,,A trebuit să aștept până târziu în viață ca să descopăr cât de ușor este să spui nu știu.”
Somerset Maugham
2
Nevinovate sunt toate căile pe care le urmează un om ,sperând ca ceea ce află să fie recompensa meritată pentru sufletului său.
Omenirea a născocit cele mai utopice și fantastice trofee, doar pentru a-și întări credința în infinitele sale puteri de a afla ,de a cuceri, fără a realiza că în același timp depune o mărturie mai mult decât elocventă despre conștiența de a nu le gasi vreodată.
Suntem o specie cu valențe universale, plină de simboluri și idealuri .
Idealuri asociate adesea descoperirilor epocale și anulate mai apoi de neostoitul spirit uman de a revoluționa totul.
Omul este un revoluționar . Omul posedă și este obsedat de idealuri care să-l aproprie de perfecțiune, incoștient că dintre toate absoluturile , perfecținea este cea mai relativă. În mintea lui tot acest împreună de cunoaștere sau necunoaștere stă în puterea revoluționară a inteligenței sale.
Acolo se nasc marile întrebări, acolo se acumulează marile răspunsuri, acolo omul creează imaginea necuprinsului, necunoscutului, neaflatului, paradoxalului.
Eu cred că singurul necunoscut abisal rămâne pentru om doar sufletul său.
Adolescentă fiind și eu m-am lăsat fascinată de mitul lui Excalibur sau a Sfântului Graal...și între o sabie magică și un pocal al nemuririi ,mi-am purtat și eu adolescența în ritmul căutătorilor eterni.
Îmi deveneau , alternându-se,modele și idealuri fiecare personalitate sau geniu pe care le descopeream.
Tot treptat se eliminau între ele.
Pe peretele camerei mele au defilat multe citate ,pe care atunci le găseam revelatoare de înțelepciuni grandioase.
Erau scrise de obicei cu carioca peste care presăram pulbere de sticlă colorată.Era tocmai acea tentativă de opulență ușor mistică , legătura dintre importanța unei fraze spusă de cineva genial și puterea mea de a pătrunde sensul exact al sofismului.
Bineînțeles se schimbau destul de des. Lumea înțelepților era infinit mai vastă decât puterea mea de a mă opri la un ceva fenomenal.
A existat totuși unul care a rămas mereu la locul lui.
Asta pentru că aparținea unui nonconformist absolut, pe care nu-l puteam înlocui cu altcineva,oricât aș fi vrut.
Eu l-am iubit pe Einstein, fără să înțeleg mare lucru din genialitatea lui științifică, dar regăsindu-mă mult în nebunia lui genială.
Rebel ,nonconformist cum spuneam, inteligent, aiurit până la a dispera lumea, surprinzător, feeric, trăind cu pasiune și cele mai mici momente de implinire.Era un mai vechi Eu, care avusese norocul să ajungă înaintea mea la trofeele puse în joc de umanitate.
Cum spuneam ,multe dintre aforismele și citatele la modă în acele vremi , au tapetat și pereții camerei mele, cel care mă fascinează și astăzi îi aparține lui:
,,SUNT LUCRURI CARE PUR ȘI SIMPLU NU POT EXISTA. ASTA PÂNĂ CÂND, ÎNTR-O ZI, VINE UN NEBUN CARE NU ȘTIE ASTA ȘI LE INVENTEAZĂ.''
ALBERT EINSTEIN
A fost de fapt fracția sub care am pus mereu ,în această viață, totul. Semnul de întrebare între maturitatea de a fi responsabil și responsabilitatea imaturității.
Justificarea emotivă a refuzului de a fi exact ca toți ceilalți. De a crede în tot ce credeau ceilalți, de a lua de bun tot ce alții îmi serveau ca soluții verificate ,chiar dacă erau teorii demonstrate ale unui succes relativ.
O ,Doamne! Abia acum îmi dau seama cât de greu a fost să devin Eu și cât de cumplit a fost să rămân invariabil Eu.
*
Clopoțelul de aramă de la școala generală fusese înlocuit cu o sonerie banală și monoton de uniformă.
Monotonă sau nu era semnalul care ne dădea startul în noua viață. Cea de licean.
Poate cea mai frumoasă si irepetibilă dintre toate.
Eu încă îmi deplângeam lumea pierdută. Îmi vedeam ruinate toate eforturile și victoriile de până atunci. Cred că m-am născut cu sindromul nostalgiei ,nostalgie pentru fiecărei etapă din viața mereu construită, niciodată copiată sau împrumutată. .
Plecam așadar cu un sentiment de revoltă față de acea nouă lume.Aveam să-i arăt eu ei și eram foarte convinsă că și ea mie.
*
Cineva începu să strige catalogul: Alexievici, Apetri, Budulean, Dolca...Am avut un fel de șoc.Ca o trezire bruscă dintr-un vis frumos într-o realitatea pe care sperai să nu trebuiască să o înfrunți vreodată.
Am simțit cu adevarat acel șoc. Nu mai era loc de bâjbâieli, de alegeri, trebuia să trec acel prag ,nu aveam nicio altă opțiune.
A fost prima oară când am simțit că lumea poate fi obositoare, că cei mulți din jur pot fi agasanți fără a avea o vină sau o intenție directă.
Cine erau acele nume?
Unde mă aflam? Cum ajunsesem eu în lumea aceea?
Am perceput exact așa prima zi de liceu.Refuzam probabil, cu o îndârjire inutilă ,să părăsesc încă copilaria.
M-am uitat în jur.
Bănci noi!
Cărți ordonate în dreptul fiecăruia dintre noi.Tabla tronând arogant pe perete, imensă, abisal de neagră, necunoscută.
Păreau lucruri comune, știute. Și atunci?
De ce atunci nu-mi spuneau nimic acele nume?
De ce mă simțeam straină într-o lume atât de asemănătoare celei pe care o știam deja și o iubisem atât de mult?
Poate pentru că totul se transforma într-un sentiment de inutilitate a ceea ce știam.
Poate pentru că răspunsurile aflate mai întotdeauna în imaginație nu mai erau aplicabil.Poate pentru că conștientizam, într-un mod prea brutal ,că nu mai era sufiecient să știu, devenise obligatoriu să dau sens a ceea ce știam.Sensuri pe care nu le mai dictam eu.
Și Einstein avea să-mi repete sarcastic, după fiecare nouă descoperire:
-Relativ!
-Blestemat geniu!
-Mai caută!
Și eu căutam.Și încă mai caut.Toate acele lucruri care nu pot exista ,dar eu nu știu asta.
Undeva , într-un străfund al realității pe care eram în stare să o accept la acea vârstă, căpăta relevanță o teribilă descoperire, aceea a căutătorului fără capăt de drum
Deveneam tot mai convinsă că : ,,A fi” se învață, că ,,A trăi” se dobândește și că ,,A muri” nu se alege.
Deveneam tot mai conștientă că pentru a merita ceea ce ai dobândit, pentru a trăi ceea ai învățat și a nu putea alege când se va sfârși este nevoie să dobândești multe virtuți.
Nu știam cum voi dobândi toate acele virtuți, nu știam nici măcar cu care să încep, dar mă lumina și încuraja o senzație, aceea că lumea fantastică, a copilărie pe care o abandonasem silit, avea să îmi servească de antemergător, că oricâte lumi va trebui să las și oricâte noi va trebui să cunosc, avea să-mi servească de far darul cel mai prețios cu care venisem pe lume: instictul.
Dacă am dus peste ani cu mine ceva extraordinar din anii copilăriei a fost curajul de-a juca jocurile vieții mizând întotdeauna pe atuul instinctului.
Iar dacă am reușit să trec obstacole greu de trecut sau să amortizez căderi devastatoare a fost pentru că instinctiv am știut că orice aș trăi, că orice mi s-ar întâmpla , nu am decât o soluție...să continui.
Am obosit să merg, am vrut să renunț, am sperat să existe un popas undeva, am vrut ca drumurile să se sfârșească brusc...dar nu m-am întors niciodată și nu m-am oprit niciodată, pentru că pentru mine a vrea este o iluzie subiectivă despre ceea ce meriți, a trăi este o datorie obiectivă pe care trebui să o duci pană la capăt ca să o meriți.
Am descoperit și eu secretul de a nu eșua. A nu îți opri niciodată mersul înainte.
Frumos inceput de licean....Eternul " De ce"?....Pentru care cauti ..toata viata.
RăspundețiȘtergere