O toamnă caldă, liniștea mereu tulburată de ritmul mecanic, sacadat și iritant al trecerii trenurilor prin gara din Cluj.
Străini, care par a se cunoaște de o viață, străini care vorbesc despre orice, ca timpul să nu mai pară atât de lung precum un marfar rusesc.
Trenul meu are întârziere, ca de obicei, și dintr-o dată timpul nu mai contează, ca și cum ar fi putut fi măsurat doar în limitele acelui orar strigat prea grav într-un microfon din încăperea biroului de informații.
Pe peron o ființă din altă lume se plimbă fără sens salutând pe toată lumea, intrând în vorbă cu oricine, râzând de orice și oricine. Pare un experiment nereușit al vieții, un blestem nedeslușit, un ceva...un ceva în afara lumii.
E LULU NEBUNUL.
Îl cunosc toți, chiar și cei care îl văd pentru prima oară par al cunoaște, pentru că el nu este o ființă, el este un simbol.
Toți se grăbesc, toți se agită, niște ardeleni mânăncă cu o poftă pe care doar Păstorel ar fi în stare să o descrie.
Îi oferă și lui. Refuză. Îi privește lung, apoi începe un fel de țopăială haotică printre călătorii crispați în acea stare de așteptare nedorită.
Admir distrată scena și din nou timpul nu mai are importanță.
Mă întorc apatic spre chioșcul din capătul gării și comand o cafea. În fața mea, ca o nălucă apărută de nicăieri stă Lulu. Înainte de a mă întreba cum a ajuns atât de repede acolo, instinctiv, îl întreb dacă bea o cafea.
Mă privește, ochii îi joacă într-un mod bizar. E serios. Al naibii de serios. Un fior rece, instantaneu, îmi alunecă pe șira spinării.
Cinci, poate zece secunde, și Lulu devine un zâmbet imens, cel mai total zâmbet pe care l-am văzut eu vreodată. Îmi face semn cu capul că da. Îi comand și lui o cafea.
Între timp personajele se schimbă în acel spectacol al gării. Unii ies din scenă, alții abia au intrat.
Îmi întorc capul o clipă de la Lulu, din celălalt capăt de gară se văd venind doi TF-iști. Lulu își adună brațele în jurul pieptului, ca și cum s-ar îmbrățișa singur și îi privește pe cei doi.
Surprind imaginea și-l întreb:
-- Ți-e frică de ei?
Izbucnește în râs. Cel mai total râs pe care eu l-am auzit vreodată.
Printre sughițuri sacadate de râs îmi spune:
-- De cine? De ceacănăii ăștia? Nuuuuuu. Și râde mai cu poftă.
-- Dar de ce ți-e ție frică?
Devine serios o clipă, ochii lui sfredelesc adânc undeva în ochii mei, ca și cum ar vrea să se asigure că sunt demnă de un răspuns.
Apoi ridică ochii spre cer. Privește undeva, departe, cu siguranță mult mai departe decât sunt eu în stare să văd.
Ca și cum n-ar vrea să fie prins desconspirând un nemaipomenit secret. Îmi face semn cu capul spre cer.
Nu înțeleg. Soarele este în cealaltă parte .
-- De Dumenzeu?
Devine iritat, ca și cum ar vrea să spună: ce prostii vorbești?
Mă aplec conspirativ spre el:
-- De cine, atunci?
Desface brațele.
--De pala aia de foc. Dacă vine peste voi vă pârjolește pe toți.
Începe să râdă nebunește.
Eu nu înțeleg oricum așa că renunț și intru oarecum în jocul lui și râd. Râd exact precum prostul la soare.
Câțiva ani mai târziu, un alt ,, nebun” avea să spună lumii că există Nibiru.
.
Lulu dispare așa cum a apărut.
Într-un sfârșit vine și trenul meu. Este o nebunie. De departe se vedea deja că oamenii sunt aproape comprimați, dar mă risc și eu și folosindu-mă de imensa geantă de voiaj lupt să ajung măcar la coada trenului. Lovesc cu geanta tot ce trece pe lângă mine.
Vagoanele din spate nu mai ajung în dreptul peronului, astfel că a sări chiar și ultimul devine un eroism.
Se fluieră deja, eu mă agăț de mânerul trenului deja în mișcare, dar geanta prea grea aproape că mă trage înapoi.
Deodată o simt zburând. Mă sperii. Întorc capul...Lulu îmi ridica geanta cu o forță aproape neomenească împingându-mă cu tot cu ea în tren.
Am rămas privind îndelung în urmă, până când ritmul mecanic al roților au tras cortina peste acea scenă. Lulu stătea nemișcat. Era serios. Înainte de a dispărea definitiv din câmpul meu vizual l-am mai zărit o clipă...își reîncepuse țopăiala caraghioasă printre oameni.
Urma un alt spectacol, pe scena gării din Cluj, iar el trebuia să își joace rolul...până la capăt.
El nu se grăbea.El nu mergea nicăieri. El doar trăia o dată cu ceilalți. Atemporal. Nedefinit. Senin.
Astăzi mulți vă pot povesti despre el. Noi ceilalți ne-am grăbit toată viața să rămânem anonimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu