Memoriile muntelui. Dupa adolescentaIV*”

   Ferice de cel care are curajul să-și urmeze chemările sufletului ,acela nu va fi nevoit  să se mintă niciodată.

                                                        4

       Tradițiile au constituit întodeauna, pentru mine cel puțin, latura cea mai  misterioasă a unei comunități dar și cea mai intrigantă și  indescifrabilă din punct de vedere rațional.
Această aversitate în ați conserva principiile , de prea multe ori inadecvate timpului pe care-l trăiești ,doar  de dragul de a nu  schimba sintagmele unei  lumi  pe care nu ești în stare să o concepi și altfel, va rămâne eterna mea ghicitoare.

Un fel de ,,perpetuum mobile” biografic , mereu contrar sensurilor noi.

    Cea care, pe mine personal, m-a frământat cel mai mult, este cea cu așezatul omului la casa sa. Un fel de convertire a personalităților la un patriarhat empiric.

O competiție absurdă născută pentru o prerogativă și mai  absurdă, aceea de a  deveni cu orice preț cel mai gospodar, cel mai  stăpân, cel mai invidiat.
Un instinct  greu de calificat, pentru că nici măcar zoologic nu pare a fi.

Atăt cât am reușit eu  să înțeleg din această  utopie  este că viețuirea și supraviețuirea devin o luptă permanentă, cu tine insuți și cu toți ceilalți.
O eternă goană după dovezi ambigui care să-ți dovedească apartenența la acea lume mereu în competiție cu ea  însăși.
Vor fi existând și bilanțuri pozitive, dar cu siguranță  și mult negativism la baza unei asemeni structurări sociale.

     În satele în care nu a existat ,,colectivul”, clasele sociale sunt bine diferențiate, familii medii, familii bogate și familiile de jos, adică cele sărace. Toate ierarhiile încep și se termină cu  așezarea  precisă a acestora pe treptele bunăstării.
Un fel de clanuri restrânse , aderând la un conservatorism extrem, uneori.
Cam așa stau lucrurile și în zona mea. 
Cu cât clasa de jos este mai numeroasă cu atât comunitatea devine mai progresistă, cu cât cea de sus este mai dominantă cu atât conservatorismul este mai regresiv.
Într-una dintre aceste familii bine plasate social s-a născut urmatorul meu personaj.
Destul de timid și  cu o personalitate ștearsă în copilarie, trecea mai degrabă ca un copil cuminte și introvertit decât unul răsfățat de soartă. Cum se întâmplă de obicei, ei sunt cei care încearcă să compenseze  monotonia vieții impuse de pretențiile ,,nobiliare” ale familiei cu vise care să înfrângă exact acea constrângere.
El visa să devină marinar.
Inteligent, retras ,blând, aproape anomin ca prezență , își canaliza  în secret toate resursele intelectuale și materiale spre a-și indepli marele vis.
Planurile familiei ,însă, erau altele. El trebuia să devină intelectualul care să țină blazonul familiei la înălțime și în același timp să dovedească constant că merită să devină moștenitorul averii adunate cu sacrificii , pentru că aceasta este singura idee de sacrificiu pentru cei care ,,a avea”  devine singura rațiune de viață.
Doar că uneori visele sunt atât de mari încât oamenii nu-și permit să le întrerupă pentru nicio o avere din lume.
Zadarnice au fost luptele, câștigate temporar de rude, zadarnice variantele propuse de a deveni profesor sau medic sau inginer, ca mai apoi cu puterea economică a familiei să fie adus pentru a profesa acasă, zadarnică suferința familiei transformată într-o tragedie, inutile acuzațiile de a face de rușine tot neamul, destinului își suna baritonal chemarea vibrându-și tot mai puternic ecoul în sufletul său.
Sacrificiile pentru a-și îndeplini visul le-a făcut singur, muncind vara  la pădure iar iarna în atelierul de tâmplărie al unui vecin.
A intrat la Academia de Marină. 
Cât l-am putut iubi pentru curajul de a o face!, noi cei mai săraci material dar cu bogății sufletești și intelectuale care  valorau mult mai mult decât ambițiile burgheze ale familei sale.
 Pentru noi era un pionier, la fel de mare ca cei plecați să cucereasca Polul Nord sau Everestul.
 Ai săi au ales tăcerea ca dezaprobare , un fel de tăcere mocnită , mustind a ură.
Întrebările despre el erau tabuu și stârneau iritații inimaginabile printre membrii familiei, ca și cum tuturor ne era impus să-l uităm.
Noi  însă îl adoptasem definitiv, era eroul nostru, imaginea  puterii de a fi liber să trăiești un vis.
Îmi amintesc când venea în vacanțe acasă. Mai întâi în uniforma de mus ,apoi în cea de subofițer și în final în cea de ofițer. Aducea cu el parfumul nemărginirilor albastre , căldura apusurilor îndepărtate , legănatul apelor nesfârșite, misterul spumegând al lumilor necunoscute nouă. 
Pleca luni în șir pe mare și  de fiecare dată când revenea aducea tot mai mult cu Apollo sculptat într-o prea fină marmoră  rozie.El nu mai era doar întruchiparea unui vis frumos , devenise dovada vie că visele se împlinesc, era rampa de lansare a viselor noastre. Nimic nu mai părea irealizabil, nimic nu mai părea imposibil .
Ne amestecam visurile cu al lui și-l continuam cu o speranță înzecită.

     Într-una dintre aceste călătorii ,spre cine știe care capăt al lumii , se îmbolnăvi de hepatită.
O formă destul de agresivă care avea să-l readucă de pe valul visului său pe pământul realității .
Cumplit destin dar și mai cumplită  era tortura psihică pe care  o accepta drept penitență cotidiană de la cei care ar fi trebuit doar să-i stea alături: ,,ai văzut dacă nu ai ascultat?''; ,,ce ți-a trebuit să te faci marinar?''; ,,dacă rămâneai lângă noi acum erai bine.''.
Povestind o dată , și pentru noi era o delctare totală să-i ascultăm poveștile cu izuri exotice, avea să ne spună ,în felul său mucalit și  ușor emfazic , tipic unui lup de mare:
-- Dacă aș pleca din nou aș rămâne doar un bolnav, aici mă simt un handicapat.
-- Poate că este mai bine să rămâi un timp. Apoi te poți întoarce.
--Să mă întorc unde?
Eu nu am plecat niciodată de acolo.Stiți ce-i curios ? Eu nu am avut niciodată rău de mare, nici măcar când m-am îmbolnăvit de hapatită nu am vomat. Am vomat prima oară când am coborât pe pământ ,așa am descoperit că sunt bolnav.
Poate că marea m-a îmbolnăvit cu adevarat dar știu sigur că pământul mă va ucide.
Ochii i se umplură de lacrimi, ca și cum apa sărată a mării îl însoțea și acolo, în clipele de suferințe precum o făcuseră în cele de fericire.
Erau însă prea multe și grele presiunile la care era supus.
Au urmat bineînțeles luni de tratamente , de vizite medicale, de speranțe și îndoieli.
În cele din urmă avea să se vindece, nici nu s-ar fi putut altfel,  era un luptător, unul călit pe valuri.Rămâneau doar cicatricile despărțirii de apă.
Departe de nemărginire devenea  vulnerabil, nesigur, influențabil.
În cele din urmă fu așezat la casa sa .
L-au însurat cu cineva din lumea lor. O fată cuminte și întru totul supusă legilor și tradițiilor lumești, un fel de gheișă autohtonă care contrasta până în cea mai banală dintre atitudini cu spritul aspru și liber al marinarului din el.
Se spune că evitau să meargă în concedii la mare ca să nu-i trezească lui cine știe ce nostalgie, când sufletul său era o nostalgie fără margini.
El nega cu o desuitudine incertă acel refuz. Se mulțumea să explice situația afirmând că s-a săturat de mare.
Dacă cineva se încumeta  să-i privească chipul ,când spunea asta ,putea vedea toate valurile mărilor zbătându-i-se  de suflet ,erodând adânc ,cum doar apa știe să o facă, mâcinând miezul acelei ființe. 
Timpul se scurgea  monoton întru-un fel de agonie pasivă. El încerca să devină tot mai mult bravul urmaș al familiei .
Dar asta nu-i mulțumea întru totul pe ceilalți, legea nescrisă a familiei  presupunea ca misiunea să se considere îndeplinită doar dacă se dădeau naștere altor moștenitori.
Vădit obosit  să tot joace acel scenariu artificial  răspundea la fel oricui îl întreba când urma să dea naștere unui urmaș.
- Nu mă grabesc .Poate mai încolo.
Nouă celor mai apropiați  ni se destăinuia uneori:
-Am făcut tot ce considerau ei creștinesc să fac, cu prețul  ca eu să nu am dreptul să hotărăsc aproape pentru nimic. Ceea ce trăiesc este ambiția lor nicidecum viața mea.
,,Nu o să condamn alt suflet pentru asta.Niciodată.''
Si spunea tot .
Își dădea seama încet, încet că soția lui devenea cel de-al doilea suflet schilodit.Își dorea un copil, ca orice Evă crescută în bună credință și convinsă până în măduva oaselor de menirea ei ca femeie.
Devenea insuportabil să privească acel chip măcinat de durera de a nu fi mamă, mai ales ca asta îi amintea cât suferise el cândva la gândul de a nu-și putea îndeplini dorința cea mai mare.
Apoi, într-o zi ,decise să pună capăt calvarului.
Fara niciun cuvânt, fără să-și ia la revedere, fără să-și justifice în vreun fel decizia, își făcu bagajele și se întoarse pe mare.
Toată comunitatea se zdruncină, doar că fiecare pentru o cu totul altă însemnătate a gestului său.Unii pentru că o considerau o faptă reprobabilă, ofensatoare, alții pentru că regăseau motivul admirației profunde în gestul său.
Familia a fabricat pentru mult timp istorii contradictorii și neverosimile despre plecarea lui.
Ani buni l-au renegat .Nu cred că s-au împăcat niciodată sufletește cu acea alegere.
Nouă ne lipsea, ne privase de mitul care ne dădea încredere în visele împlinite.
După ce au murit părinții săi a reînceput să vină în concedii acasă. 
Păstra aceeași alura magnifică de corsar clădit sub soarele mărilor. Părea imortalizat într-o vârstă pe care doar ei, cei legați prin sacre legăminte de apă, au privilegiul să o dobândească.
Avea doi copii ,deși oficial nu divorțase niciodată de soția sa.
Leila , fetița sa și cel mai mare dintre copii ,parea născută din îngemănarea mării cu țărmurile  unei lumi  misteriose. Ochii de un verde smarald  păreau desprinși din paleta de culori a oceanelor , părul șaten părea un amestec de mirodenii exotice, tenul bronzat întruchipa o frumusețe ciudată, nepământeană. Și ea purta același parfum de mare ca tatăl ei.
Era mândria și mare lui dragoste. Pe mama copiilor săi nu a adus-o niciodată acasă.
Niciunul dintre noi nu a îndrăznit vreodată să întrebe ceva despre ea.
 A rămas un mister la fel  precum comorile scufundate și păstrate cu sfințenie în burțile epavelor.
Lumea se mai schimbase între timp.Tinerii își luau tot mai des zborul pentru a-și îndeplini visele.
Ca și cum fusese el eliberatorul tuturor viselor noastre.
Pentru mine a fost exemplul cel mai frumos al unui destin adevărat împlinit prin el însuși.
Un marinar. Un om liber să plece .Un om liber să  viseze și să-și îndeplinească visele.
Un pioner. 
Un om liber!