,, Când te copleșeste frica te insulți pe tine. Eliberează-te de frică și ai tăria să te învingi pe tine însuți.”
Rabndranath Tagore
3
Așa cum văd eu lumea contemporană , omenirea a devenit un pachet de contradicții , ale propriilor principii, ale propriilor valori morale, ale propiilor identități spirituale.
Nu știu ce minte obscură sau ce forță ocultă i-a inoculat omului credința că doar suferința îl poate purifica , că doar suferind poate spera să fie cândva fericit.
Ce aberație !
Fiecare suferință rămâne doar o suferință, fiecare clipă în care ai fost fericit rămâne doar o clipă de fericire.
Omul și-ar dori mereu o fericire tot mai mare încât suferințele nu i-ar ajunge niciodată să o răscumpere.
Îmi amintesc de primele mele lecturi și de impactul psihic pe care acestea le-au avut asupra mea, transformându-mă într-un fel de tampon emotiv .
Două au fost operele care m-au tranpus în starea de a-mi identifica posibilele suferințe cu cele ale personajelor.
,, Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski , și ,, Portretul lui Dorian Gray” a lui Oscar Wilde.
M-am lovit cu aceeași forță de magia introspectivității lui Dostoievski cât și de eterismul blasfemic a lui Wilde.
Devastator!
*
Îmi amintesc deasemeni cum în clasele primare ni se aplica o interesantă lecție de pedagogie. Era acel insistent : ,,Spune-ți cu cuvintele voastre!''
Realizez abia acum ce stimul puternic era acel obsedant ,, spune-ți cu cuvintele voastre”, pentru conturarea personalității în care a te exprima liber era principiul cel mai important al autodefinirii.
Experințele altora ,chiar și imaginative , se analizează nu se împrumută, pentru că împrumutându-le te trezești, așa cum am făcut-o eu, într-un haos sentimental.
Îmi amintesc un alt profesor ,de psihologie, care își termina fiecare lecție cu o propoziție aparent lipsită de sens și oarecum contradictorie pentru meseria pe care o practica : ,,Leacul psihologului este cel incurabil psihic.''
Probabil nu există un eșec al persuasiunii mai mare ,decât acela de a nu putea vindeca o minte în care ești convins că ai intrat dar în care nu poți găsi sistemul de comandă.
Cred că de aceea nu îi iubesc în mod deosebit pe psihologi, de aceea dar și pentru faptul că și-au dat prea mult silința să mă convingă că sufăr de o boală de care eu nu aș fi vrut niciodată să mă vindec.
Să uniformizezi gândirea oamenilor pentru a-i face adaptabili normelor societății nu mi se pare tocmai o salvare . Cel mai greu pe oameni îi salvezi de ei însăși.
Toate aceste reflecții mi-au fost provocate de o altă amintire, singura de altfel care îmi dă senzația că am lăsat neterminat un capitol din viață , pe care nici măcar acum nu am curajul să o duc la capăt ,pentru că mă pune într-o postură de duelant , cu mine însămi.
*
Era o zi de școală spre sfârșitul liceului. Ne consideram deja adulți, în realitate nu aveam habar ce înseamnă să fii adult, lăsam doar timpul să curgă cu această etichetă agățată de el.
Aveam o întâlnire la cercul de literatură , pe vremea aceea eram încă destul de mulți pasionați.
O după amiază caldă de mai.
În clasa ,cu băncile care păreau însăși cartea de istorie, capetele stăteau să cadă într-un somn letargic, doborâte de soarele care ardea parcă să topească geamurile.
Avusesem o temă mai particulară pentru acea întâlnire, probabil ca un apel la maturitatea noastră abia dobândită, care se dovedea adesea mai efemeră decât viața unei crisalide.
Tema fusese cam aceasta:
1.Prezentarea unui personaj preferat din operele citite (la libera alegere) și descrierea lui ,,cu cuvintele proprii'.
sau
2.Alegerea unui personaj cu care te identifici cel mai mult sau cu care ai vrea să te poți identifica cândva.
3.Argumentarea alegerii
...Argumentarea alegerii?!?!?
Asta a fost mereu un non-sens pentru mine.Nu puteam să nu mă întreb de ce o alegere trebuie în mod obligatoriu argumentată.
Mi se părea o disecție meschină facută direct pe sufletul meu, un fel de invadare a celui mai intim loc din mintea mea, acolo unde în mod firesc ar fi trebuit să existe doar imperiul liberului arbitru.
Erau tare la modă cărțile lui Geroge Șovu, așa că majoritatea lucrărilor se învârteau în jurul poveștilor lui.
Înaintea să îmi vină rândul , cineva alesese însă ,, Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian.
Am fost pentru câteva momente invidioasă: Ei, da! aceasta ar fi fost o alegere excelentă, gândeam. Mi-ar fi stat bine o ,,Monă”.
Îmi așteptam supusă rândul la prezentare. Cu cât trecea timpul , cu cât ascultam celelalte prezentări cu atât devena mai nesigură, trezindu-mă într-o stare de nervozitate, de anxietate. La un moment dat am simțit nevoie să mă ridic și pur și simplu și să o rup la fugă, pentru a putea evada din acea stare.
Am intrat într-un fel de transă , eram doar eu cu gândurile și teama mea. Nimci din ce era în jur nu mai conta.
Litera ,I”și numele meu deschizând un lacăt spre o lume înterzisă.
-Să vedem!personajul tau preferat este:
-Raskolnikov! Am răspuns sec, mecanic și în acel moment toate argumentele pe care le căutasem dispăruseră . Eu deveneam pur și simplu Raskolnikov.
Doi ochi stupefiați mă priviră pe sub ochelarii fumurii.
-Raskolnikov?!...de ce Raskolnikov?!, intrebă cu o falsă indiferență profesoara noastră de literatură.
-Este cel mai complex personaj ,din punctul meu de vedere.
Am încercat să-l descriu cu ,, cuvintele mele”, creind un alt Raskolnikov, remodelându-l după mine, blestemând ziua când Dostoievski i-a dat nume și l-a făcut să devină ființă.
Grimasele de pe fețele celorlați îmi încețoșau și mai mult ideile.
Aș fi putut abandona totul, găsi o scuză, cere o altă șansă, renunța pur și simplu, dar Rodion Raskolnikov mă poseda , se împroprietărise de personajul meu pentru a-și continua metamorfozele psihice cu o nouă suferință.
Era copleșitor, era sufocant dar nu mă puteam elibera oricât aș fi vrut, făceam efortul teribil să nu plâng.
Nu era Raskolnikov cel care mă durea în acel moment ci cei cu care , încă o dată, eu nu reușeam să mă asemăn.
Și paradoxal asta se întâmpla pentru că eu luasem foarte în serios lecția cu : ,, spune cu cuvintele tale”,în toate nuanțele ei
- Bănuiesc că tot el este și personajul cu care te identifici?
- Da,Raskolnikov! cazu pentru a doua oară ghilotina.
-Ai o obsesie pentru Raskolnikov sau este singurul personaj pe care il cunoști? mă întrebă pe un ton iritat și ușor isteric, o altă profesoară .
-Cred că este singurul pe care am reușit să-l cunosc, veni răspunsul meu .
-Ca să spui asta trebuie să ai o motivație personală.
Despre ce naiba vorbea?
Eu aș fi făcut tot ce a facut el dacă aș fi trăit drama în locul său, să fii fost oare aceasta motivația cu pricina?!
Cu ochii solicitându-mi serios orbitele am răspuns: ,, Nu înțeleg!”
- Bine, bine ,nu contează! Nu intră oricum în tematică.
Din nou?! despre ce vorbeam de fapt?
Aveam dintr-o dată senzația că batem toți câmpii doar că nu toți pe același.
Cădeam încă o dată în capcana propriei imaginații, încă o dată cu o naivitate patologică credeam că toți ceilalți sunt ca mine.
Cum vă spusesem în clasa eram doar cei înscriși la cercul de literatură,elevi care citeam destul de mult ,deci nu se putea pune problema unei mediocrități în ceea ce presupunea interpretarea unei opere.
Atunci ce era acea scenografie grotescă de mimica umană ,care se vedea în jurul meu?
Cum reușisem să dezamăgesc atât de tare?!
Urma să mi se ceară argumetația, care în cazul meu părea mai mult o chemare la bara acuzaților.
Așteptam cu înfrigurare dar și cu un fel de resemnare , să mi se ceară să expun ultima parte a temei.
Zarurile erau aruncate și nimic nu mai putea schimba rezultatul.
Întrebarea finală nu a mai venit niciodată. În loc de aceasta unul dintre dascăli mă concedie cu o concluzie mult prea personală și nepotrivită finalului pe care eu îl imaginasem.
-Nu cred că ți se potriveste acest personaj.El este macinat de vină, chinuit până la abdicarea de la simțurile firești .Mie mi se pare că te gasești exact la polul opus.
Aș fi vrut să răspund : Da, vi se pare!
Am lăsat totul așa cum îl puteau înțelege ceilalți, eu confirman doar că sunt ,, ciudata” din XII C.
Îmi era teribil de greu să identific monstrul pe care ceilalți probabil l-au văzut în acea alegere nefericită a mea, eu vedeam un alt fel de monstru, unul normal, unul comun, unul umanizat ,care pe mine personal m-a făcut să mă identific încă mult timp cu personajul lui Dostoievski.
Întotdeauna ,,cu cuvintele mele”.
Nu pe Raskolnikov îl încarnasem eu , ci geniul aproape mistic al lui Dostoievski, trăindu-l pe autor tot restul vieții ,, cu sentimentele mele” , pentru că el , ca nimeni altul, m-a obligat să-i recreez personajele , nu pentru a le retrăi stările ci pentru a putea evita să trăiesc cele
care îmi erau sortite considerând că fuseseră trăite deja suficient de alții.
Pe drumul de întoarcere spre casă o stranie ilaritate puse stăpânire pe mine, probabil că se putea citi pe chipul meu pentru că suprindeam priviri disperate care mă fixau, cred că râdeam discret de una singură, motivul era că dintr-o dată îmi dădusem seama cam ce se putea întâmpla daca îl alegeam pe Dorian Gray și aș fi încercat să ma identific cu el...cu cuvintele mele.
Așa cum văd eu lumea contemporană , omenirea a devenit un pachet de contradicții , ale propriilor principii, ale propriilor valori morale, ale propiilor identități spirituale.
Nu știu ce minte obscură sau ce forță ocultă i-a inoculat omului credința că doar suferința îl poate purifica , că doar suferind poate spera să fie cândva fericit.
Ce aberație !
Fiecare suferință rămâne doar o suferință, fiecare clipă în care ai fost fericit rămâne doar o clipă de fericire.
Omul și-ar dori mereu o fericire tot mai mare încât suferințele nu i-ar ajunge niciodată să o răscumpere.
Îmi amintesc de primele mele lecturi și de impactul psihic pe care acestea le-au avut asupra mea, transformându-mă într-un fel de tampon emotiv .
Două au fost operele care m-au tranpus în starea de a-mi identifica posibilele suferințe cu cele ale personajelor.
,, Crimă și pedeapsă” a lui Dostoievski , și ,, Portretul lui Dorian Gray” a lui Oscar Wilde.
M-am lovit cu aceeași forță de magia introspectivității lui Dostoievski cât și de eterismul blasfemic a lui Wilde.
Devastator!
*
Îmi amintesc deasemeni cum în clasele primare ni se aplica o interesantă lecție de pedagogie. Era acel insistent : ,,Spune-ți cu cuvintele voastre!''
Realizez abia acum ce stimul puternic era acel obsedant ,, spune-ți cu cuvintele voastre”, pentru conturarea personalității în care a te exprima liber era principiul cel mai important al autodefinirii.
Experințele altora ,chiar și imaginative , se analizează nu se împrumută, pentru că împrumutându-le te trezești, așa cum am făcut-o eu, într-un haos sentimental.
Îmi amintesc un alt profesor ,de psihologie, care își termina fiecare lecție cu o propoziție aparent lipsită de sens și oarecum contradictorie pentru meseria pe care o practica : ,,Leacul psihologului este cel incurabil psihic.''
