Nici măcar un singur fulg nu cade inutil pe pământ așa cum nici măcar o singură secundă nu trece fără rostul ei.
8
Dintre toate culorile albul mi se pare cel mai profund și plin de simboluri și semnificații heraldice.Un astfel de alb însoțea iernile copilăriilor noastre în Bucovina.Ținutul acela desprins din scenariile tuturor povestilor cu Feți-frumoși și Ilene-Cosânzene și care își îmbrăca mantia regală în fiecare an, spre bucuria și renașterea neastâmpărului care se cuibărea pe furiș în sufletele noastre în restul anului, așteptând să-și elibereze ofrandele de țipete și ghidușii.
Așteptam cu aceeași nerăbdare fascinantă primul fulg, în fiecare an.El era startul unui anotimp inventat parcă doar pentru noi.
Îmi amintesc de seri când totul era înghețat pe noi , păream stalactite umblătoare, animate doar de entuziasmul unei noi confruntări cu uriașul alb.
Spre seara, când luminile își profilau siluetele rotunde și galbene prin case, imensitatea zăpezii părea un cer coborât pe pământ ,pe care străluceau neputincioase stelele acelea aurii, pâlpâind deja abdicate , fără speranța de a domina imensitatea albă.
Gerurile cumplite trozneau în crengile arinilor ,care păreau mumii îmbălsămate de promoroacă .Un troznet amenințător care își găsea ecou în scârțâitul electric al zăpezii sub tălpile noastre înghețate . Acela era semnalul de retragere spre paturile calde și spre cana de lapte întotdeauna prea fierbinte .Totul părea să sfideze năprăznicia albă. Bineînțeles, totul devena o disperare inutilă de a domina albul pătrunzător al iernii.
Când focurile își domoleau fâlfâitul în sobe ne aranjam ciorapii aspri de lână și mănușile rămase fără pic de vlagă după ce zăpada se scurgea topită din ele, pentru a se usca .
Rămâneau singurii aliați fideli, pentru toate luptele pe care le dădeam cu iarna.
Una dintre acele ierni se năpustise asupra munților cu o verocitate diabolică.Troienile luau încet, încet , locul piscurilor, transformând totul într-un relief înspăimântător de alb.
Drumul spre școala începea cu o oră mai devreme decât de obicei , ne înșiram pașii mici și înfrigurați pe urmele cizmelor minerilor plecați la șut încă de cu noapte și care păreau ,în acea enormitate albă, pași de uriași.
Spre amiază , când ne întoarceam spre casă ,soarele mai îndulcea aerul ,încrâncenat într-o luptă de la egal la egal cu gerul. Era greu de știut care ardea mai tare.
Totul dispărea și se pregătea să renască sub albul infinit al zăpezilor copilăriilor noastre.
Întotdeauna devenea o peripeție întoarcerea spre casă.Bulgări transformați ad-hoc în arme nimicitoare se catapultau peste tot în jur, ghiozdanele din carton lăcuit deveneau scuturi indispensabile, în timp ce troinele spulberate noaptea de vânturile austrului ridicau tranșee, unde se desfășurau zilnic lupte ,,bulgăre contra bulgăre.''
Într-una dintre acele după amiezi aveam să trăim o altfel de aventură.
În timp ce mărșăluiam fluturând fularele ,care în temerara întoarcere spre casă reprezentau flamurile batalioanelor de ștrengari, am fost nevoiți să deviem de la traseul obișnuit din cauza unui car cu fân răsturnat în mijlocul drumului.
Nu ne puteam apropia dar auzeam gemetele oamenilor prinși sub încărcătura carului și schelălăitul înfiorător al unui câine.
Sătenii se îngrămădeau să-i scoată pe cei doi căruțași de sub atelaj .Eliberaseră mai întâi caii ,scăpați ca prin minune nevătămați și într-un alt car așezară pleduri groase pentru a transporta spre dispensarul din sat oamenii răniți.
Împinseră cu parii căruța spre marginea drumului pentru a lăsa loc de trecere , apoi săltară cei doi răniți în carul pregătit pentru ei și plecară în grabă spre dispensar.
Sub căruță însă rămase prins câinele, pe care din grabă și agitație nimeni nu-l considerase o ființă vie. Îl cunoșteam bine,era Suru, un câine ciobanesc , unul dintre străjerii munților noștri.
Era un câine blând și înțelept.Poveștile spuneau că în tinerețe se luase de nenumărate ori la luptă cu fiarele coborâte să dea iama în grajdurile gospodarilor și că el nu abandonase niciodată lupta, nici măcar atunci când era rănit.Și iată, viteazul și preabunul Suru căzut sub acel car, neputincios, neprimind la schimb loialitatea cu care el își facuse datoria de atâtea ori.
Cineva întrebă dacă nu poate fi scos și câinele.
-Este sub fân prins sub osie.Trebui mai întâi descărcat tot fânul și reincărcat în alt car și apoi ,dacă mai este viu ,o să-l scoată și pe el.
Pe marginea drumului , tupilați printre noainele de zăpadă, inimile noastre se frângeau.Cum puteau să-l lase acolo? Cum puteau să îndure schelălăiturile de durere ale bietului animal?! Lumea avea priorități ciudate iar nouă ni se dezvăluia una dintre cele mai crunte realități. Aflam că există momente când cumpăna vieții trebuie să se încline în favoarea unei alegeri, că uneori în balanța supraviețuirii nu încap toate sufletele deodată.
Din înaltul cerului fulgi mari și pufoși începuseră să se prăvale haotic.Pentru prima dată nu ne mai bucuram ,săltând fericiți printre stelele de cristal. Dacă începea din nou să ningă probabil ar fi acoperit și carul, iar Suru ar fi murit , învins mișeleste de inocența perlelor albe de zăpadă.
Ne ascunserăm așadar printre tufele de pe marginea râului și așteptarăm ca toată lumea să plece.
Când totul se reîntoarse la liniștea adâncă ,prevestitoare de moarte,ieșirăm din ascunzișuri și ne apropiarăm înfrigurați și înspăimântați de car.
Se auzeau doar inimile noastre bătând parcă să evadeze din corpurile acelea tremurânde și urletul tot mai stins al bietului Suru.
Începurăm să smulgem șomoiage de fân din car ,aruncându-le peste gardul de pe marginea drumului. Ne ghidam după scâncetele câinelui ca să eliberăm partea cea mai aproape de el. Treptat teama dispărea iar noi cu o inverșunare tot mai mare aruncam în aer firele de paie întinând răzbunător impecabila patură de nea cu șomoioage răzlețe de culoarea pământului putred.
În cele din urmă reușirăm să zărim botul cainelui.Spumega în timp de ochii lui înțelepți ne priveau cu un neîndurător reproș si cu o melancolică înțelegere ,în același timp.
Era prins sub oiștea carului, dar din fericire între labele lui din spate și oiște era un suman vechi de lână , căzut probabil din car unde avuse menirea să încălzească picioarele căruțașilor.
Am înfipt un țăruș ,care până atunci servise drept pripoană pentru gard , sub oiște și dintr-un salt în doar câteva secunde îl traserăm pe Suru afară. Când dădurăm drumul la țăruș carul se dezmembră sub greutatea încărcăturii și se desfăcu din legături răvășind în jur tot fânul.
L-am învelit pe Suru în suman și l-am dus acasă la unul dintre noi.
Părea să nu fie foarte grav rănit.După câteva zile reîncepu să meargă, șchiopătând de piciorul drept.
În cele din urmă s-a întors acasă. Mie îmi rămâne suspiciunea, chiar si acum după mulți ani, că dacă Suru nu și-ar fi revenit stăpânul său nu l-ar fi luat niciodată înapoi.
În zilele următoare întâmplării Suru ne aștepta ,în fiecare zi, în fața școlii și ne însoțea până acasă, rămânând uneori să privească luptele noastre invernale.Când oboseam de atâta joacă și ne hotăram să ne îndreptăm spre case, Suru se ridica răbdător și cu pasul mereu șchiopătat ne călauzea pe fiecare în parte până la poartă.
Răsplata îi era câte o bucată de cârnat sau carne , luate pe ascuns de prin cămări.
Îi plăceau la nebunie plăcintele cu brânză.
Apoi, într-o zi nu a mai venit.Am aflat că stăpânul îl legase pentru că Suru ajungea tot mai rar acasă, înnoptând prin sat. Mai mult,gospodarii noștri părinți se lamentaseră pentru că pastrama și cârnații dispăreau mai repede decât de obicei de pe botele pe care erau puse la afumat .
Uneori ni se părea că îl auzim lătrând pe uliță.Ieșeam în fugă să-l salutăm pe bunul nostru Suru.Era doar o iluzie, ca atunci când nu vrei să lași să plece cineva foarte drag.
A mai trăit cîțiva ani.Uneori îl vedeam urmând carul stăpânului său. Părea resemnat. A șchiopătat tot restul zilelor. Când reușeam să ne apropiem de el era suficient să-l strigăm pe nume și Suru venea să-și culce capul imens în palmele noastre.
Recunoștința lui era sacră.
A murit așa cum trăise, ca un erou. A fost uitat ,într-o altă noapte de iarnă, legat în lanț , încercarea lui de a se lupta cu lupii i-a fost fatală.
În depărtare ,desenat pe nesfârșita coală albă de zăpadă, adeseori ni se părea că îl vedem pe Suru, bântuia printre sufletele care țin în custodie de secole, munții Bucovinei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu