Există un timp al tuturor viselor și există și un timp când trebuie să te trezești din ele . Între una și alta stau lecțiile de viață, un fel de paradigmă a existenței.
3
Timpul își continuă scurgerea ,imperturbabil și discret. O clepsidră cerne după legile ei firele de nisip ale unei vieți, legi uneori crude și imprevizibile,care hotărăsc care sunt firele ce nu vor supraviețui pentru un alt timp.
Nu știam mare lucru despre moarte.Oamenii trebuiau să moară și gata.
Nu mă fascina și nici intriga în vreun fel inexistența ,fie ea și accidentală, a ceva ce existase cândva și dintr-un motiv obscur înceta să mai existe.
Dimpotrivă.Eram atrasă și mereu intrigată de infinitele forme de viață ,de nemăsuratele valențe ale trecerii prin lume,de nesfârșitele posibilități de a crea și imagina tot ce exista în jur într-o infinitate de forme și dinamici. Astfel văzută lumea cu viața ei , totul pare a fi viu pentru eternitate.
Eu însă trebuia să adaug la panoplia sentimentelor încă multe pe care nu le cunoscusem încă, lecție după lecție, uimire după uimire.
Aveam să învăț că despre moarte înveți mai întâi lecția dureroasă a pierderii.
O dată cu acea lecție presimțeam că acela era doar începutul descifrării unui necunoscut atât de imens și inexplicabil pentru lumea mea fantastică,încât eram convinsă că nu-l voi accepta niciodată.
Descopeream că moartea fizică există și că cel mai ades se manifestă prin trecerea la o eternitate îngrozitor de îndepărtată unde dispăreau cei pe care i-ai fi vrut închiși într-o eternitate nanocosmică doar a ta. Mai târziu,în confruntarea mea directă cu ea , aveam să-i reneg acea eternitate.
Trebuie să recunosc că am comunicat dintotdeauna mult mai bine cu celălalt sex.Poate și din cauza relației deosebite pe care am avut-o cu fratele meu ,poate doar pentru că îmi exprimam mult mai deschis și simplu spiritul ,,războinic” în prezența lor.Așadar ,mulți dintre partenerii mei de joacă erau băieți.Printre ei se afla unul mai special , acel copil special care trebuie să existe în orice grup pentru a diferenția lumile haotice care întregesc lumea mare a copilăriei.
Tăcut ,uneori chiar morocănos , părea mereu nemulțumit și greu de înțeles, părea un element neidentificat încă într-un sistem periodic universal tuturor copilăriilor.
Părea aproape o misiune imposibilă să găsești o metodă de ai provoca o reacție , oricât de banală și elementară sau să-l inciți la joacă.Și totuși eu reușeam.
Copil fiind, eram convinsă de puterea infinită asupra celorlalți, de acel ,, eu pot”, ,,eu știu cum”.Am înțeles mai târziu că eu eram cea care ceda,care rupea , din când în când ,câte un colț din imperiul infailibilei inteligențe imaginative,pentru a lăsa loc și altor învingători, pentru că dacă mă putea fascina ceva mai mult decât a fi o învingătoare aceea era imaginea unei lumi de învingători.
Jucam adesea pac-pac ,construiam refugii demne de o adevărată trupă de cercetași reinventam științele când , de exemplu ,reparam în mod bizar câte-o bicicletă abandonată sau ridicam baraje din pietre ,saci de plastic și resturi de scândură pe râul din fața casei,cot la cot cu ei...băieții!
El ,însă, era altfel.Părea gazda aceli părți masculine din mine pe care o țineam ascunsă în figurile masculine din jurul meu din rațiuni încă necunoscute mie.Uneori ,când seara ne prindea pribegind prin sat, ne opream să-l salutam pe bătrânul său bunic.Trăia singur, aproape izolat. Civilizația părea ,în mintea lui de supraviețuitor a celor două războaie, un fel de incontinență cotidiană care ,obligată să se consume, rupea echilibrul timpului și îngrămădea în superficial evoluția firească a lucrurilor.
Ne punea în două căni din tablă centenare lapte abia muls și ghemuiți în fața sobei, unde focul parcă ardea mai mult ca o mărturie al perpetuării mitului lui Prometeu ori a flăcării sacre a olimpiadelor grecești, decăt ca o necesitate, ne abandonam altor timpuri.Ardea tot timpul anului,jucându-și rolul său precis în istorisirile bătrânului. Ne povestea și repovestea câte lumi lăsase în urmă ,câte cumpene și încercări trecuse, câte orori văzuse în timpul războaielor, iar uneori ,vrând parcă să justifice arderea fără întrerupere a focului său, ne arăta degetele picioarelor din care rămăsese doar niște monturi uscate, după ce acestea îi degeraseră într-o iarnă , pe frontul rusesc.
Fără să ne dăm seama ne auto-inoculam ideea că orice război este , mai întâi de toate, o suferință personală și o nenorocire individuală, considerând ca inumană oricare dintre rațiunile lui.
