,,Universul se întinde până acolo unde ajunge mintea omului, după care își vede de treaba lui.''
Octav Bibere
Ultima poveste
Aici se sfârșeste unul dintre drumuri.Primul dintre drumurile care au contat cu adevărat în această viață.L-am parcurs anevoie, l-am parcurs în singurătate, uneori frânt de revolte sufletești inimaginabile, alteori în tăcere.M-am întrebat și eu, cu același marcant refuz al tinereții de a accepta destinul : de ce eu?; de ce așa? ; de ce?
Mereu și mereu : de ce?
Acum știu !
Drumul meu era însăși răspunsul tuturor întrebărilor și ,, de ce-urilor.” Eram eu.
Acum știu că sunt exact ceea ce trebuie să fiu, că voi mărșălui până la asfințitul acestui răsărit care am fost, cu geamantanul plin de tot ce am învățat, cu sufletul plin de tot ce am simțit , ca să o adaug Jurnalului Universal al Vieților, în dreptul Vieții Mele și pe aceasta.
Într-un registru imens, la o rubrică necunoscută aș vrea să rămână scris:
,,M-am născut într-o geroasă iarnă de ianuarie, când troienele Bucovinei uneau cerul cu pământul într-un alb absolut. Am călătorit de atunci , am călătorit neobosit până acum,voi călători până la sfârșit, pentru că eu nu știu să las povestea unei vieți neterminată.
Vor fi acolo ,peste timp , cu mine ,sufletele lui Ionuț și a mielului său Călin; merele domnului Ion; cântecul sinistru al Irinucăi; ștergarul de in al dascălului ardelean;mâna de lemn a lui moș Costan;preabunul și înțeleptul părinte Cozma; vocea Dorinei recitând sugrumat ,,Mistrețul cu colți de argint''; lumea mea extraterestră, planeta China ; cana de lapte a moșului; regele meu și calul său negru.Fiecare gând , fiecare zâmbet ,fiecare deziluzie , fiecare bucurie pe care le-am trăit lângă voi, cei care a trebuit să existați pentru ca eu să-mi pot împlini destinul.
Mi se părea absurd și inexplicabil să mă fii născut fără a cunoaștere senzația de teamă. Am crezut mult timp că este o boală, așa cum v-am mai spus.
Am parcurs între timp acest drum.Acest drum pe care am învățat de toate: să risc, să mint, să iubesc, să tac, să mă revolt, să sper, să cunosc, să plâng, să mă supun , să mă eliberez, să scriu, să simt,să uit, să iert, să dăruiesc, să plec, să refuz, să cred, să mă îndoiesc , să îndrăznesc.Am învățat tot ceea ce sunt ,niciodată nu am aflat ce trebuia să învăț ca să-mi fie teamă.
Deci nu era o boală, era un dar!
Unul dintre acele daruri imense pe care nu-l poți face să încapă într-un pachet.
Sunt toate aceste povești ,pe care vi le-am spus ,adevaratele mele experiențe de viață. Sunt ele istoria mea , așa cum fiecare dintre voi trebuie că are o istorie a sa. Istorie lângă istorie, poveste cu poveste, noi suntem autorii Legendei Mari despre oameni.Un drum într-un hățiș de drumuri, o aripă într-o imensitate de zboruri, o poveste într-o mare carte a poveștilor, este fiecare dintre noi.
Mă uit la iarba verde din fața casei mele și știu că va fi verde și mâine.Mă uit la albastrul inimitabil al cerului când este senin,culoarea sacră a sufletului meu ,și știu că va avea aceeași culoare și mâine.
Mă uit la semeția piscurilor care narează despre veșnicie și știu că vor fi la fel de mărețe mereu.
Mă uit la păsări, la aripile fâlfâind neobosite în pacea absolută a văzduhului și știu că o vor face mereu , știu că toate acestea nu sunt acolo doar pentru mine dar că sunt și ale mele, în măsura în care le trăiesc.
Îmi împreunez mâinile și mă rog să pot fi ceva din toate acestea, mă rog să le pot lua cu mine , măcar câte puțin , în toate viitoarele călătorii...
Mă uit mai apoi la mine și înțeleg cât de neputincioasă sunt în a le cuprinde întregimea .Pot doar reproduce nuanțe din toate, creind o spirală unică de tăiri într-o spirală infinită.
Aceasta este ultima poveste dar nu sfârșitul, ultima poveste pentru că așa s-a încheiat o călătorie și tot cu o ultimă poveste a început o alta.
*
Se încheia, brusc , aproape traumatizant ,cea mai prolifică și intensă perioadă din viața mea.
Adolescența.
Îmi amintesc acea zi de septembrie ,când clopoțelul nu a mai sunat și pentru mine. Am simțit un gol imens , ca și cum ceea ce îmi mai rămânea de trăit era neantul.
M-am apropiat , venită parcă dintr-un alt timp și dintr-un alt spațiu ,de poarta liceului. Aș fi vrut să mai pot intra o dată.
Îmi rulau înaintea ochilor, ca într-un film retro, zâmbete, figuri, îmbrățișări intersectând toate frecvențele eterului. Câte aș fi avut de povestit, câte răspunsuri aflasem, câte lucruri știam dintr-o dată, câte amintiri aveam să duc cu mine peste timp?!
