Memoriile muntelui. Adolescenta XV*”

   A dărui înseamnă mai presus de toate a-ți dărui ție însuși ceea ce ți-ai dori , din suflet , să-ți fie dăruit.

                                                    15                                   

        Clima din bazinul Dornelor ,cu toamne timpurii și  iernile mușcând ades din lunile de primăvară nu permit multor roade să atingă maturitatea, astfel că  eram adesea nevoiți să trecem  pasul Tihuța pentru a ne aproviziona pentru iarnă. Înșiruirea  parcă intenționată a Bârgaielor și a Ilvelor , dincolo de Tihuța, pare o revăsare din cornul abundenței, de locuri menite să-ți dea siguranța bunăstării.

Fuga peste munții Rodnei începea  încă de cu vară. 
Te indrăgosteai fără să vrei de acea miniatură olimpiană din care lipseau doar zeii , dar unde pământenii sfințeau ,mai abitir decât  toți zeii la un loc, locurile.
Cunoșteam așadar destul de bine acele plaiuri bistrițene.
După Bucovina mea acela este alt colț de rai , un rai bucolic care respiră ceva de ezoteric.

   Într-una din veri mă întorceam de la Cluj .
La hotarul  dintre două Bârgaie există o trecere la nivel cu calea ferată unde, de o parte și de alta a barierelor, stateau înșirați  de dimineața până seara copii cu zmeură , cu mure sau ciuperci ,de vânzare.
Păreau mărturii vii a unor timpuri istorice necunoscute încă.

Mașina noastră se supraîncălzise și în ciuda eforturilor noastre de a o urni din loc se încăpățâna să tușească , să scuipe și  dacă ar fi putut vorbi ne-ar fi trimsi cu siguranță în locuri nu prea nobile.
Am împins-o așadar spre marginea drumului aproape de barieră și ne-am resemnat la gândul că va trebui să așteptăm să se răcească motorul.

Între timp ne roteam privirile de pe o culme pe alta descoperind priveliști aproape de fantastic, era greu să nu găsești acele locuri fanteziste, realitatea nu putea creea perfecțiuni ca acelea.

Culorile paradisiace, dealurile perfect conturate, culmile înalte care în depărtare împrumutau nuanțe azurii de la cerul impecabil colorat în albastru, totul te facea să te simți prins de mâna unui pictor genial într-un tablou unicat.
Liniștea era absolută, un ritm domol al păcii care era rupt din când în când de un car care se întorcea de la câmp sau de șuieratul infam al unei locomotive ce-și defila arogantă vagoanele , gonind metalic și profanând acea armonie perfectă între sunete și culori.
Fără să vrei privirile  coborau apoi să poposească pe chipurile copiilor care stătau în soare

ore în șir pentru a vinde ceva.
Ei erau realitatea  încrâncenată a lumii ideale pe care natura o etala , erau contrastul  dintre poezia muntelui și  durerile lui.
Un fel de străjeri cu trupuri firave dar cu inimi titanice.

Era greu de ghicit vârstele pe care le aveau, chipurile lor arse de soare îți dădeau senzația de persoane fără etate, maturizate într-o fracțiune de timp, doar trupurile astenice , mâinile filiforme  sau vocile angelice te duceau cu gândul că sunt  totuși copii.
Păreau atașați acelui decor dintotdeauna, aparținând  prin naștere acelei margini de drum prăfuite.

Emanau o seninătate supranaturală, erau  mereu  veseli, manifestau un dinamism uluitor , dincolo de trupurile arse de soare și biciuite de crengile copacilor, dincolo de patina prăfuită de pe  fețele minuscule, sufletul lor poseda o stare de fericire virgină. 
În toată această târgovenescă adunătură exista o identitate unică, comună, imposibil de separat.

     La distanță de cațiva metri ,ghemuit și uitat  de toți, un copil mai mic stătea tăcut , ca o statuie , părând mai degrabă un intrus  în acea lume ambulantă, decât un negustor.

Avea părul de un blond antic, ochii de un albastru intens, pielea la fel de arsă de soare ca și a celorlalți.Nu avea mai mult de 6-7 ani. Stătea ghemuit  cu gândurile pierdute într-o copilărie pe care nu cred că o putea avea, lângă o galețică din plastic plina cu zmeură și ținând în mână un borcan care părea măsura tuturor viselor și dorințelor sale.

M-am apropiat de el.Așteptam să-mi facă oferta  așa cum făceau ceilalți ,,vânzători”. El însă nu spunea nimic.

-Cum te cheamă? l-am intrebat, mai mult ca să mă conving că este o ființă vie decât din curiozitate.

-Flavius.

-Și câți ani ai?

Tăcu câteva momente ca și cum nu și-ar fi amintit, scormonind undeva într-o memorie îndepărtate după răspuns apoi bângui aproape șoptit : 7.

--Ai vândut ceva azi?

Nu-mi raspunse ci făcu doar un semn negativ cu capul.

L-am mângâiat pe creștet. Reacția lui a fost  incredibilă , ca și cum în acel gest stătea toată puterea de care avea nevoie, se înroși și plecă capul în pământ.

-Uite eu îți cumpar toată găleata. Cât ceri pe ea?

-Eu nu vând cu găleata ,dapăi numa cu borcanu, îmi răspunse cu accentul lui ardelenesc.

Doar așa știa el să-și vândă marfa, câte puțin. Am zâmbit și am vrut să-l întreb dacă știe ce înseamnă a cântări, dar  am înțeles imediat că ar fi o întrebare idioată de om mare care știe cum să adune totul într-un întreg fără a ști cum să dea valoarea fiecărei părți.

Între timp ,văzându-mă interesată, ceialți copii îmi dădeau târcoale agasându-mă de-a dreptul.

Ca să mă pot elibera de ei a trebuit să mă răstesc serios , gest reprobabil și oricum inutil, în lupta aceea empirică de supraviețuire eu eram învinsul din start.

-Nu cumpărați de la el, el este mic și nu ajunge la zmeura coaptă.

Din fericire am găsit forma giustă de apărare, ignorându-i  și continuând  să vorbesc doar cu el. M-am ghemuit în fața lui  pentru a egaliza  oarecum părțile și spre uimirea  mea  Flavius s-a deschis spre conversație. 

-Dar chiar așa, nu ești prea mic să faci asta?

Nuuu! am mai fost și anul trecut ,cu mure.

Mama nu prea mă lasă dar astăzi este ziua mea și tare aș vrea să-mi cumpăr o minge.

V-ați simțit vreodată inima transformându-se într-o bulă fragilă care se rostogolește în neant. Eu da!
În acea clipă.
- Sigur ai cules tu zmeura? Copii ceilalți spun că ești prea mic.

-Să nu-i credeți!.Ei au zmeură veche sub cea proaspată, eu m-am trezit la patru și la șase aveam plină galeata și numai cu zmeură proaspătă.

Așa cum stăteam ,în poziția aceea ghemuită, proporțiile păreau a se răsturna, eu mă simțeam tot mai mică iar el  părea a lua dimensiuni cosmice.

-Bine, uite îți cumpăr eu toată zmeura.

Inclină din cap ca și cum se pregătea să mă refuze. Mi-am amintit imediat că el nu știe cum este să vinzi tot și reluai negocierea , pe limba lui.

-Câte borcane ai în găleată?

--Apăi, nu prea știu că nu știu să număr atât de multe la un loc.

-Păi, până la cât ști să numeri?

-Până la o sută, îmi răspunse.

-Și crezi că or fi mai multe?

-Bag sama că da! că mi-o fost tare greu și mult timp mi-o luat s-o umplu.

Era cu adevărat de neprețuit munca lui, doar că el era prea mic să știe asta.

Am căutat o pungă de plastic și am numărat împreună borcanele,erau doar 15.

A rămas tare dezamăgit, s-a luminat doar când i-am spus că-și poate cumpara 3 mingi cu banii pe care ii dau eu pe ea.
A acceptat nu foarte convins să-mi vândă zmeura.

A strâns banii îi pumnul îmbătrânit prea devreme și a rupt-o la fugă peste linia ferată.

În timp ce ne pregăteam de plecare , în depărtare l-am văzut bătând cu piciorul într-o minge. Fugise la un magazin din apropiere și-și împlinise visul de 7 ani.

Probabil a fost una dintre cele mai frumoase aniversări din viața lui, ziua când și-a dăruit singur un vis împlinit.

                                                   *

  

    Nu știu cât de întâmplătoare a fost acea întâlnire , eu știu doar că nimic nu este întamplător .
Îmi place mult zmerura și nu aș ști să spun dăcă îmi plăcea înainte de acea zi, cu siguranță nu la fel de mult.

 De fiecare data când treceam prin acel loc, căutam privirile unui copil care stă la o răscruce de drumuri pentru a-și îndeplini un vis.
Timpul a trecut, copii erau mereu alții deși păreau doar clone ale celor de dinainte.

Trecuseră mai bine de  20 de ani după această întâmplare, mă intorceam tot de la Cluj , unde facusem niște investigații medicale.

