Memoriile muntelui.Prolog *”

                                                       PROLOG


 Nimic nu este întâmplător,pentru niciunul dintre noi, nimic din ceea ce trăim ,din ceea ce simțim ,din ceea ce făptuim.Totul parcurge paginile unui scenariu prestabilit. De cât de bine ne jucăm rolurile, de cât de bine ne adaptăm ,,textului'' depinde răsfățul și aplauzele destinului însuși.
  Nici măcar cea mai nesemnificativă fracțiune de secundă din timpul nostru, nici măcar cel mai șovăitor și infim pas făcut în spațiul propriu, nici măcar o singură ființă întâlnită de-a lungul vieții nu sunt întâmplătoare. Ele fac parte dintr-un interior, dintr-o recuzită...sunt particulele care alcătuiesc viața în forma ei exterioară a fiecăruia dintre noi.

     Eu nu cred că există nici măcar o singură definiție perfectă pentru absolut nimic din ce constituie Universul,există însă o fantastică abnegație de a fi pus totul sub semnul relativității, până când echilibrul absolut va fi atins ori până când el va fi distrus definitiv.
În acest joc ambiguu de-a exista ne găsim originea și noi, o formă de energie materializată căreia i se adjudecă un spațiu relativ, o perioadă de timp necunoscută și o intensitate de a se consuma, unică pentru fiecare dintre noi.


Nu știu dacă ceea ce am scris va fi vreodată o carte ,nu știu nici măcar dacă cineva,citind-o, va reuși să pătrundă dincolo de tâlcul fiecărei povestiri, cuprinzând într-o imagine reală toate tainele și locurile pe unde sufletul fiecăruia dintre noi călătorește într-o viață.Știu doar că uneori avem nevoie să ni se reamintească că trebuie să existe un timp în care să aflăm că ceea ce numim destin este o simplă călătorie a timpului și spațiului nostru în timpul și spațiul celorlalți,cu convergențele sau divergențele născute din puterea de a accepta sau refuza întregul și că puse una lângă alta, toate drumurile făcute împreună ,cartografiază o harta unică a cărei destinație terminus este împlinirea destinului nostru.
Scriind aceste povestiri am descoperit ,încă o dată ,cât de mult mi-au marcat topografia destinului toți și toate cele întâlnite până acum, așa cum probabil și eu le-am influențat pe ale lor.
    Am descoperit cât de mult din tine rămâne ascuns în ungherele existenței celorlați, întregind o soartă primordială pe care o împărțim cu și în Univers.
Înțelegi, mai ușor decât îți poți explica , că ești un întreg dintr-un întreg imens, contopit prin naștere de el și divizat prin trăire și identitate de acel tot aparținând genezei universale. O mână de materie , un bulgăre de energie, cu nimic mai prejos decât oricare altă materie sau energie infinite, care încep dincolo de tine, dar se opresc ,pentru un motiv laconic și bizar să fie Tu.
     Am redescoperit căi uitate, căi rătăcite, căi părăsite prematur,căi duse la bun sfârșit, căi dureroase și obositoare, căi norocoase, căi fantastice...căi.Un labirint fără sfârșit, în care, dacă nu ai aripi să zbori la înălțimile de la care să-ți fie vizibilă propria cale,te pierzi pentru totdeauna.
Un labirint  însemnat pe ici pe colo cu singurele repere ale trecerii tale prin el: amintirile.
   Omul este  de obicei un rătăcitor pe propria cale, puțini ,încă, cei care pot numi calea lor un destin împlinit, ei sunt probabil predestinați unei misiuni mult mai mărețe și fenomenale decât ați duce viața la bun sfârșit, dar  oricine poate fi în schimb o călăuză prețioasă pentru căile celor ce vor veni să-și străbată drumul destinului lângă lumea lui, lăsând măcar
semnele învățăturii sale la fiecare răscruce depășită.
   Și asta aș vrea să însemne ,pentru oricare cititor ,aceste câteva amintiri ale mele:
o salvă de focuri, un semnal de regăsire , o lumină colorată care să le aducă aminte să-și caute prin labirintul propriilor vieți reperele care i-au călăuzit pe ei , însumate într-o arhivă metafizică: amintirile .Și fie ca din când în când  menirea noastră să fie  măcar o cratimă în menirea celorlalți
  Singura moarte eternă este aceea în care memoria amintirilor s-a stins.
Singura viață fără suflare este aceea care lasă memoria amintirilor să se stingă.
Eu, ca și alții, am aprins o flacără la capătul unui fitil infinit.Focul este însă al tuturor și de toți depinde să ardă în veci, luminând căile și împăcând sufletele cu destinele lor.
Pentru că eu cred că doar împăcarea cu noi înșine va desface la sfârșit marele labirint al lumii care ne-a fost destinată sau pe care am ales-o chiar noi drept destin.
Pentru că nu-i așa?!, a fi veșnic nu înseamnă să trăiești la nesfârșit ci să nu poți fi uitat.