Dar locul unde se născuseră toate nu mai era și locul meu.
Ziua când orele de liceu au început fără mine a fost cea mai traumatizantă zi din toată existența mea. Și puteți da importanță acelei stări cu atât mai mult cu cât o spun încă după mulți ani.
Copacii care se aliniau de o parte și de alta a aleei din fața liceului ,rămași pe jumatate verzi, își foșneau coroanele pentru a onora bucuria revederii tinereții...mie ,însă, mi se părea că mă sfidează, încercând să-mi bruieze gândurile.
A fost singura dată când am simțit ,,bătrânețea” încolțindu-mă, era bătrânețea unei ființe de doar optesprezece ani.Dar am știut din acea clipă că există și că va trebui să lupt pentru a o ține cât mai mult timp departe .
Un joc sarcastic între mine și timp, în care am fost pe rând ,și eu și el, cartofori.
La orele 8,00 curtea se golise deja. În acel atemporal septembrie doar sufletul meu bântuia rătăcit, obscur, neînțelegând de ce dintr-o dată totul părea a-și pierde sensul.
Viața mea ajunsese la o intersecție străină,iar eu trebuia să aleg o cale, alta de până atunci, și dintr-o dată nimic nu mi se mai părea sigur sau cunoscut.
Eram în holul liceului, zbătându-mă de corpurile tinere care se agitau frenetic să intre în clase, eu doar întârziam fără rost , pierdută într-un trecut pe care nu vroiam să-l abandonez încă. De fapt cred că nu l-am abandonat niciodată.
Întârziasem prea mult să contemplu ceva la care trebuia să renunț și pe care mă încăpățânam să-l păstrez , astfel că ușile pe unde era permis accesul elevilor se închiseră .
Mă treziră la realitate liniștea coridoarelor și cheia răsucindu-se în ușa grea metalică.
Nu mai exista decât ieșirea din față, cea permisă profesorilor. Eu încă șovăiam să mă apropii de ea.
Portăreasa mă cunoștea. Făcusem naveta tot timpul liceului și eram unul dintre elevii care ajungeau mereu mult mai devreme. Uneori povesteam vrute și nevrute până se deschideau sălile de clasă.
Acum mă privea într-un mod ciudat, cu o lucire străină în ochi.
Nu mă mai recunoaște, gândii eu.
-Bună ziua! Îmi pare rău , am rămas închisă.
Fără să-mi răspundă la salut, mă întrebă:
- Dar, tu ce faci aici?...Tu nu mai ești la noi.
-Nu, nu! adăugai cât mai convingător în timp ce îmi scotoceam mintea după o poveste cât mai plauzibilă.
- Ai frați mai mici?
-Nu. Am condus o verișoară.
-În ce clasă?
-Într-a noua.
-Cum se numește?
Am inventat cel mai banal și incredibil nume care putea fi inventat.
-Mă rog. Dar ști că nu ai voie în școală dacă nu te înregistrezi la poartă?
-Da, știu!
M-a lăsat să plec fără alte lămuriri. Mă simțeam rănită de acea ființă suspicioasă, devenită dintr-o dată indiferentă și arogantă.
Înțelegeam ,în sfârșit ,că locul meu nu mai era acolo.
Lumea aceea omogenă pe care învățasem s-o cunosc, determinată, precisă , nu mai făcea parte din spațiul meu.
Cum putea să-mi fie luat atât de devreme dreptul de a simți tăcerea acelor pereți, vocile amestecate din timpul pauzelor, ordinea alfabetică a catalogului ?
Cum era posibil ca numai în două sau trei luni eu să nu mai contez în viața acelei lumi, să devin doar un nume înregistrat undeva?
Lăsasem acolo cea mai frumoasă parte a vieții. Ce avea să se întâmple cu ea?
De fapt , nimic.
Aceasta era doar o altă lecție. Aflam că ceea ce dăruiești într-o zi nu îți va mai aparține. Era cât se poate de just.
Aflam că nu poți călători folosind timpul altora, nu poți călători împotriva timpului tău, că este el , timpul, cel care decide ordinea trecerii ficecăruia dintre noi prin el...că Universul își vede de treaba lui cu sau fără noi.
Sunt mulți ani de atunci. Adeseori visam despre liceu, în lumea onirică recuperam câte ceva din viața de liceean, modificam finaluri, reparam greșeli, ca și cum asta m-ar fi ajutat să recreiez o lume paralelă , care să-i urmeze celeilalte.
Mă însoțea în acele visuri , mereu , prietena și colega mea de bancă ,Daniela.Măcar atât aveam dreptul să păstrez din acel timp.
Despre neputința de a abandona aș putea să vă vorbesc la nesfârșit. Mă va poseda, probabil, până la sfârșitul călătoriei mele, prin acest timp.
În marele Registru al Universului , despre mine aș vrea să râmână scris doar atât:
,,M-am născut într-o geroasă zi de ianuarie ,când troienile Bucovinei uneau cerul cu pământul într-un alb absolut. Albul drumului meu de la pământ înspre stele.''
Restul sunt detalii.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu