Memoriile muntelui. Epilog *”

       În pământul cunoașterii semințele sufletului vor încolți, până la urmă.




                                                EPILOG

     Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile , fie ele și temporare, dar am învățat că fără ele e mult mai anevoios să te regăsești.
Cred nu m-am priceput niciodată la cuvintele de încheiere, pentru că nu cred în finaluri absolute .
De undeva ,din străfundurile sufletului meu ,un ecou nedeslușit își geme totuși ursuz tristețea de fiecare dată când mâna se ridică spre a face acel semn menit să pecetluiască încă o călătorie, să încheie încă o ședere.


      Am știut , instinctiv cred, și  mi-am reconfirmat mereu, că după fiecare plecare drumul își reîncepe din nou șerpuirea ,printre alte hățișuri , printre alte labirinturi , îngreunat de nisipurile mișcătoare ale deșerturilor din inimile celor care se grăbesc spre niciunde, spre nicicând, sufocantă și tulbure panoramă a unui hău în care poți aluneca oricând, dar care este până la urmă  antetul uman imprimat oricărui alt început.
Nesiguranța cea mai ucigătoare dintre toate.
     Un drum fără repere , fără hărți , fără sensuri precise, urmarea acelui prim pas circumscris hazardului și coroborat plecării, pentru care tu va trebui să afli reperele ,să desenezi hărțile ,să descifrezi sensurile.
Un ,,scenarist” apoteotic îmi încurcă de fiecare dată  percepția reală despre menirea despărțirilor confundând-o cu ceva, o fantasmagorică epică, în care sfârșitul drumului  se termină mereu pe vârful unui Olimp imaginar, învăluit în nori zdrențuiți de fiecare poticneală, de fiecare trudă, de fiecare alunecare spre neant.
    Există  teama aceea neclară că n-ai învățat încă tot ce trebuia, că n-ai făcut îndeajuns ca regăsirea să fie cât mai devreme posibilă, că n-ai ascultat tot ,că n-ai spus mai nimic din ceea ce vroiai să spui , că imediat ce  te întorci în lumea ta nimic nu îți va mai aparține cu adevărat,că va trebui să redobândești viața abandonată  din alte perspective, necunoscute. 
  Abia în acele momente înțelegi că lecțiile învățate împreună cu ceilalți le aparțin și lor, că nimic nu poate fi reluat ci totul se continuă , inovând sau doar folosind rutina a  ceea ce știai deja.
Înțelegi că lacrimile lor de bucurie sau de tristețe au aceleași culori, răpite dintr-același curcubeu de trăiri ca și al tău., 
Îți repeți involuntar , până la obsesie,că s-a terminat pentru că totul se termină, dar oricât de conștient ești de realitatea aceea sufletul tău va continua să simtă pulsul unui zbucium pentru mult timp,gândurile tale te vor mai ține prizonierul unor rațiuni ilogice pentru mult timp și doar uitarea , pe care o înveți tot mai sârguincios cu fiecare despărțire, va pune capăt cu adevărat stării aceleia.

   Este , până la urmă, una dintre cele mai năucitoare și pragmatice lecții pe care le ai de învățat, să accepți  că tot ce ți-ar putea aparține cu adevărat într-o viață ești doar tu, restul se lasă în urmă, se abandonează unui alt destin , altei destinații, pentru o uzanță paralelă.
  Acea înfiorătoare teamă de singurătate, de rătăcire fără tovărășia celorlalți,  de pierdere a cunoașterii deja dobândite, de nesiguranță, de ape otrăvite în jurul tău , sunt doar pretexte pentru o jelire anticipate a unei posibile autopărăsiri.  
  Te simți abandonat într-un deșert de neîncredere, cerșind câte un dram din ceva-ul altora, fără să-ți folosească  la nimic ci doar pentru a avea efemera senzație că ceva din ce au ei îți aparține. 
    Acea disperare de a cerși un semn , un simbol, o recunoaștere, o identificare a tuturor acțiunilor tale,îți sunt la fel de inutile cum inutilă este o memorie fără uitare.
   Ai șansa să realizezi că n-ai fost părăsit  și singur niciodată, pentru că drumurile care trebuie să-l încrucișeze pe al tău îl vor încrucișa oricum, pentru că nimănui nu-i este destinată solitudinea și nimănui nu-i este hărăzită abandonarea. Singura solitudine sau abandonare provin de la tine și apar atunci când dincolo de lumea ta nu mai vrei să vezi nicio lume. 
 Și totuși ele există și te așteaptă și sunt infinite. 
Așa cum eu știu sigur că lumea acestei cărți va strecura o rază de regăsire prin porțile multor suflete.
   Ceea ce rămâne , când ai înțeles toate acestea , este o pace adâncă și binefăcătoare , o detașare de oglinzile în care ai proiectat mereu fete morgane, o nouă lume nesfârșită și desăvârșită.
  Primul semn că ai devenit  ,,înțelept”( fără să vrei) este râsul teribil pe care-l eliberezi în fața propriei istorii.Un râs cutremurător , zbătând planetele între ele, râsul înțeleptului care a încetat să mai fie un naiv cerșetor de compasiuni.
   Poate n-am devenit încă un astfel de înțelept dar cu siguranță știu că acest ,, la revedere!” adresat vouă, drept încheiere ,nu este o ușă deschisă spre singurătate, ba dimpotrivă. 
   Și poate  nu-mi plac despărțirile  pentru că eu nu cred în eledar mai ales pentru că eu cred că finalurile nu încep neapărat cu o despărțire ci cu renegarea a ceea ce vine la schimb.
 Vă spun, deci, cu seninul cel mai senin pe care cerul unui suflet il poate curpinde: să ne revedem cu bine, în lumea altor povești despre viață. Cât timp nu lăsăm realitatea să le înghită, suntem dispuși să le trăim sublim.
Poate v-au părut triste și melancolice povestirile  pe care vi le-am spus, eu nu le văd așa.Tristețea nu a fost niciodată leit-motivul trăirilor mele, eu am reușit să  văd în ele partea luminoasă și iluminantă, profunzimea învățăturii lor, căldura sufletelor care le-au trăit, finalul fericit în care lecția a fost pe deplin învățată.
Nu există trăinicie acolo unde nu există sacrificiu, nu există învățătură acolo unde nu există ceva de înțeles așa cum nu ar exista speranță fără prezumția de eșec și viață fără conștiița moarții.
Încercați să le vedeți așa, ca pe simple povești de viață, nici triste ,nici fantastice , nici banale, nici vesele...ci doar ca pe simple povești despre noi, oamenii.