Memoriile muntelui.Adolescenta III *”

 Eșuează  în viață și cel care nu are curaj să zboare și cel care și-a rupt aripile zburând, primul se va mulțumi să acepte înfrângerea, cel de-l doilea va reîncerca să zboare, pentru că o dată învățat ,zborul devine vital.



                                                                       3

       Am avut imensul noroc să traiesc acele vremuri  când pasiunea pentru o meserie însemna muncă și când munca pentru a deveni ceva însemna pasiune.
Așa mi-am cunoscut  eu profesorii.Oameni pentru care dăruirea devena compensația oricărui alt neajuns.
Oameni care știau că de soliditatea aripilor pe care ni le vor pune depinde zborul nostru ,că zborul trebuie învățăt, iar ei aveau acest har divin de a ști cum să ne învețe să zburăm.
Au țesut ,cum au putut mai bine, acele fire fragile de mătase spirituală,pentru ca noi să zburăm în siguranță peste necunoscutul care ne aștepta.
 Gândindu-mă astăzi la ei mă uimește  să descopăr că știau să ne fie prieteni și pedagogi în același timp , fără a depăși însă  acele granițe pe care ierarhiile le stabilau sub sigiliul absolut al respectului.
Binecuvântați să fie ei!
                                                                       .*

      Întâmplător (sa nu!) diriginții mei au fost profesori de limba romană sau de chimie.Cele două materii pe care le iubeam în mod special.
     Unul dintre profesorii mei de limba română, avea obiceiul să facă, rar ce-i drept, lecții interactive. 
Fiecare elev prezenta o compunere după care ceilalți o dezbăteau.  Uneori ni se cerea să ne alegem un model dintre personajele pe care le preferam (fără nici un fel de sugestie) și să le rescriem istoria  imaginându-ne că ar fi propria biografie.
Mie mi se părea fantastic, să ai libertatea de a poseda , chiar și pentru o oră, viața unui personaj ,pe care oricum eu personal le-am trăit citindu-le.
Și am mai avut norocul să trăiesc vremea când la școală se făceau compuneri. Oare putem fi în stare să înțelegem cât de important, cât de vital este pentru un copil să poată transforma într-o poveste, fie ea și banală, un episod din viața lui? 
Mă uit la  cei de astăzi, copii și dascăli, și îmi dau seama că tot mai puțin contează libertatea de a creea și tot mai mult obligația de a memora ceea ce alții consideră creații .
Rezultatul? Este o lume tot mai demagogică , mai superficială și mai manipulabilă emotiv.
Personalitatea dispare ca și concept de  evoluție , înlocuită cu artificiala și uniforma concepție de a corespunde social unui anumit  nivel pe care nu se știe cine l-a stabilit...până la anularea ca individ.

   Mie personal libertatea de expunere îmi permitea să-mi continui  joaca, să aplanez ruptura drastic de bruscă de copilărie , să nu  decapitez imaginația.
Dintre nenumăratele compuneri, pe care le-am scris în școală ,am păstrat două, deși umpleam caiete întregi.
A fost forma în care eu am știut să descarc tot ceea ce ma solicita psihic, intelectual, moral, sentimental.
Singura.
Una dintre aceste compuneri este cea prezentată în prima clasa de liceu.
Suna cam asa:
,, M-am trezit într-o dimineață .Părea o dimineață ca toate celelalte și poate chiar era,dar nu pentru mine.
Aveam să pașesc pentru prima oară pragul unui liceu.
Recunosc că îmi era teamă și că aveam emoții,dar aveam să mă simt foarte repede acasă.Pentru că acolo erați voi ,colegii mei noi și voi noii mei profesori. Acum știu că toată acea teamă se datora necunoscutului,acum știu că  nu aveam niciun motiv să mă tem pentru că  eu vă cunoșteam dintotdeauna.Erați acolo ca să vă pot găsi eu și să  învaț alături de voi un alt fel de mers prin viață, cu pași de adolescent.
..................................................................................................................................................
Indiferent cum vom parcurge acest timp împreună,eu vă mulțumesc că ați existati ca eu să vă cunosc și să împart cu voi acest important capitol din viață.”

  A urmat o lungă perioadă de tăcere, sau poate pierdusem eu noțiunea de timp.Mă simțeam frustrată din cauza acelei liniști, mă simțeam  deposedată de dreptul de-a zburda cu sufletul larg deschis în spații virgine. Tot ce gândeam în acele mmente, tot ce mai eram în stare să gândesc era că oricât de banală și neînsemnată fusese acea scriere, cineva trebuia să fii înțeles ceea ce vroiam să spun și să aibă ceva de spus.
Interpretam total eronat. De vină era, atunci ca mai tot restul vieții după, absurda competiție cu mine însămi și cu toți ceilalți.Teama irațională de a nu fi niciodată suficient de bun, cel mai bun. Perfect.Totul pleca de la educația primită, în care ideea predominantă era că nespunându-ți-se niciodată ca ești bun asta te va face să devii tot mai puternic, nerecunoscându-ți-se niciodată valoarea justă a reușitelor te vei ambiționa tot mai mult. Este o prostie. O imensă  idioțenie.
Pentru mine a fost doar o zbatere continuă de ziduri inexistente, o partea prea lungă din viață trăită într-o luptă  utopică, fară a reuși sau a ști cum să fac pace cu mine însămi.
Nu este nevoie să începi un război pentru a obține o pace.

   În cele din urmă tăcerea fu întreruptă de diriginta mea.Mă cunoșteau puțin, veneam la această confruntare  cu dezavantajul copilului evadat dintr-un mediu bucolic , dintr-o școală rurală care probabil în îngăduința inteligenței lor era o chestie empirică , rupsesem prea devreme mitul ,, prostului de la țară învins de deșteptul de la oraș”. 
Și să nu-mi spuneți că nu era așa,pentru că eu le-am trăit și ceea ce am trăit nu permit nimănui să-mi renege.
-Hai, nu se poate să nu aveți nimic de spus!
-Sincer ,eu nu cred că a scris-o ea! Se auzi vocea unei colege.
   Am încremenit cu o grimasă de stupoare pe față.
O, nu! Nu din nou!
Și totuși da! Lucrurile se repetă mereu, până când înveți , până când accepți că este o lecție pe care nu poți să o sari la nesfârșit.
Mă vedeam  nevoită să apăr  din nou ceea ce gândeam,iar de data aceasta lucrurile deveneau și mai greu de înțeles, trebuia să îmi apar curajul de-a gândi mai departe și mai altfel decât ceilalți.
Era o realitate devastatoare. Ceea ce oamenii nu pot nu știu să recunoască nici celorlalți.
Nu știam dacă să mă bucur pentru că depășisem condiția  de narator  banal sau să mă întristez pentru că ceea ce mie mi se părea al naibii de evident era atât de străin și imposibil pentru ei.

-De ce? întrebă profesoara.
-Pentru că eu am citit undeva asta.Acum nu-mi amintesc unde.
-Esti sigură?!
Se așternu din nou o tăcere mustindă, gata parcă să-și fermenteze neacceptarea  într-o izbucnire fatală.
O ,nu! Nu se putea întampla din nou.
De data aceasta nu-mi mai putea fura nimeni gandurile.
Cu acest nou gând m-am așezat fără să-mi fie permis în bancă.În ochi  o lacrimă eliberatoare își juca potul.Îmi era total indiferent dacă acea dezbatere avea să-și toarcă firul mai departe sau nu.
Înainte ca lacimile să stingă arderea unui suflet întristat, spre a îi aduce pacea ,trecusem prin toate starile pe care revolta conștiinței ți le poate permite într-un minut: tristețe, înflacărare, durere, lehamite, rebeliune, chin, împăcare și în cele din urmă o crudă nepăsare.

