am părăsit pe  profesorul orb la o răscruce , direcțiile noastre erau diferite. Un grup de săteni care se întorceau de la cules ciuperci  și care îl cunoșteau bine  îl luară cu ei.

Se simțea în atitudinea lor atâta compătimire și superioritate față de el, încât mi se păru că , la un moment dat ,încercă să  meargă șovăit sperând probabil să îl lase în urmă .

Un om care putea vedea prin lumina sfânta a sufletului său, orbecăia  prostește ,călauzit de întunericul din mințile celorlalți.

                                                                     *
    Sunt convinsă că pentru mulți dintre noi a fost greu de uitat acea întâlnire.
Mă uitam în ochii celorlalți și ei se uitau în ochii mei și nimic nu mai părea la fel ,dintr-o dată lumea nu se mai rotea în jurul nostru , dintr-o dată părea incert tot ceea ce vedeam.
Și dacă cineva m-ar întreba dacă este posibil ca cineva să poată schimba viața altora în câteva minute eu aș raspunde:
- Da! Și nici măcar nu ar avea nevoie de timp, ajunge o privire.
Lumina începe acolo unde se termină întunericul iar întunericul acolo unde se sfârșește lumina. Și lumina și întunericul ne-au fost dăruite ca să învățăm să nu orbecăim lovindu-ne de dureri pe care nu le putem vedea din cauza a ceea ce vedem doar în fața noastră.
Dincolo de imaginea pe care o vezi chiar în acest moment există o imensă lume de  lumini și umbre.