Probabil nu există un eșec al persuasiunii mai mare ,decât acela de a nu putea vindeca o minte în care ești convins că ai intrat dar în care nu poți găsi sistemul de comandă.
Cred că de aceea nu îi iubesc în mod deosebit pe psihologi, de aceea dar și pentru faptul că și-au dat prea mult silința să mă convingă că sufăr de o boală de care eu nu aș fi vrut niciodată să mă vindec.
Să uniformizezi gândirea oamenilor pentru a-i face adaptabili normelor societății nu mi se pare tocmai o salvare . Cel mai greu pe oameni îi salvezi de ei însăși.
Toate aceste reflecții mi-au fost provocate de o altă amintire, singura de altfel care îmi dă senzația că am lăsat neterminat un capitol din viață , pe care nici măcar acum nu am curajul să o duc la capăt ,pentru că mă pune într-o postură de duelant , cu mine însămi.
*
Era o zi de școală spre sfârșitul liceului. Ne consideram deja adulți, în realitate nu aveam habar ce înseamnă să fii adult, lăsam doar timpul să curgă cu această etichetă agățată de el.
Aveam o întâlnire la cercul de literatură , pe vremea aceea eram încă destul de mulți pasionați.
O după amiază caldă de mai.
În clasa ,cu băncile care păreau însăși cartea de istorie, capetele stăteau să cadă într-un somn letargic, doborâte de soarele care ardea parcă să topească geamurile.
Avusesem o temă mai particulară pentru acea întâlnire, probabil ca un apel la maturitatea noastră abia dobândită, care se dovedea adesea mai efemeră decât viața unei crisalide.
Tema fusese cam aceasta:
1.Prezentarea unui personaj preferat din operele citite (la libera alegere) și descrierea lui ,,cu cuvintele proprii'.
sau
2.Alegerea unui personaj cu care te identifici cel mai mult sau cu care ai vrea să te poți identifica cândva.
3.Argumentarea alegerii
...Argumentarea alegerii?!?!?
Asta a fost mereu un non-sens pentru mine.Nu puteam să nu mă întreb de ce o alegere trebuie în mod obligatoriu argumentată.
Mi se părea o disecție meschină facută direct pe sufletul meu, un fel de invadare a celui mai intim loc din mintea mea, acolo unde în mod firesc ar fi trebuit să existe doar imperiul liberului arbitru.
Erau tare la modă cărțile lui Geroge Șovu, așa că majoritatea lucrărilor se învârteau în jurul poveștilor lui.
Înaintea să îmi vină rândul , cineva alesese însă ,, Steaua fără nume” a lui Mihail Sebastian.
Am fost pentru câteva momente invidioasă: Ei, da! aceasta ar fi fost o alegere excelentă, gândeam. Mi-ar fi stat bine o ,,Monă”.
Îmi așteptam supusă rândul la prezentare. Cu cât trecea timpul , cu cât ascultam celelalte prezentări cu atât devena mai nesigură, trezindu-mă într-o stare de nervozitate, de anxietate. La un moment dat am simțit nevoie să mă ridic și pur și simplu și să o rup la fugă, pentru a putea evada din acea stare.
Am intrat într-un fel de transă , eram doar eu cu gândurile și teama mea. Nimci din ce era în jur nu mai conta.
Litera ,I”și numele meu deschizând un lacăt spre o lume înterzisă.
-Să vedem!personajul tau preferat este:
-Raskolnikov! Am răspuns sec, mecanic și în acel moment toate argumentele pe care le căutasem dispăruseră . Eu deveneam pur și simplu Raskolnikov.
Doi ochi stupefiați mă priviră pe sub ochelarii fumurii.
-Raskolnikov?!...de ce Raskolnikov?!, intrebă cu o falsă indiferență profesoara noastră de literatură.
-Este cel mai complex personaj ,din punctul meu de vedere.
Am încercat să-l descriu cu ,, cuvintele mele”, creind un alt Raskolnikov, remodelându-l după mine, blestemând ziua când Dostoievski i-a dat nume și l-a făcut să devină ființă.
Grimasele de pe fețele celorlați îmi încețoșau și mai mult ideile.
Aș fi putut abandona totul, găsi o scuză, cere o altă șansă, renunța pur și simplu, dar Rodion Raskolnikov mă poseda , se împroprietărise de personajul meu pentru a-și continua metamorfozele psihice cu o nouă suferință.
Era copleșitor, era sufocant dar nu mă puteam elibera oricât aș fi vrut, făceam efortul teribil să nu plâng.
Nu era Raskolnikov cel care mă durea în acel moment ci cei cu care , încă o dată, eu nu reușeam să mă asemăn.
Și paradoxal asta se întâmpla pentru că eu luasem foarte în serios lecția cu : ,, spune cu cuvintele tale”,în toate nuanțele ei
- Bănuiesc că tot el este și personajul cu care te identifici?
- Da,Raskolnikov! cazu pentru a doua oară ghilotina.
-Ai o obsesie pentru Raskolnikov sau este singurul personaj pe care il cunoști? mă întrebă pe un ton iritat și ușor isteric, o altă profesoară .
-Cred că este singurul pe care am reușit să-l cunosc, veni răspunsul meu .
-Ca să spui asta trebuie să ai o motivație personală.
Despre ce naiba vorbea?
Eu aș fi făcut tot ce a facut el dacă aș fi trăit drama în locul său, să fii fost oare aceasta motivația cu pricina?!
Cu ochii solicitându-mi serios orbitele am răspuns: ,, Nu înțeleg!”
- Bine, bine ,nu contează! Nu intră oricum în tematică.
Din nou?! despre ce vorbeam de fapt?
Aveam dintr-o dată senzația că batem toți câmpii doar că nu toți pe același.
Cădeam încă o dată în capcana propriei imaginații, încă o dată cu o naivitate patologică credeam că toți ceilalți sunt ca mine.
Cum vă spusesem în clasa eram doar cei înscriși la cercul de literatură,elevi care citeam destul de mult ,deci nu se putea pune problema unei mediocrități în ceea ce presupunea interpretarea unei opere.
Atunci ce era acea scenografie grotescă de mimica umană ,care se vedea în jurul meu?
Cum reușisem să dezamăgesc atât de tare?!
Urma să mi se ceară argumetația, care în cazul meu părea mai mult o chemare la bara acuzaților.
Așteptam cu înfrigurare dar și cu un fel de resemnare , să mi se ceară să expun ultima parte a temei.
Zarurile erau aruncate și nimic nu mai putea schimba rezultatul.
Întrebarea finală nu a mai venit niciodată. În loc de aceasta unul dintre dascăli mă concedie cu o concluzie mult prea personală și nepotrivită finalului pe care eu îl imaginasem.
-Nu cred că ți se potriveste acest personaj.El este macinat de vină, chinuit până la abdicarea de la simțurile firești .Mie mi se pare că te gasești exact la polul opus.
Aș fi vrut să răspund : Da, vi se pare!
Am lăsat totul așa cum îl puteau înțelege ceilalți, eu confirman doar că sunt ,, ciudata” din XII C.
Îmi era teribil de greu să identific monstrul pe care ceilalți probabil l-au văzut în acea alegere nefericită a mea, eu vedeam un alt fel de monstru, unul normal, unul comun, unul umanizat ,care pe mine personal m-a făcut să mă identific încă mult timp cu personajul lui Dostoievski.
Întotdeauna ,,cu cuvintele mele”.
Nu pe Raskolnikov îl încarnasem eu , ci geniul aproape mistic al lui Dostoievski, trăindu-l pe autor tot restul vieții ,, cu sentimentele mele” , pentru că el , ca nimeni altul, m-a obligat să-i recreez personajele , nu pentru a le retrăi stările ci pentru a putea evita să trăiesc cele
care îmi erau sortite considerând că fuseseră trăite deja suficient de alții.
Pe drumul de întoarcere spre casă o stranie ilaritate puse stăpânire pe mine, probabil că se putea citi pe chipul meu pentru că suprindeam priviri disperate care mă fixau, cred că râdeam discret de una singură, motivul era că dintr-o dată îmi dădusem seama cam ce se putea întâmpla daca îl alegeam pe Dorian Gray și aș fi încercat să ma identific cu el...cu cuvintele mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu