Memoriile muntelui.Adolescenta.I*”

,,Ai mii de motive să eșuezi în viață,dar nici măcar o singură scuză.''
                                                                Rudyard Kipling


                                                             1

     Adolescența.!!!
     Ultimul pas făcut de copilarie înainte de a închide, pentru totdeauna, ușa lumii în care ai descoperit că exiști , primul pas către maturitatea în care te vei chinui să afli dăcă așa exiști cu adevărat.
Venise timpul să fac si eu pasul cel mare, de la o lume creată din zbuciumele și trăirile mele, la un zbucium creat din lumi și trăiri... atât de diferite.
Printre ciudățeniile pe care le-am conceput de-a lungul vieții a fost și aceea de a asocia fiecare etapă a vieții cu stările de agregare ale materiei sau cu formele geometrice.
A trebuit să recunosc ,încă de la început, că geneza conform Bibliei deține  o parte de adevăr :,, din pământ suntem ,în pământ ne întoarcem''.
Ne naștem tăcuți și fără o formare precisă ,precum un boț de argilă, pe care cei mari îl modelează dupa puterea și talentul lor și cărora tu, paradoxal, tebuie să le fii recunoscător.
Devenim eter în adolescență, când totul pare a fi trăit  într-o stare de imponderabilitate, când totul este supus plutirii, când norii și pietrele se mișcă în același fel, când  și secolele și momentul durează egal, când a putea cu a vrea se conjugă într-un singur fel.
Spre sfrâșit începem să curgem  reali și dezamăgiți, precum un râu tot mai limpede și încărcat de înțelepciune( sau nu), dar tot mai sărac în vise și speranțe.
Ne închegăm oarecum forma la maturitatea tărzie, ca mai apoi să devenim o stânca pe care o poți transforma în pietriș cu o simplă vorbă sau de care te poți zdrobi ca un vapor aflat în derivă.La sfarșit rămâne un pumn de nisip, cernut prin sita vremurilor, strălucind în soarele îngemănat cu veșnicia sau îngropat pentru totdeauna pe fundul mării universului uman. Plecăm pentru a redevi un boț de argilă pe care altcineva va vrea să-l modeleze.
Ne însoțesc și ne erodează ,sculptând ceea ce va rămane într-o mai lungă sau mai scurtă amintire a semenilor, vânturile vieții și ploile vieții, iar pentru cei mai norocoși dintre noi , din când în când câte un penel măiastru ori o daltă divină, transformând ,uneori cu prețul sângerării, bucata de piatră în marmoră.
Trăim copaci înfloriți de fericire în anotimpuri greșite ori suntem anotimpuri amestecate pentru sentimente fără rod.
 Ne împovărăm sufletul cu idealuri și iluzii  ,transformând într-o lavă nimicitoare ceea ce știm că nu vom putea avea vreodată dar la care nu vrem să renunțăm din vanitate.  Ridicăm stavile de infatuare și dispreț între noi si ceilalți până când  digurile se rup și inundă de tristețe doar malul nostru.
Și toate acestea doar pentru a da sensuri, a eticheta lumile, a închide cercuri, a deschide porți, a contempla măreții, a descifra taine, a învăța mersuri. Poate nu-i puțin, dar cu siguranță inutil atunci când  toate acestea nu au nimic de a face cu ritmul și armonia ,,nostrului” sufletesc.
Și din acest haos sufletesc lumile par a scăpa, sensurile par a se pierde iar cercurile se suprapun peste liniile drepte .
Atât de arzătoare este dorința de a ne contura o cale proprie încât inventăm și reinventăm geometrii , de cele mai multe ori improprii.
Totul trebui să aibă o logică. Totul trebuie să ducă undeva, totul trebuie să se circumscrie cercului celorlați, astfel  încât , cerc în cerc să creeze un lanț. Lanțul de care vom atârna prizonieri tot restul vieții.
De ce? 
Din când în când un rebel rupe catena , își ia propria viață în mâini și evadează ,căutând o răscruce unde nu există încă sensuri prestabilite ,încercând să înceapă de acolo în direcții neștiute ,încă.
Numiți-i cum vreți: nebuni, pioneri, temerari, artiști, inconștienți, dar nu uitați că minuile lumii în care trăiți li se datorează lor.

    Mi-am trăit adolescența urmând acea linie imaginară doar a mea. Ca pe un crucifix  am purtat acea povară de a găsi un alt drum decât cele pe care mergeau liniștiți toți ceilalți.
A fost greu.
Linia s-a frânt de multe ori.
Traiectoriile s-au  intersectat aleatoriu derutându-se  reciproc, răscrucile erau mai mereu ocupate și cine știe datorită cărei ilogice scheme eu am preferat să reîncep totul de la capăt doar pentru a nu abandona ceea ce deja cucerisem. Linia vieții mele continuă așa cum a început , ca un strigăt de disperare și speranță, șerpuind , curbându-se, colorându-se în curcubeu, adunând, învățând...învățând...să nu se oprească.
Respiră, încă.
Alunecă din ce în ce mai greu printre bisectoare și tangente deformate de superficialitate și aroganță, de miracole și utopii, de  modern și antic, de genii reci și imbecili...alunecă.
Încet. 
Înainte.
dar mai presus de toate,încă luminează..Printre slăbiciuni, greșeli, fobii, regrete, eșecuri, împliniri, încântări, printre tot și toate eu îi mai văd lumina, deci nu i-am pierdut de tot sensul.
Eu mai am un sens.
Cercul perfect rotund, solar, al copilăriei mele s-a desfăcut fără să știu cum și când , a devenit această linie abstractă  pe care sufletul meu va încerca până la sfârșit s-o retransforme în cerc.
Când marii imperatori treceau victorioși sub arcurile de triumf ,nimeni nu  realiza că de fapt nu este el primul care trece ,ci calul. 
Purtătorul.
Eu sunt purtătorul sensului meu. Nu cununa de lauri a învingătorului  m-a fascinat  și nici nu mă va fascina  vreodată, ci puterea și integritatea și măreția celui capabil să devină purtătorul  unui învingător.
Indiferent pe fruntea cui stă împletită cununa de lauri, victoria este a celui care triumfă, la final, în confruntarea cu viața.