Memoriile muntelui.Dupa adolescenta VI*”

,,Muzica este refugiul sufletelor lovite de fericire.'' 

Emil Cioran.

                                                       6

     Nu există nimic care să împiedice un răsărit așa cum nu  există nimic care să-l oblige să vină.

Există doar acel  joc cosmic al luminii cu umbra, al morții cu viața, al nopții cu ziua, al începutului cu sfârșitul , împlinirii cu neîmplinitul.

Ne naștem copii ca să avem timp suficient să ne jucăm cu visele înainte de a trăi din ele.

Apoi?! 
Pentru unii dintre noi jocul de-a viața se năruie pentru o carte aleasă greșit, pentru un val neprevăzut care dărâmă într-o fracțiune  secundă  castelul de nisip al idealurilor noastre, pentru un răspuns pripit la o întrebare  importantă a  destinului.

Nu neapărat de slăbiciunea sau curajul nostru de a înfrunta jocul de-a viața  depinde a câștiga sau nu , ci de cât de repede abandonăm speranțele.

      Am fost și sunt un om încercat ,în nenumărate feluri. Acum văd toate încercările ca pe o joacă a mea cu viața, înainte de aceasta  însă ,de prea multe ori ,mi-am pierdut și eu speranța . Cel mai adesea în fața neputinței de a-i salva pe alții dintr-un joc pe care eu îl vedeam deja pierdut dar pe care ei refuzau să-l abandoneze, fără să înțeleg atunci că a pierde făcea parte din însăși jocul vieții lor. 

Acum știu că nu îi poți învăța pe cei din jurul tău că viața nu este o victorie care trebuie obținută cu orice preț ,poți doar să-i încurajezi să trăiască învățând cum să piardă , cum să câștige, cum să accepte resemnarea, cum să-și asume experiențele, dar mai ales cum să pună semnul egal între orgoliu și vanitate.
Uitați-vă in jur! doar cei orgolioși , doar cei  exagerat de ambițioși , doar cei vanitoși  știu să urăscă cu adevărat.
Uitați-vă in jur! Tot ei sunt cei care vor suferi toată viața consinderându-se neapreciați, inestimați , sabotați, umiliți ,fără să înțeleagă vreodată că  statutul de om împlinit , fericit, superior,  chiar și acela de ființă inteligentă, le-au pierdut  de bună voie atunci când au ales să devină doar ambiție, orgoliu, vanitate.
Cel mai trist este atunci când toate aceste absurdități lovesc în viețile celor asupra cărora îți răsfrângi  frustrările proprii.
Nimic nu este mai deplorabil și meschin decât să încerci să trăiești viețile altora pentru a spera să câștigi alt timp ca să-ți îndeplinești aberantele iluzii .
Nimeni nu-ți este dator cu asta. Nici fiul tău, nici părintele tău, nici prietenul tău, nici oricine altcineva care îți stă alături.
Împlinirile tale sunt doar ale tale, eșecurile tale sunt doar neputințele tale.
Ceilalți au dreptul să greșească și să învețe pentru ei însăși.

                                                                       *

     În fiecare secundă, undeva, un copil începe să trăiască mirajul unui vis.
Sunt vise și vise, pe care copiii le crează după un impuls interior inexplicabil în termenii realității.
Unii visează să devină aviatori, alții artiști sau medici, pompieri sau  balerine, profesori ori ciobani, constructori, inventatori, cosmonauți. 
Ați realizat vreodată că oricât ar evolua o  societate visele copiilor sunt aceleași?
Eu am să vă povestesc despre un copil al cărui vis era ...o chitară.

    La 12 ani își construise singur una de jucărie, din placaj.Cu aparatul de pirogravat desenase corzile.

În imaginația lui inocentă probabil cântase zeci de melodii pe chitara aceea.

Părinții și-ar fi permis să-i cumpere o chitară,dar găseau mediocră o asemenea îndeletnicire, o considerau  doar o distracție de la îndatoririle lui.

Idealurile lor pentru fiu erau mult mai înalte și importante decât acel vis idiot.

Rugămințile și insistențele copilului , care se depășea uneori pe el însuși în a satisface toate exigențele părinților, se pierdeau în van.
Era un elev eminent, simțindu-se obligat să răsplatească mereu bunăvoința alor săi de a-i oferi un trai decent.Atât de obligat încăt  aproape renunțase la visul de-a avea o chitară.

Era fiul ideal în afara faptului de a-și permite un vis doar al său.

Cedând unui moft burghez, au decis că ar putea lua lecții de pian. Era mult mai elevat .

A încercat. Le-a abandonat însă repede.El vroia o chitară.

Profesorul de pian a liniștit familia asigurându-i  că nu are nicio înclinație muzicală și astfel subiectul muzică părea elucidat o dată pentru totdeauna.

   Într-o zi el veni acasă cu o chitară împrumutată de la un prieten care îl învățase acordurile și prima sa melodie. Vroia să le dovedeasca doar că avea înclinație muzicală, că pentru el muzica însemna o chitară.

Acordurile romanței andaluze se succedau fără un ritm perfect, părea mai degrabă un strigăt de disperare decât o melodie..

O cânta mecanic.
Așa o învățase, acord după acord. 
Nu era o interpretare perfectă , era doar specială.
Un suflet alerga pe șase corzi de chitară încercând să-și spună oful.
Ai săi nu s-au încumetat să spună nimic, indiferența era felul lor de a dezaproba acel act de sfidare a unei educații perfecte, în care doar educatorul știe ce este bine și ce nu.

Au trecut anii, copilul devenise aproape adolescent, dar încă nu renunțase la banalul vis din copilărie, îl ținea doar ascuns într-un ungher al sufletului, era singurul mod de a-l proteja .


   Vacanțele de vară le petrecea de obicei la bunici, la țară. Adeseori refuza să meargă în tabere organizate  preferând  viața la țară, bucurându-se de  libertatea de a hoinări prin natură cât vroia.
Uneori îl prindea seara șezut sub un prun batrân care nu mai rodea demult dar pe care bunicii îl păstrau pentru umbra pe care o făcea curții în zilele caniculare.
Era plin de frunze și el se minuna cum un copac atât de bogat și verde nu mai rodea .
Dacă te apropiai de el ,înainte să apuci să spui ceva el te oprea cu un  sstttt prelung ,apoi adăuga în șoaptă:
- Ascultă! 
Nu știai exact ce trebuie să asculți dar te supuneai voinței sale și încercai să ghicești sunetele pe care el le auzea ca pe o muzică.
Printre nenumărații verișori, unchi, mătuși, rude de tot felul, avea și un prieten cu care copilărise verile.
Între timp acesta începuse să lucreze în atelierul de tâmplărie al unchiului său, mai ales în vacanțe ,pentru a-și cumpăra lucrurile pe care și le dorea.

Aceasta avea să devină  în acea vară și preocuparea sa. Încerca să-și ajute prietenul învățând între timp câte ceva despre tâmplărie.
Când încasară primii bani deciseră să dea o fugă la oraș să-și cumpere haine.
Alături de magazinul de haine , într-o vitrină mică încărcată cu jucării, atârna o chitară.
Ochii îi rămaseră ațintiți pe forma aceea din lemn ca și cum ar fi văzut o cadână pentru prima oară în viață.Și nici măcar nu costa prea mult.
Strânse banii puternic în pumn  și speranța i se reaprinse  în suflet, ar fi putut avea totuși o chitară.

-Cât crezi că ar trebui să lucrez la unchiul tău ca să-mi pot cumpăra chitara asta?, își întrebă prietenul.

-Păi ,cred că toată vara.

- Ai putea  vorbi cu el să mă lase să lucrez cu tine?Poate reușesc să adun banii până la sfârșitul verii?

-Bineînțeles!

    Urmă o vară obositoare, nici măcar partidele de fotbal de pe tarlaua satului nu îl mai tentau. Era prea aproape de îndeplinirea celui mai mare vis al său,  care  ca orice vis devenea cu atât mai intens  cu cât părea mai imposibil de realizat.

Uneori era nevoit să stea până noaptea târziu ,pentru că lipsa experienței îl făcea să greșească lucrurile făcute în atelier.Rămânea să le repare.

Era greu de înțeles, pentru ceilalți ,acel sacrificiu constant doar pentru o amărâtă de chitară, singurul care-l seconda cât de cât era prietenul său care nu reușea nici el să înțeleagă rațiunea acelei dorințe dar percepea  intensitatea ei, poate și pentru că era și el la vârsta când viitorul se contruiește mai mult din vise decât din realități.
Se oferi așadar să-i împrumute diferența de bani pe care nu ar fi reușit să o câștige până la sfârșitul vacanței.
Bucuria fu imensă.
Cu câteva săptămâni înainte de finalul verii reuși să cumpere chitara. Se rugase nopți în șir ca nimeni să nu o cumpere până făcea rost de bani.
Continua să lucreze în atelier, însă seara ieșea în sat  ținând în brațe, ca pe un trofeu, chitara.
Reușea să cânte tot mai multe melodii chiar fără să fii studiat vreodată serios acel instrument.

Îi rămâneau doar două săptămâni de vacanță,iar el trebuia să-și achite datoria.

Vroia ca acel vis să fie cu adevărat doar al lui.

Într-una dintre seri rămase singur în atelier pentru a lăcui niște panouri.

Alături de bancul de lucru erau câteva scânduri ,rămase de cu zi și care urmau să fie șlefuite.

Erau ale prietenului său, care le lăsase neterminate pentru că fugise la o întâlnire.
Îi era dator iar acum avea ocazia să facă ceva în plus pentru a-i răsplăti gestul prietenesc.
Observase de sute ori cum se face, îl ajutase de alte zeci de ori să o facă, nu o făcuse niciodată singur, dar era convins că poate, de fapt de a un timp era convinsă că poate orice.

Porni deci ferăstrăul electric dar habar nu avea că lama zimțată pe care o vedea rotindu-se cu viteză nu era cea pentru șlefuit. Un detaliu banal , căruia nu-i dăduse importanță.

Băgă prima scândură.Rezultatul i se păru dezastruos.

,,Trebuie să împing scândura mai mult înspre tăietor, gândi.''

O secundă.Secunda care șterge o  eternitate.

 Vârful degetele mâinii drepte  îi cazură pe masa  circularului.

Nu strigă, nu simțea nici o durere și încă nu realiza că își îngropase visul abia împlinit.

Era doar o fierbințeală  ciudată care transforma în coșmar cel mai mare vis al său.

Întâmplare avea să devină o tragedie pentru ceilalți, pentru că până și eșecurile pot fii trăite de alții ,care vor cu orice chip să posede ceea ce li se pare lor că este important în viețile altora,  victimizând înzecit pentru dureri care nu sunt ale lor.Pentru el erau doar lacrimi, care se scurgeau încet din sufletul său peste clepsidra care-i măsurase  atăt de hain clipele celei mai mari fericiri.
Viața a continuat oricum. A trebuit să învețe o grămadă de alte lucruri , mai ales să facă totul cu mâna stângă.
A devenit profesor de matematică, un alt vis, mai mic , pe care-l avea. 
Viața l-a recompensat cu alte și alte realizări, cu  o multitudine de alte bucurii, niciuna n-a fost la fel de mare ca cea trăită  într-o vară toridă, când și-a putut vedea  visul cu ochii.
În singurătatea lui , când îți este permis să intri pentru o clipă, aproape că auzi acel:
- Ssttt! ascultă!
Acum nu mai este greu de ghicit  muzica pe care trebui să o asculți, este suficient să privești o chitară ,care agățată pe peretele unei camere își cântă tăcută povestea.
Pe corzile ei prăfuite un suflet își acordează, încă, notele, pentru a susura un refren melancolic :
,, Domnilor, învățați că și visele se respectă!”