-Ba ,poate a scris-o ea ,dar a ajutat-o cineva.Replică un alt coleg.
-Cineva ,cine? întrebă din nou profesoara.
-Nu știu ,un profesor, un coleg mai mare care a citit mult (hopa!!!).
-Este foarte frumos ce a spus ,chiar dacă nu este original sută la sută.Fu o altă replică.
Doamne, asta-i o întreagă confraternitate de imbecili, gândii eu!
-Cât timp nimeni nu poate dovedi că a fost scris de altcineva ,trebuie să considerăm că a fost scris de ea și să comentăm ca atare.
-Dar să ne spună ea...
-Să vă spună ea ,ce?
-De unde a copiat-o!
-Bine! Te rog să ne spui de unde ai copiat-o?
Lacrimile îmi jucau sălbatic sub gene.În piept o durere mută îmi suprima orice replică.Jucam și eu acel joc al tăcerilor ingrate.Doar ca eu aveam deja scutul pregătit.
-Le-am copiat...
Un murmur animă acea liniște aproape funerală, animând acea speranță falsă că ei găsise adevărul ,ascuns între intențiile mele.
-Le-am copiat din mintea mea, am continuat. Răspunsul avea să cadă precum ghilotina executând un act de justiție implacabilă. 
Se așternu din nou liniștea.
-Mintea ta are o linie frumoasă și umană! completă profesoara.
-Mulțumesc! .dar în sufletul meu răspunsuri care mai de care năvăleau,gata să irumpă într-o jalnică sudalmă.
Acela a fost momentul în care am învățat să accept eșecul , momentul în care am înțeles că nu este eșec impotenta interpretare a altora , ci neputința de a renunța la ceva care poate deveni un iminent eșec.
,,Pentru  o altă lume,aș mai fi vrut să spun, frumoasă și umană.''
Discuția a deviat ,în mod forțat, spre calitatea artistică, spre exprimare...
Au fost păreri și păreri.
De iertat i-am iertat după câteva zile.Tot ce spusesem acolo era purul adevăr.Eu mi-i doream  oricum, pe toți, personaje pozitive în acea poveste adevărată.
   Eu mai câștigasem ceva,o încredere totală în talentul cu care m-am născut , și asta datorită cuvintelor de final ale dirigintei mele:
--Cândva, dacă ve-ți citi acea carte și o să vi se  pară cunoscut  autorul ,să nu-i uitați din nou numele.Ar fi pacat!
Pentru ca ați trăit odată cu el povestea.Și v-a fost recunoscut meritul ,de-a fi existat atunci.
Îmi jurasem că nimeni nu-mi va mai fura gândurile niciodată.
Cineva, cândva, îmi spusese că dacă nu sunt dispusă să le apăr se va găsi mereu un binevoitor s-o facă în nume propriu.
Uneori când vroiam să-mi ,,pedepsesc'' colegii pentru ignoranță, inventam citate ,pe care le atribuiam marilor scriitori și-i lăsam să bâjbâie în a le căuta în operele lor.Știam că pentru asta vor trebui să citească.
Astăzi aș face totul altfel.Dar astazi știu ,că fară o temelie solidă orice cunoaștere este fragilă.
Atunci ,abia ce mă lepadasem de o lume ideal de perfectă si frumoasă ,pe care o credeam a tuturor doar pentru că eu vedeam așa.
Dar cea mai mare revelație a faptului că eram altfel ,avea să vină mai tarziu.
Avea să vină atunci când a trebuit să-mi aleg ,,idolul''.
Va fi de povestit,pentru că a fost și este cea mai incredibilă ,,transgresiune'' care mi-a marcat existența.


                                                           *
Îmi începeam compunerea despre cum ar fi biografia mea dacă aș fi...cu următorul text:
,,Într-o zi Alexandru cel mare îl vizită pe Diogene în casa-butoi.Alexandru îl intrebă pe Diogene:
-Ce aș putea să-ți daruiesc ție ,eu Marele Alexandru?
Diogene l-a privit apoi i-a răspuns:
-Ceea ce poți tu să-mi dai, nu nu valorează cât ceea ce îmi iei.Dă-te din fața soarelui!
La întoarcere , asaltat de întrebările prietenilor cu care  venise,  Alexandru a spuns doar atât:
-Dacă nu aș fi Alexandru, un tânăr condamnat să cucerească lumea, mi-aș dori să fiu Diogene,un om liber!''.
Am scris asta și am descris apoi un vis, avut înainte de a ști să citesc și de a fi știut că istoria și legendele ei există...
Hmmmm! 
Lumea a avut o reacție ciudată: m-a elibert definitiv de obligația de a-i aparține. Asta doar pentru că eram altfel și nu mă puteau circumscrie nicicum limitelor lor de normalitate.
I-am judecat atunci, până când am înțeles că ne judecăm reciproc și că niciunul nu avea dreptul să o facă.
Când le-am înțeles judecata nu m-au mai preocupat niciodată sentințele lor.
Nu mai eram tânărul care se simțea obligat să cucerească lumea ci tânărul liber să o facă.