Eram în mașină cu niște rude.

   Ne-am oprit ,de data aceasta de bună voie ,pe marginea drumului. Instinctiv am căutat locul unde îl cunoscusem pe Flavius.

Acum erau alți copii. Maturitatea aceea forțată nu le mai marca atât de puternic chipurile.

În locul în care stătusem de vorbă cu Flavius erau acum un băiat și o fetiță. Păreau cu mult mai mari decât el.

Ceva din privirea băiatului mă aruncă în timp .

M-am apropiat și i-am pus  aceeași întrebare :

-Cum te cheamă?

M-a privi destul de suspicios.În locul său îmi răspunse fetița:

-Îl cheamă Darius și este fratele meu mai mic ,eu am 8 ani.

Nu-mi amintesc dacă mi-a spus și numele ei, eu  pășisem deja în povestea veche și amintirile năvăleau rostogolindu-mi-se în fața ochilor și a sufletului precum mingea bătută de un copil cu mulți ani înainte.

Am cumpărat doar două măsuri ,câte una pentru fiecare dintre ei.

Probabil că unele vise sunt unice ,nu se pot repeta niciodată.

Seara cobora ca o nimfă diafană peste munți.Totul părea sfânt în jur.Patronul acelor locuri era o divinitate născută din sufletele acelor copii.
Întârziam fără explicații trăgând de timp, încercând să-i  țin pe loc și pe ceilalți. Sezonul fructelor de pădure era pe sfârșite dar aerul miroasea puternic a zmeură proaspăt culeasă, devreme, pe rouă.

   Dinspre câmp căruțele începuseră să-și legene agale mersul spre case . 
Este un rit misterios acela al carelor retrăgându-se în amurg spre case. În minte îmi reveneau istorii vechi, cea a Moșului, cea a lui Ionuț, cea a babei Floarea...totul se îmbina perfect cu acel ritm posac de roți de care, păreau capitole dintr-o poveste unică.

Spre dezaprobarea  totală a celor cu care călătoream, trebui să mai așteptăm, pentru că tocmai acela era momentul de nedorit pentru cine călătorea în mașină...întoarcerea carelor de la câmp. Printre bombănituri și reproșuri carele pline defilau indiferente.

Lângă cei doi copii opri o caruță încărcată cu panuși de porumb. La vederea lui copiii începură să țopăie bucuroși și să strige cât ii țineau plămânii: Uite-l pe tata! Uite-l pe tata!

Era o dulce bucurie care îți pădrundea în suflet fără să vrei.

Omul se apropie de țânci și îi săltă pe rând aruncându-i peste pănuși.

O secundă , o privire , privirea unor ochi de un albastru inimitabil și inima îmi tresăltă gata să-mi străpungă pieptul  înodându-mi cuvintele în gât.

Omul mă privi la rândul lui, câteva secunde și în acel moment tot seninul cerului coborâ pe chipul său.
 Îl prinse pe cel mic de pe car  îi dădu găleata cu ce mai rămasese în ea si îl trimise să mi le aducă.Erau amestecate boabe de zmeură și de mure, dând culoare apusului de vară unei vechi amintiri.

Copilul se apropie și-mi întinse găleata.

-O spus tata să va dau astea! și o rupse la fugă spre car.

Nu am apucat nici măcar să-i mulțumesc.Atelajul tras de doi cai viguroși se puse de grabă în mișcare.

Eu cunoșteam ochii aceeia și fața aceea ramasă de copil. Erau neschimbate, imortalizate la vârsta de șapte ani și transpuse într-un corp de bărbat tânăr.

Nu îndrăzneam să spun nimic. Carul se indepărta încet. 
Un alt tânăr strigă de pe cealată parte a drumului:

-Flavius ,să nu uiți mâine furcoiu lu' Marin!

Flavius se intoarse și ochii noștri se întâlniră din nou.

Redevenise copilul plăpând care cu mai bine de 20 de ani în urmă își cumpara o minge de ziua lui.

Îi răspunse consăteanului său asigurându-l că nu va uita.

Surâse cu un surâs stingher, ca și cum l-ar fi încercat atunci pentru prima oară.

Nu știu dacă m-a recunoscut dar cu siguranță își amintise de mine. Si ce dar mai minunat poate primi un muritor decât amintirea unui vis împlinit sau fericirea de a ști că a făcut cândva parte din acel vis?
Mirosea a zmerură abia culeasă acel apus de vară pe Bârgaie, și cadența în aer, din depărtări de vremuri, zgomotele unei mingi bătute cu sete de pământ, în ritmul inimii întregului Univers.

.