Uitați și uitând de timp îl ascultam pe Moșu până pierdeam în totalitate noțiunea erei din care ,cu obstinație trebuia să facem parte
Deveniseră un ritual aproape ciclic întâlnirile cu Moșu.Uneori ,în toamnele reci și ostile din munți, cana de lapte era înlocuită cu mere sau felii subțiri de cartofi bine sărate coapte pe o neprețuită tablă pusă pe jar și uneori , duminica, de un ,,urs” de mămăliga ,,învechită” pe foc, precum un vin nobil, până devenea monument de savoare.
Poveștile păreau să sfideze anii.Oricât de oribil ne apărea războiul, oricât de sângeroase erau faptele trăite de el , dincolo de convulsiile vieții unui soldat în fața fricii de moarte, exista și o oarecare invidie pentru viața de războinic a bătrânului veteran. Eram conștienți că fără toate acele experiențele tragice, poveștile noastre de mai târziu nu ar fi avut nimic din măreția și importanța acelor istorii.
Pentru mine ciudățenia consta în faptul că aveam o răbdare ciudată de a asculta și reasculta aceleași istorii ,asta în timp ce pentru nimic altceva nu aveam , niciodată, răbdare. Era ca și cum făcusem și eu parte din acel mare război și nu mai păstrasem nicio amintire așa că mă lăsam încântată de evocările Moșului.
Iarna bătea la porțile Bucovinei.
Zorii zilelor nu mai erau vestite de cocoși,tot mai leneși și hibernali, ci de tropotul cailor ori marșul carelor către pădure, pentru a se întoarce spre seară alene, încărcate de lemne, închizând astfel ciclul monoton al fiecărei zile.
Într-unul dintre acei zori ,predestinat parcă sacrificiului pe altarul memoriei unui sat, Moșu plecă în pădure împreună cu nepotul sau ,bunul meu prieten.Cu câteva seri înainte ne povestise cum își pierduse un camarad , cândva ,în unul dintre acele războaie care păreau interminabile pentru el, poate pentru că în timp se confundase cu însăși viața lui.Îl zdrobise un copac pe care-l tăiaseră ca să se încălzească. Pentru prima oară am zărit lacrimi în ochii săi.Toată răceala spartană care-i domina sufletul se topise pentru o secundă.Apoi tăcu ca și cum i-ar fi făcut un rău imens acea amintire.
Seara închidea parcă spațiul și își fereca gratiile peste așezările acelea atât de aproape de cer,încât munții păreau felinare în care luna își aprindea flacără după flacără strălucirea.
Carele se întorceau de pe ,,front'', înșirate după o ierarhie doar de ele cunoscută.În acea noapte un singur car căzuse la datorie.Era carul Moșului.
Pădurea își ceruse ofranda.Două vieți răpuse.Nedrept și ilogic. Un copac căzuse peste prietenul meu,iar în încercarea disperată de a-l elibera restul lemnelor din car îl acoperise și pe bătrân.
Nu am plâns. Nu am spus niciun cuvânt.În sufletul meu încercam să dau timpul înapoi sau măcar să-l opresc ,pentru totdeauna ,cu o zi înainte, cu riscul de a rămâne și eu prizonieră pentru totdeauna în acel timp.
Pentru mine moartea nu a fost niciodată mai cumplită ca atunci, de aceea nu m-a mai impresionat niciodată.
Pe temelia bordeiului său astăzi cresc bălării înalte în care eu văd fantomele tuturor amintirilor sale.Pentru mine fiecare adiere,fiecare joc de umbre este o poveste anume , pe care o ascultam cu genunchii strânși la piept în fața sobei din tuci a Moșului.
Am învățat dureros , lăsându-mi propria ofranda sufletească ,că moartea este a pierde și a nu putea înlocui acea pierdere cu nimic altceva.
A fost însă și ziua din care pe mine moartea nu m-a mai speriat niciodată.
Dacă mi-a fost teamă de ceva începând cu acea zi, a fost doar că o mână necunoscută mi-ar putea îngropa, sub pretextul eternității , răpindu-mi pe neștiute , ființele și lucrurile dragi.
Lacrimile și-au împietrit atunci bocetul pentru a lăsa loc unui regret imens și a da naștere unei jeliri pentru tot restul vieții în amintirea prietenilor mei.
De câte ori mă întorc acasă și trec prin fața bordeiului Moșului,o lacrimă își desprinde curgerea din suflet și udă amintirea lui cu tot cu poveștile spuse sau nespuse vreodată, despre oameni și războaiele lor.
Dacă îngerii există și dacă ne văd cu adevărat, eu știu sigur al cui chip îl poartă.Și mai știu că miroase a mere coapte și lapte proaspăt muls în rai și împreună ,îngeri și povestitori , aprind focul în soba de tuci a Moșului ,pentru ca povestea să poată continua.
Trista amintire....si ai inchis-o intr-un colt al inimii tele, si rareori poate, deschizi poarta spre a o lasa sa iasa, ca apoi sa o inchizi la loc....
RăspundețiȘtergere